Solaroid (I)

foto



Visul... Visarea... Viziunea... Lumea ce va sa fie...

E luna plina.
Dorintele purtate in inima, hranite si iubite au umplut Luna. Unele s-au implint, altele inca nu.
Am fost candva si pe Luna, sa caut visul acela neiubit, parasit, prafuit. Si visul acela m-a invatat invierea prin forta blanda si atotcuprinzatoare a iubirii.

Si pe urma am intrebat: Ce se intampla colo? Acolo in luna? Cum se implinesc visele? Cine le implineste?

Am intrebat pe Omul din Luna. Si el m-a trimis la Inger. Si Ingerul nu mi-a spus. El doar s-a facut Lumina.

Si am inteles... dar n-am indraznit din prima clipa. Stiam ca acolo, in lumina, merg intrand mai intai prin umbra. Si am intrat in ea si m-am vazut, si am fost in umbra si in lumina, iar in umbra, iar in lumina... Credeam ca intarea in umbra si iubirea ei e de ajuns. Da, este. Doar ca umbrele vin de departe si de demult, si nu-s doar de demultul asta... Si in timp ce vad si le ridic si le luminez si le iubesc, apar altele si altele. Umbrele neamului meu. Dinspre mama si dinspre tata. Duse pana departe, unde se pierde firul... se pierd si granita unui stat si marginea unui popor si malurile timpului. Si am inteles ca port cu mine umbrele intregii omeniri. Ca da, suntem una. Ca durerile sunt aceleasi, desi chipurile lor sunt felurite. Doar aceeasi radacina le naste pe toate, si toate duc spre aceeasi poarta. Acolo, in poarta aceea am intalnit doua chipuri (ale mele?) de demult, de tare demult... Amandoua desfacand umbrele si aratand calea spre lumina, mergand prin umbra. Un chip: printul Siddharta, cel care a plans in fata suferintei atat de mult, incat s-a deschis in explozie coroana cu o mie de petale, lotusul de lumina. Calalalt chip: Guan Yin. Cea-care-asculta-suspinele-lumii. Cea-care-canta...
Barbat si femeie, uniti in aceeasi intelegere blanda si puternica. Purtatori ai izvorului de lumina...

Pazind trecerea printre umbre si aratandu-mi cararea aceasta, mi-au tinut cununa de curcubeu. Si am suflat tustrei si curcubeul s-a facut punte. Si am pasit pe ea, urcand inspre Soare.
Da. Acolo se implinesc visele. Nu stiam... Nu stiam ce stiu toti copiii. Ei stiu si tintesc spre steaua lor. Eu... eu am uitat. Dar amintirea a venit frumos, minunat si minunator de frumos, prin drumul acesta in care tot luminand umbrele am atins nu doar pe ale mele, ci pe ale neamului tot.
Langa mine, cu mine, pe podul de curcubeu, merg strabunii. Visatorii acestei lumi. Cei care construiesc de mii de ani lumea ce va sa fie. Cei ce tin visele de iubire si pace si frumusete ale omenirii in Inima. Nu, trupul lor nu mai e, dar ii vad alaturi, lumini, si ma cutremur... Sunt toti cei din neamul meu de vindecatori, aceia care au purtat viziunea, stand pe muntii sacri si croind viitorul.

Merg spre Soare. Uluitor, urias, cald si bun, Luminatorul canta. N-am stiut ca Soarele canta. De aici venea... de aici venea fluierul asta. Si... Oooo, Doamne, si bataia de inima... Bataia de inima, ca a Mamei.
Soarele si Pamantul sunt una, in aceeasi bataie. E Inima. Peste tot, peste tot...

Ma indrept spre poarta Soarelui, unde voi intra in zori si ma voi topi o vreme.
Ma duc sa vad implinirea viselor. Si ma intorc apoi, sa povestesc...

In timp ce pasesc, se coboara... in acest timp, chiar acum cand scriu... se coboara Cerul pe Pamant.
.