.
.
Mi-e dor de mine...
Ma rasucesc in frunzele de anul trecut,
iesite cu bine din iarna,
amestecate brun in firele verzi
ale ierbii de anul trecut...
Ma rasucesc pe pamant
ca un sarpe
cautandu-mi inceputul...
Nu ma gasesc asa repede, asa bine
Mi-e dor, mi-e dor rau de tot de mine...
Stau in camera mea plina de liniste
infasurata in patura calda, colorata a pamant
Mi-e un pic inca infiorare si mi-e dor,
mi-e dor de mine.
Cobor incet inauntru, imi plec capul,
ma scufund, cerand inca o data sa ma des-fac
Din asa-ul de-acum.
Mi-e dor de cand calaream pe spinarea soarelui
Si cantam ca o frunza verde si dulce
In gura iubitului meu,
Intre buzele lui care povesteau
Despre facerea lumii si despre zei...
Zeii care munceau pamantul,
Aveau dureri si bucurii
Si invatau sa se dea pe ei insisi lumii
Nascand porumbul, nascand oamenii.
Mi-e dor sa cant iara tare, pana departe
lovind cu palma in coapse, in pantec, in piept,
facandu-ma toba, fancandu-ma fluier
facandu-ma frunza verde si dulce...
O sa ma scot din culcusul paturii calde,
o sa mai ies o data in frigul lumii,
sa spulber zapezile cu talpile goale.
Acolo, nu foarte departe, e un foc.
Si langa el mai sunt inca
Oameni care calaresc pe spinarea soarelui.
.
miercuri, 30 martie 2011
marți, 22 martie 2011
Totul este un cerc in mine
.
Totul este un cerc in mine,
Am varsta de zece mii de ierni.
Sunt la fel de tanar ca o floare abia inflorita.
Sunt un bizon in mormantul lui.
Sunt un copac in floare.
Totul este un cerc in mine.
Am vazut lumea prin ochii unui vultur,
Am vazut-o din gaura unui popandau.
Am vazut lumea in flacari.
Si cerul fara luna.
Totul este un cerc in mine.
Am patruns in maruntaiele pamantului si m-am intors inapoi.
M-am dus pana la marginea cerului.
Acum totul este in mine,
Acum totul are un loc unde sa se intoarca acasa.
Nancy Wood – War Cry on a Prayer Feather ( Prose and Poetry of the Ute Indians)
Citat din vol. “Joan Halifax- Fructele intunericului”.
foto: Salvador Dali
.Totul este un cerc in mine,
Am varsta de zece mii de ierni.
Sunt la fel de tanar ca o floare abia inflorita.
Sunt un bizon in mormantul lui.
Sunt un copac in floare.
Totul este un cerc in mine.
Am vazut lumea prin ochii unui vultur,
Am vazut-o din gaura unui popandau.
Am vazut lumea in flacari.
Si cerul fara luna.
Totul este un cerc in mine.
Am patruns in maruntaiele pamantului si m-am intors inapoi.
M-am dus pana la marginea cerului.
Acum totul este in mine,
Acum totul are un loc unde sa se intoarca acasa.
Nancy Wood – War Cry on a Prayer Feather ( Prose and Poetry of the Ute Indians)
Citat din vol. “Joan Halifax- Fructele intunericului”.
sâmbătă, 19 martie 2011
Nu stiu ce e, dar e...
.
Aici, chiar aici, unde se face miscarea asta atat de fireasca incat abia o bagam de seama...
Chiar aici, in aceasta minunata savarsire numita trup...
Aici e ceva, nu stiu ce... Oricum i-as spune, numele nu poate cuprinde tot in el, asa ca recunosc ca nu stiu ce e...
Doar intrarea si iesirea aerului... nu e doar asta. In cusca pieptului, de pilda, se invarteste o roata uriasa, si miscarea ei se simte doar cand te uiti la ea, cumva dinauntru, privind nu cu ochii ci cu toata simtirea.
Aici... inauntru as zice, daca nu ar fi sa vina cumva din afara, de peste tot, ceva care curge si intra in roata asta... Si care iese si iar intra si iar iese...
Aha, poate vartej i-as zice.
Ei, nu stiu ce e...
Dar e.
Vartejul asta aduna ceva, face ceva, nu stiu ce.
Dar il simt cand ma doare inima, de pilda. Uneori ma doare de tristete sau de jale sau de sufocare. Alteori ma doare cand se mareste de bucurie. In feluri diferite, de bucurii diferite.
Oricum, durerea asta nu ma mai sperie. Imi arata cum e sa fii viu...
Ei, cand ma doare inima roata asta sau vartejul sau nu stiu ce-ul asta, misca mai tare. Sau simt eu mai tare, fiindca atunci simt mai adanc, mai atent, mai acut...
Si cumva miscarea asta face ca oricat de jos as fi, oricat de la pamant, si oricat as sta acolo sa ma refac, sa vina la un moment dat o forta, ceva din rotirea asta si sa ma ridice. Ma misca iar si ma impinge cumva usor inainte... Si apoi misca intreg cursul vietii mele. Face sa-mi fie toate altfel.
E... sa-i zic mecanism, i-as taia tocmai partea asta de viu, de inviere si inviorare... Desi e ceva care "se activeaza automat", ca la... pernele de aer....???
Chiar aici, in aceasta minunata savarsire numita trup...
Aici e ceva, nu stiu ce... Oricum i-as spune, numele nu poate cuprinde tot in el, asa ca recunosc ca nu stiu ce e...
Doar intrarea si iesirea aerului... nu e doar asta. In cusca pieptului, de pilda, se invarteste o roata uriasa, si miscarea ei se simte doar cand te uiti la ea, cumva dinauntru, privind nu cu ochii ci cu toata simtirea.
Aici... inauntru as zice, daca nu ar fi sa vina cumva din afara, de peste tot, ceva care curge si intra in roata asta... Si care iese si iar intra si iar iese...
Aha, poate vartej i-as zice.
Ei, nu stiu ce e...
Dar e.
Vartejul asta aduna ceva, face ceva, nu stiu ce.
Dar il simt cand ma doare inima, de pilda. Uneori ma doare de tristete sau de jale sau de sufocare. Alteori ma doare cand se mareste de bucurie. In feluri diferite, de bucurii diferite.
Oricum, durerea asta nu ma mai sperie. Imi arata cum e sa fii viu...
Ei, cand ma doare inima roata asta sau vartejul sau nu stiu ce-ul asta, misca mai tare. Sau simt eu mai tare, fiindca atunci simt mai adanc, mai atent, mai acut...
Si cumva miscarea asta face ca oricat de jos as fi, oricat de la pamant, si oricat as sta acolo sa ma refac, sa vina la un moment dat o forta, ceva din rotirea asta si sa ma ridice. Ma misca iar si ma impinge cumva usor inainte... Si apoi misca intreg cursul vietii mele. Face sa-mi fie toate altfel.
E... sa-i zic mecanism, i-as taia tocmai partea asta de viu, de inviere si inviorare... Desi e ceva care "se activeaza automat", ca la... pernele de aer....???
E un ceva - nu stiu ce e, dar e - care ma invie si ma pune iar pe picioare. E ca si cum as fi un copil care cade cand invata sa mearga. Si mama il ridica usor, il pune pe picioruse si il impinge usuuuuurel sa mearga. Sau il tine de manuta si il trage incet spre ea cu rabdare si drag si zambet. Si el merge, dragul de el, merge, impiedicat dar merge, razand increzator spre bratele mamei...
Cam asa e si cu acest ceva - nu stiu ce e, dar e - care apare mai tare de fiecare data cand cad si ma ridica si ma pune usuuurel din nou pe drum...
Si la fel e si cand ma inalt si zbor sus, suuuus... cand ma fac praf si pulbere, ma amestec cu stelele si stau o vreme lipita de chipul Iubitului, cu ochii in ochii Lui... Tot vartejul ma aduna din extaz, ma ia cu blandete, fir cu fir, din praful ce sunt atunci si ma culege si ma face iar om, sa pot umbla iar cu picioarele pe pamant...
Tot nu stiu ce e "mecanismul" asta de refacere, nu stiu ce e, dar e.
Si numai pentru a trai experienta acestei re-faceri, minunata si repetata cu atata blandete si dragoste, merita sa traiesti...
Cam asa e si cu acest ceva - nu stiu ce e, dar e - care apare mai tare de fiecare data cand cad si ma ridica si ma pune usuuurel din nou pe drum...
Si la fel e si cand ma inalt si zbor sus, suuuus... cand ma fac praf si pulbere, ma amestec cu stelele si stau o vreme lipita de chipul Iubitului, cu ochii in ochii Lui... Tot vartejul ma aduna din extaz, ma ia cu blandete, fir cu fir, din praful ce sunt atunci si ma culege si ma face iar om, sa pot umbla iar cu picioarele pe pamant...
Tot nu stiu ce e "mecanismul" asta de refacere, nu stiu ce e, dar e.
Si numai pentru a trai experienta acestei re-faceri, minunata si repetata cu atata blandete si dragoste, merita sa traiesti...
.
miercuri, 16 martie 2011
Calauza
...
foto
Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.
Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...
.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."
Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.
Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.
Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.
foto
Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.
Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...
.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."
Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.
Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.
Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.
duminică, 13 martie 2011
Asezandu-ma in Acasa...
.
.
Au fost zile de multa framantare, multa lupta. Chin, ger, "frigul-frigilor" care dadea in ardere, asa de frig a fost...
Si lipsa de putere. Lipsa de mine inauntru... Ma trasese, ma supsese, ma luase apa, apa aia neagra care a daramat si podul de piatra...
Am plecat in munti, sa ma regasesc... Impreuna cu alti calatori, porniti spre acelasi "lucru": miezul lor, Acasa.
Am sapat iar adanc, de data asta mult mai adanc, sa gasesc printre cele rupturi si daramaturi vatra Acasei mele.
Si acolo, in Roata Vietii, am gasit... Si s-a aprins iara focul si am ars tot ce astupase acea vatra, ce nu ma lasa sa respir, sa cant, sa dansez, sa fiu eu asa cum ma stiusem pana nu demult.
Stand de vorba cu Englezul, cel care vine din cand in cand sa ne dea o mana de ajutor cand pipaim calea, s-a "intamplat" asa cum "se intampla" de fiecare data: doua-trei vorbe deschid si inchid atatea fire de drum... M-a luminat, de am facut pe clipa spargerea unei limite si mi-am mai castigat un pas pe cale. Si Mama Pamant, cand am atins-o iar, m-a scos dintr-o veche capcana, aceea a timpului...
M-am intors acasa cu focul aprins, am zis ca de acum gata...
Dar n-a fost chiar asa. Mai lipsea o "piesa" din joc, din noul joc... (nou, da' vechi de cand lumea...)
Si a venit...
Am fost iar la zid (ca acolo se pare ca invat cel mai bine) si m-am rasucit iar inauntru, sa vad... A nu stiu cata oara m-am chinuit sa vad, sa inteleg de ce. De ce nu mai eram intreaga, de ce nu puteam sa ma scot din lanturi. Lanturile propriei perceptii, propriilor ganduri, propriilor vederi si ne-vederi.
Era iar un timp din ala in care invatarea vine pe propria piele si nu intr-un fel placut. Cu toate ca stiam, cand a fost vorba de trecut prin, a fost la fel de dureros ca pentru oricine.
Asaaa... am fost iar la zid. Si acolo, incorsetata, rasucindu-ma sa ies din ceea ce stiam ca e propria mea capcana - stiam cum, voiam, dar nu puteam sa ma desprind din ce simteam - m-a pocnit, m-a lovit drept in cap -capul tot, cu ochi si nas adica - ce ne spusese Femeia de Foc cu trei zile in urma: "You have just to hold the Space..."
Aveam doar de tinut Spatiul Sacru. Doar de tinut, de tinut cu sufletul, cu simtirea, cu atentia. Doar sa fim in el.
Buuuunnn... ca sa-l "tii" tre' sa-l faci. Bineeee, de fapt sa faci sa se faca, fiindca tu nu faci nimic.
Stand in scaunul meu rotativ, in locul care vibra de apasare, m-am intors incet in cele patru directii, facand chemarea. Desigur, pe dinauntru, fara instrumentul de putere, fara foc...
Si au venit...
Vantul de Sud, Sarpele care se leapada de piele, de vechile rani, renascand... Cu Amaru, Mama Apelor, care ne invata Calea Frumusetii...
Vantul de Vest, Mama Jaguar, ce a vazut nasterea si moartea galaxiilor... Ce ne insoteste in trecerea prin umbre, ca sa iesim in lume luminati, ca luptatori pasnici, care nu mai au nimic de aparat, caci nu mai au dusmani nici in afara nici inauntru. Nu mai e de fapt afara sau inauntru, nu mai e...
Vantul de Nord, Pasarea Colibri... Calatorul care porneste peste ocean, fara a se intreba daca va gasi nectar peste ape, daca va avea putere sa zboare, daca vor fi furtuni... Calea se face pe masura ce pasesti cu curaj, Vizionarule...
Vantul de Rasarit, Vulturul-Condor... Vazatorul, mesagerul Marelui Spirit... Cel care vede prin ochii Creatorului...
Deja cand ajunsesem la Vultur, chiar inainte sa-l chem, incepuse sa curga... Venea de sus, curgea ca o miere groasa, un val urias de putere blanda. M-a umplut, asa cum se umple un pahar care fusese de tot golit. Intai a venit de sus in jos, apoi a urcat prin mine, dandu-mi senzatiile de umplere. De implinire. O stare de putere blanda si calma si calda, o pace buna de tot, liniste si bine, dulceata si stabilitate, claritate si... si... starea de tinut in brate. Si totodata eu eram bratele care ma tineau.
Am chemat si Pamantul si Cerul, cu Soarele, Luna, Stelele... Si pe Cel Ce Face. Marele Spirit, stiut sub mii de nume, si tot nestiut... Unul din nume, drag mie, l-am rostit, asa cum facusem acum... acum, Doamne, cati ani!
Din clipa aceea totul s-a schimbat. TOTUL. De la felul in care am simtit fiece rasuflare, "launtrul si afara", miscarea celor din jur, lumina...
Si s-a schimbat felul in care se desfasura ceea ce se facea acolo. S-a ridicat apasarea, s-a facut lumina, liniste, pace. Oamenii s-au facut iar oameni, lasandu-si pieile de lupi si de oi si de ursi si de hultani...
Si ei au fost frumosi.
Si ziua a fost frumoasa. Si...
Si am iesit seara afara, mergand catre casa...
Si iar am plans... De bucuria descoperirii. De coplesirea acelei umpleri cu Dragoste. De In-dragostire.
Fusese dat sa fie apasare si chin ca sa vad, sa simt, sa fiu in cum se face minunea. Daca mi-era bine tot timpul, as fi tinut asta, minunea asta, ca pe o lucrare frumoasa, ca pe ceva din "instrumentar", fara sa o vad asa cum e.
Acum insa...
Acum "doar tin Spatiul". Cu atentia indreptata spre cum il simt, spre cum simt ceea ce e in el, spre miezul de lumina... Vor mai fi furtuni, vor mai fi clatinari si chiar spargerea barcii, dar Aici e atata putere, atata liniste si blandete, ca nu ma mai tem... Sunt in acest Spatiu Sacru.
Voi merge mai departe asezat.
Asezandu-ma in Acasa...
.
.
Au fost zile de multa framantare, multa lupta. Chin, ger, "frigul-frigilor" care dadea in ardere, asa de frig a fost...
Si lipsa de putere. Lipsa de mine inauntru... Ma trasese, ma supsese, ma luase apa, apa aia neagra care a daramat si podul de piatra...
Am plecat in munti, sa ma regasesc... Impreuna cu alti calatori, porniti spre acelasi "lucru": miezul lor, Acasa.
Am sapat iar adanc, de data asta mult mai adanc, sa gasesc printre cele rupturi si daramaturi vatra Acasei mele.
Si acolo, in Roata Vietii, am gasit... Si s-a aprins iara focul si am ars tot ce astupase acea vatra, ce nu ma lasa sa respir, sa cant, sa dansez, sa fiu eu asa cum ma stiusem pana nu demult.
Stand de vorba cu Englezul, cel care vine din cand in cand sa ne dea o mana de ajutor cand pipaim calea, s-a "intamplat" asa cum "se intampla" de fiecare data: doua-trei vorbe deschid si inchid atatea fire de drum... M-a luminat, de am facut pe clipa spargerea unei limite si mi-am mai castigat un pas pe cale. Si Mama Pamant, cand am atins-o iar, m-a scos dintr-o veche capcana, aceea a timpului...
M-am intors acasa cu focul aprins, am zis ca de acum gata...
Dar n-a fost chiar asa. Mai lipsea o "piesa" din joc, din noul joc... (nou, da' vechi de cand lumea...)
Si a venit...
Am fost iar la zid (ca acolo se pare ca invat cel mai bine) si m-am rasucit iar inauntru, sa vad... A nu stiu cata oara m-am chinuit sa vad, sa inteleg de ce. De ce nu mai eram intreaga, de ce nu puteam sa ma scot din lanturi. Lanturile propriei perceptii, propriilor ganduri, propriilor vederi si ne-vederi.
Era iar un timp din ala in care invatarea vine pe propria piele si nu intr-un fel placut. Cu toate ca stiam, cand a fost vorba de trecut prin, a fost la fel de dureros ca pentru oricine.
Asaaa... am fost iar la zid. Si acolo, incorsetata, rasucindu-ma sa ies din ceea ce stiam ca e propria mea capcana - stiam cum, voiam, dar nu puteam sa ma desprind din ce simteam - m-a pocnit, m-a lovit drept in cap -capul tot, cu ochi si nas adica - ce ne spusese Femeia de Foc cu trei zile in urma: "You have just to hold the Space..."
Aveam doar de tinut Spatiul Sacru. Doar de tinut, de tinut cu sufletul, cu simtirea, cu atentia. Doar sa fim in el.
Buuuunnn... ca sa-l "tii" tre' sa-l faci. Bineeee, de fapt sa faci sa se faca, fiindca tu nu faci nimic.
Stand in scaunul meu rotativ, in locul care vibra de apasare, m-am intors incet in cele patru directii, facand chemarea. Desigur, pe dinauntru, fara instrumentul de putere, fara foc...
Si au venit...
Vantul de Sud, Sarpele care se leapada de piele, de vechile rani, renascand... Cu Amaru, Mama Apelor, care ne invata Calea Frumusetii...
Vantul de Vest, Mama Jaguar, ce a vazut nasterea si moartea galaxiilor... Ce ne insoteste in trecerea prin umbre, ca sa iesim in lume luminati, ca luptatori pasnici, care nu mai au nimic de aparat, caci nu mai au dusmani nici in afara nici inauntru. Nu mai e de fapt afara sau inauntru, nu mai e...
Vantul de Nord, Pasarea Colibri... Calatorul care porneste peste ocean, fara a se intreba daca va gasi nectar peste ape, daca va avea putere sa zboare, daca vor fi furtuni... Calea se face pe masura ce pasesti cu curaj, Vizionarule...
Vantul de Rasarit, Vulturul-Condor... Vazatorul, mesagerul Marelui Spirit... Cel care vede prin ochii Creatorului...
Deja cand ajunsesem la Vultur, chiar inainte sa-l chem, incepuse sa curga... Venea de sus, curgea ca o miere groasa, un val urias de putere blanda. M-a umplut, asa cum se umple un pahar care fusese de tot golit. Intai a venit de sus in jos, apoi a urcat prin mine, dandu-mi senzatiile de umplere. De implinire. O stare de putere blanda si calma si calda, o pace buna de tot, liniste si bine, dulceata si stabilitate, claritate si... si... starea de tinut in brate. Si totodata eu eram bratele care ma tineau.
Am chemat si Pamantul si Cerul, cu Soarele, Luna, Stelele... Si pe Cel Ce Face. Marele Spirit, stiut sub mii de nume, si tot nestiut... Unul din nume, drag mie, l-am rostit, asa cum facusem acum... acum, Doamne, cati ani!
Din clipa aceea totul s-a schimbat. TOTUL. De la felul in care am simtit fiece rasuflare, "launtrul si afara", miscarea celor din jur, lumina...
Si s-a schimbat felul in care se desfasura ceea ce se facea acolo. S-a ridicat apasarea, s-a facut lumina, liniste, pace. Oamenii s-au facut iar oameni, lasandu-si pieile de lupi si de oi si de ursi si de hultani...
Si ei au fost frumosi.
Si ziua a fost frumoasa. Si...
Si am iesit seara afara, mergand catre casa...
Si iar am plans... De bucuria descoperirii. De coplesirea acelei umpleri cu Dragoste. De In-dragostire.
Fusese dat sa fie apasare si chin ca sa vad, sa simt, sa fiu in cum se face minunea. Daca mi-era bine tot timpul, as fi tinut asta, minunea asta, ca pe o lucrare frumoasa, ca pe ceva din "instrumentar", fara sa o vad asa cum e.
Acum insa...
Acum "doar tin Spatiul". Cu atentia indreptata spre cum il simt, spre cum simt ceea ce e in el, spre miezul de lumina... Vor mai fi furtuni, vor mai fi clatinari si chiar spargerea barcii, dar Aici e atata putere, atata liniste si blandete, ca nu ma mai tem... Sunt in acest Spatiu Sacru.
Voi merge mai departe asezat.
Asezandu-ma in Acasa...
.
marți, 8 martie 2011
Rios de Luz
.
sursa foto
Muntele rasare curat, drept, dintre sagetile albe ale soarelui de dimineata.
Inca se fugaresc umbrele vaii, adunand racoarea si ascunzand-o. Pentru putina vreme insa, caci ziua se creste pe ea insasi, tragandu-se din bratele noptii si rasucindu-se incet peste pamant.
Inca se fugaresc umbrele vaii, adunand racoarea si ascunzand-o. Pentru putina vreme insa, caci ziua se creste pe ea insasi, tragandu-se din bratele noptii si rasucindu-se incet peste pamant.
Copacii care incoroneaza varful muntelui tremura usor. Azi lumea lor incepe altfel, caci nu sunt numai ei in asteptarea acestui inceput.
Inca de prin miez de noapte pietrele muntelui au simtit atingeri noi si s-au instiintat una pe alta, tremurand si ele ca si arborii cei batrani. Firele ierbii au spus despre noii veniti.
Oameni. Multi oameni urcand inspre varf, insirati unul in spatele altuia. Lumina lunii a lasat sa se vada sirul acela serpuitor, firul viu inaintand inspre culme.
In frunte, batranii. Cu pasi ageri, ocolinde tufele spinoase si sarind peste stanci. Apoi tinerii, abia tinand pasul cu cei dinainte. Pipaind acum, nou, pamantul acesta pe care batranii il stiu de atata timp...
Fiecare din cei dinainte fusese pe acest drum de multe ori. Gustasera risipirea timpului de atatea ori... Trecusera printre si prin pietre, purtati de aceeasi rasuflare, aceea a vietii. Acum reveneau, a fara-de-numar oara, gustand dulceata recunoasterii cu muntele. Tinerii abia invatau toate astea si urmau sa treaca si ei prin aceeasi minunare, cu bucurie si cu recunostinta. Paseau inca greu, caci pe langa necunoasterea muntelui aveau inca poverile mintii si nelinistile inimii. Inca se temeau de multe si nu credeau in vise cu toata faptura lor. Si nu isi cunoscusera puterea...
Luis urca in frunte, calauzindu-si tovarasii. Impreuna cu bunii prieteni de-o viata trecuse pe-aici si-nvatase sa vada, sa auda, sa miroasa si sa guste muntele. Si sa asculte...
- Ti-aduci aminte, Paulio? Furaseram carbuni de la Marcos si ne gandeam ca o sa facem focuri vreo trei zile. Ce-a ras de noi... Foc cu carbuni, pe munte? Ne-am meritat soarta, inghetand sub ploaie noaptea aia...
Paulio, un alt batran, cu par la fel de negru ca al lui Luis, chicoti usor.
- Pai cam asa, Luisito, cam asa... Cum sa fi stiut noi pe atunci sa facem foc fara carbuni, fara scaparatoare? Cam cat timp ne-a trebuit oare? Vreo doi ani?
- Mai multi, vreo trei sau patru, pana ne-am gasit asemanarea cu focul. Si pana ne-am gasit apoi lumina flacarilor noastre si arderea dinauntru.
Sirul se misca si batranii mai soptesc din cand in cand, pasind sprinteni peste pietre. Cei tineri abia sufla...
Si serpuirea se aduna incet spre varf, strangandu-se rotund pe creasta muntelui. Unul langa altul, oamenii se asaza pe pamant, facand un cerc. Si-n mijloc facatorul focului, sufland in flacara micuta... Si focul creste si desface umbrele in jur, trimitand lumina din pamant spre lumina din cer.
Asa a venit dimineata, aplecata sa vada ce stralucea pe varful muntelui. Si a vazut...
La scapararea primelor scantei din soare oamenii s-au ridicat repede, lasandu-si povestile sa se aseze langa foc. S-au intors toti cu fata spre rasarit, sa prinda lumina si sa o primeasca. Urma sa fie o iluminare...
Si totul s-a miscat putin, a tremurat, s-a clatinat un pic insasi amestecarea umbrei cu lumina. Apoi a fost o singura suflare a ierbii, a padurii, a vietuitoarelor din pamant, de pe pamant si de deasupra lui, a apelor si a vantului... Si a oamenilor, care invatasera pe drum sa asculte si sa sufle odata cu lumea.
Si cand au suflat, a venit lumina soarelui pe ei. Si ei au ridicat palmele si fruntile, sa o primeasca.
Si lumina a curs blanda si puternica intr-insii, facandu-si drum din crestete pana in pantece. Si acolo, in pantecele oamenilor, s-a rotit, amestecandu-se cu sangele pamantului, care curgea in oameni. Si s-a facut roata si s-a rotit, deschizandu-se vartejuri care s-au marit s-au mariiiit... Pana ce a tasnit prin crestetele oamenilor, revarsandu-se in curcubee.
Si s-au facut atunci oamenii toti rauri de lumina...
Povestea asta mi-a spus-o batranul Luis cand veneam inspre munte, cu gand sa incerc drumul asta. M-a vazut ca abia suflu dupa un pic de mers si a zambit usor. Stia ca voi sta inca o vreme la poalele muntelui, invatand mai intai sa suflu odata cu acesta. Dar stia ca eu stiu ca nu am alta cale decat aia.
Asa ca ne-am asezat amandoi acolo, pe pietre, asteptand sa vina prima dimineata din cele multe ce urmau sa se insire inainte de a porni urcusul.
Ma uitam la batran si la arborii din spatele lui. Undeva peste pletele lui negre, treceau din cand in cand, repede, scanteieri. Incepeam sa vad lumina care i se revarsa din crestet...
.
miercuri, 2 martie 2011
Dracovenii
.
Nebunul plecat din cetate, sa guste liberatea si viata, primeste ca rasplata a gestului sau sfidator, furia cetatii. Un caine care il musca de fund...
Ori poate ca e nu doar furia cetatii lasta in urma ci si acel impuls, acea aruncare inainte, facuta cumva dinauntru... Ai zice ca el insusi si-a adus alaturi animalul de putere, ca sa il maraie, sa-l traga, sa-l infricoseze, sa-l muste in cele din urma, facandu-l sa dea drumul la pas poate si mai dihai...
Tare interesant noul drum, noul joc...
Multumesc Alchimistului. Cel care mi-arata deja jocul. A stiut bine ce-mi arata si cand.
Pe drumul asta nou invatat, dupa ce m-am recunoscut calauza, regasindu-ma cumva ca ermitul care se scoate din scorbura si pune lumina pe cale, am inceput vertiginos drumul in jos... atat de repede, ca mi-a fost spart capul.
Cumva, lumina aia avusese asa un impact... se deschisesera niste patrunderi spre fetzele acoperite de ceturi si niste oameni incepusera sa vada si sa se vada. Incepusera a respira si a gandi si a spune nu. Nu, tinatorilor in intuneric. Nu, inchizatorilor de gura. Nu, facatorilor de turnuri. Si cel mai rau, nu propriilor amagiri.
Cumva se clatina turnul, era gata sa se sparga si prizonierii sa iasa prin daramaturi.. Si atunci...
Si atunci chelarul Turnului m-a trasnit tare in cap cu legatura de chei, de m-am dus de-a rostogolul pana in propriu-mi Iad.
Am simtit intai spulberarea - m-am facut praf si pulbere mult prea repede, ca si cum as fi fost dinainte doar praf. Ma macinasem, ce-i drept, cam vreo doua luni...
Apoi... apoi am murit repede. M-am strans intai intr-un punct. Cu cat mai mic, cu atat mai dureros. Ar fi fost minunat sa fie moartea pe care am mai cunoscut-o. Aia care mi-a devenit chiar draga, dupa ce de atatea ori m-a inviat, ridicandu-ma mereu mai usoara.
Dar acum se vede ca trebuia sa fie una care sa ma duca la dracul. Acolo am si ajuns.
Si el asa si era:Diavolul, tinatorul de gat...
N-am avut voce doua zile. Am avut impietrire. Am oftat si am plans.
Si totusi, cand la fundul lumii eram in propriu-mi Iad, a putut sa ajunga pana acolo multa dragoste. Enorma. Am primit mai intai de la niste femei frumoase, care au tot turnat peste mine, de s-a inundat Iadul... Si dragostea a invins. S-au taiat lanturile Diavolului si mi-au dat drumul la gat. Am putut vorbi.
Pe urma a venit... alt caine. Un catel mic si jucaus, care m-a gasit si a sarit pe mine, bucuros, plin de viata. M-a atins bine, ca am inceput sa vad lumina iar...
Si pe urma a venit o noapte senina si calda. Am tot tinut palmele peste foc, sa ma arda si sa ma simt vie.
Si asa am avut a treia zi curaj sa ma privesc in fata, asa cum face si Diavolul. Si am vazut...
Am vazut cat de usor primisem lovitura si cat de repede ma facusem praf. Nu m-am mai intristat, am inteles de ce ma mai sfaram si... gata.
Am inteles de ce a fost asa. Da, cand luminezi poti sa dai de dracul...
Si dai de fricile care te tin de gat. De alea de adancime, alea mestere, nu finetzaturile de suprafata.
Te vezi cum te strangi singur de gat. Cu propria-ti plasmuire... Ti-o faci cu mana ta, cu mintea ta.
Uf, de ce zic oare "tu"? Nu mi-e nici acuma usor sa privesc in fata propria lucratura de strangere, de con-strangere...
Uite, ma uit... Ma uit ca sa ma uit... Pe mine, aia de se leaga si se lasa legata.
Si pun de un foc in burta Iadului. Asa. Sigur ca nu se sperie tocmai Diavolul. Si el lucreaza cu foc... Arde tocmai ce nu e de ramas. Fiindca de aici, din fundul Iadului, nu mai e decat drum in sus. Si nu se face sa ies in lumina tot plina de prostii si mizerii. Alea pe care le-am pus candva la propria-mi temelie. Astora le dam foc.
Si astora
Si astora
Si astora
Gata.
O iau pe drumul in sus... si stiu ca la iesire o sa vad Soarele.
Si nu o sa ma pot abtine sa nu fac iar ce am mai facut: sa stralucesc...
Desigur ca din nou va fi la panda chelarul Turnului. Poate de data asta nu cu o biata legatura de chei - alea de la verigile de fier de la gatul oamenilor - ci cu vreo lama taioasa, ceva...
Dar eu voi fi asa de usoara...
doar aer
doar lucirea de pe apa
si putin praf de stele...
.
Nebunul plecat din cetate, sa guste liberatea si viata, primeste ca rasplata a gestului sau sfidator, furia cetatii. Un caine care il musca de fund...
Ori poate ca e nu doar furia cetatii lasta in urma ci si acel impuls, acea aruncare inainte, facuta cumva dinauntru... Ai zice ca el insusi si-a adus alaturi animalul de putere, ca sa il maraie, sa-l traga, sa-l infricoseze, sa-l muste in cele din urma, facandu-l sa dea drumul la pas poate si mai dihai...
Tare interesant noul drum, noul joc...
Multumesc Alchimistului. Cel care mi-arata deja jocul. A stiut bine ce-mi arata si cand.
Pe drumul asta nou invatat, dupa ce m-am recunoscut calauza, regasindu-ma cumva ca ermitul care se scoate din scorbura si pune lumina pe cale, am inceput vertiginos drumul in jos... atat de repede, ca mi-a fost spart capul.
Cumva, lumina aia avusese asa un impact... se deschisesera niste patrunderi spre fetzele acoperite de ceturi si niste oameni incepusera sa vada si sa se vada. Incepusera a respira si a gandi si a spune nu. Nu, tinatorilor in intuneric. Nu, inchizatorilor de gura. Nu, facatorilor de turnuri. Si cel mai rau, nu propriilor amagiri.
Cumva se clatina turnul, era gata sa se sparga si prizonierii sa iasa prin daramaturi.. Si atunci...
Si atunci chelarul Turnului m-a trasnit tare in cap cu legatura de chei, de m-am dus de-a rostogolul pana in propriu-mi Iad.
Am simtit intai spulberarea - m-am facut praf si pulbere mult prea repede, ca si cum as fi fost dinainte doar praf. Ma macinasem, ce-i drept, cam vreo doua luni...
Apoi... apoi am murit repede. M-am strans intai intr-un punct. Cu cat mai mic, cu atat mai dureros. Ar fi fost minunat sa fie moartea pe care am mai cunoscut-o. Aia care mi-a devenit chiar draga, dupa ce de atatea ori m-a inviat, ridicandu-ma mereu mai usoara.
Dar acum se vede ca trebuia sa fie una care sa ma duca la dracul. Acolo am si ajuns.
Si el asa si era:Diavolul, tinatorul de gat...
N-am avut voce doua zile. Am avut impietrire. Am oftat si am plans.
Si totusi, cand la fundul lumii eram in propriu-mi Iad, a putut sa ajunga pana acolo multa dragoste. Enorma. Am primit mai intai de la niste femei frumoase, care au tot turnat peste mine, de s-a inundat Iadul... Si dragostea a invins. S-au taiat lanturile Diavolului si mi-au dat drumul la gat. Am putut vorbi.
Pe urma a venit... alt caine. Un catel mic si jucaus, care m-a gasit si a sarit pe mine, bucuros, plin de viata. M-a atins bine, ca am inceput sa vad lumina iar...
Si pe urma a venit o noapte senina si calda. Am tot tinut palmele peste foc, sa ma arda si sa ma simt vie.
Si asa am avut a treia zi curaj sa ma privesc in fata, asa cum face si Diavolul. Si am vazut...
Am vazut cat de usor primisem lovitura si cat de repede ma facusem praf. Nu m-am mai intristat, am inteles de ce ma mai sfaram si... gata.
Am inteles de ce a fost asa. Da, cand luminezi poti sa dai de dracul...
Si dai de fricile care te tin de gat. De alea de adancime, alea mestere, nu finetzaturile de suprafata.
Te vezi cum te strangi singur de gat. Cu propria-ti plasmuire... Ti-o faci cu mana ta, cu mintea ta.
Uf, de ce zic oare "tu"? Nu mi-e nici acuma usor sa privesc in fata propria lucratura de strangere, de con-strangere...
Uite, ma uit... Ma uit ca sa ma uit... Pe mine, aia de se leaga si se lasa legata.
Si pun de un foc in burta Iadului. Asa. Sigur ca nu se sperie tocmai Diavolul. Si el lucreaza cu foc... Arde tocmai ce nu e de ramas. Fiindca de aici, din fundul Iadului, nu mai e decat drum in sus. Si nu se face sa ies in lumina tot plina de prostii si mizerii. Alea pe care le-am pus candva la propria-mi temelie. Astora le dam foc.
Si astora
Si astora
Si astora
Gata.
O iau pe drumul in sus... si stiu ca la iesire o sa vad Soarele.
Si nu o sa ma pot abtine sa nu fac iar ce am mai facut: sa stralucesc...
Desigur ca din nou va fi la panda chelarul Turnului. Poate de data asta nu cu o biata legatura de chei - alea de la verigile de fier de la gatul oamenilor - ci cu vreo lama taioasa, ceva...
Dar eu voi fi asa de usoara...
doar aer
doar lucirea de pe apa
si putin praf de stele...
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)