Pe marginea
apei, aici, vantul e rece si cetos. Nu
misca mult, numai ultimele frunze de toamna.
In stanga
mea, femeia tremura. Tremurul e micut, marunt, ca si ea. O intreb si-mi
raspunde soptit, abia auzit, cu soapte mici si umede, ca si ochii ei. Ochi cu ape
de ceata...
Incet,
desfasoara aburii povestii ei si gasim un fir. Mainile noastre vorbesc acum
impreuna, si prindem firul, tragand, pana cand iata, trei noduri. Gata. Am
prins funia. Trag cu putere de ea , prind femeia de cap si, buf! sarim in apa.
Ne
scufundam greu, apa e densa, ca un ulei. Cu fiecare respir, se face mai usoara
trecerea si e mai usor de taiat intre ape.
Ea sufla cu
greu, scoate, scoate, dar inca nu am ajuns la apa de dedesubt, aia curgatoare.
Mi se
intepenesc mainile. Intai degetele mi se inclesteaza, apoi se intaresc muschii
pana la cot... Fulgere mici imi trec prin sira spinarii, suntem inca in
travaliu... Femeia lupta sa intre adanc, ca sa se nasca...
Cu mainile
inclestate aprind focul. Da, si aici, in apele de dedesubt, facem foc. Mai ales
aici. Reusesc sa pun flacara langa lemnul cel sfant. Palo Santo. Focul o prinde
si incepe ca se hraneasca. Pun flacara peste trupul femeii, trupul ei o cere si
o conduce, o trage acolo unde stie el ca se cere ars.
Respiram. Respirul femeii
e geamat si uneori strigat. Si uneori plans de copil...
Focul cere lemn, si mai
pun inca unul, si inca...
Incet, mi se inmoaie degetele si misc mai usor. Se
imblanzeste si suflarea. Intram, ca aruncate din burta unei balene, in apele
negre.
Rio Negro. Raul
de dedesubt...
Acum este curgere
si viteza, e des-fasurare, e trecere
peste si printre pietre si stanci. Locurile din dedesubt sunt fulgerate brusc, scurt
si putin, cat sa poata femeia sa vada
ceva, sa-si aminteasca, sa retraiasca, sa sufle si sa dea afara. Repede-repede,
Rio Negro o poarta prin tot ce poate ea sa vada si sa cuprinda acum din tot ce
a trait... Rasuflarea se inteteste, se rupe, suiera, sparge, culege si iar
sparge, tipa, strange si arunca... Ne izbim de cateva ori, dar apa e mai puternica
decat noi, ne trage mai departe, nu ne lasa agatate de stanci. Ajungem la
ultimul vartej. Inca o data, suflare cu toata puterea...
Si gata.
Suntem pe
mal, acolo, in lumea de dedesubt. Ude si obosite, rasufland inca greu, ne
tragem pe iarba de dedesubt, asta care e intotdeauna vie si verde. O las pe
femeie sa se linisteasca si incep sa caut cu privirea. In dreapta, acolo
trebuie sa fie... Da. Este.