luni, 29 iunie 2009

La pas...

...
foto


Nu o mai vazusem de vreo cinci ani. Era frumoasa, mult mai frumoasa ca inainte. Supla, par lung, ondulat, de fetita... Intinerise cu mai mult de zece ani fata de cum arata cand o vazusem ultima oara.

Ma dusesem acolo chemata de o prietena . Candva, povesteam mult despre pasi. Apoi plasa drumurilor comune s-a rarit...

Acolo oamenii invatau sa cante la fluier, ca sa aduca ploaia. Dupa ce a vorbit cel mai batran, care stia mai multe, cativa invatacei au aratat cum canta ei. Acelasi cantec, cantat diferit... In cele din urma, cantecul s-a terminat si ne-am ridicat sa plecam.

- Nu imi mai trebuie " cum"... Povesti... Vreau sa stiu.
Frumoasa mea vorbise, aratand ce vrea.

- Nu imi mai trebuie, nu am nevoie, nu asa, zise prietena care ma chemase sa vad asta.

Eu m-am uitat la doamna care statuse in dreapta mea, pe scaun.
Ne priviseram de cateva ori.
Ne priviseram in aceeasi limba...

Am iesit amandoua in strada. Amandoua ne-am aplecat in acelasi timp si ne-am scos pantofii. Am luat-o incet, la pas, pe aleea cu tei, catre centrul orasului.

Mergeam desculte.

Si a inceput sa ploua...

Mie...



Astazi, mie si tuturor celor ca mine....

Copy-paste:

Paulo Coelho - Vrajitoarea din Portobello

"Ce inseamna sa inveti: sa acumulezi experienta? Sau sa-ti transformi viata? "


"Fa si tu ce am facut eu mereu. Incearca sa te simti bine atunci cand crezi ca esti ultimul om. Sa nu crezi ca e rau: lasa-ti trupul si sufletul in mainile Mamei, daruieste-te prin dans sau prin tacere sau prin activitatile obisnuite ale vietii - cum ar fi sa-ti duci copilul la scoala, sa gatesti, sa faci ordine in casa. Totul e adoratie - daca ai mintea concentrata asupra momentului prezent.

Nu incerca sa convingi pe nimeni de nimic. Cand nu stii, intreaba sau informeaza-te. Dar pe masura ce actionezi, fii ca raul care curge, tacut, daruindu-se unei energii superioare. Sa crezi - asta ti-am spus la prima noastra intalnire.
Sa crezi ca poti.


La inceput vei fi confuza, nesigura. Apoi, vei crede ca toti se gandesc ca sunt inselati. Nimic din toate astea: tu stii, trebuie doar sa fii constienta de asta. Mintea oamenilor se lasa usor dominata de cea ce e mai rau - le e frica de durere, de invazii, de talharii, de moarte: incearca sa le redai bucuria pierduta.

Fii limpede.
Reprogrameaza-te in fiecare clipa a zilei cu ganduri care te fac sa cresti. Cand esti iritata, confuza, incearca sa razi de tine insati. Razi tare, razi in hohote, de femeia asta care e ingrijorata, nelinistita, care crede ca problemele ei sunt cele mai importante din lume. Razi de situatia asta jalnica, fiindca tu esti manifestarea Mamei, dar inca mai crezi ca Dumnezeu e barbat si are numai reguli stricte. In fond, majoritatea problemelor noastre de aici vin: din respectarea regulilor.
Concentreaza-te.

Daca nu gasesti nimic care sa-ti trezeasca interesul, concentreaza-te asupra respiratiei. Pe acolo, prin nas, intra raul de lumina al Mamei. Asculta-ti bataile inimii, urmareste-ti gandurile pe care nu le poti controla, stapaneste-ti impulsul de a te ridica imediat si de a face ceva "util". Stai jos cateva minute pe zi fara sa faci nimic, profita cat poti de mult de ele.

Si cand speli vase, roaga-te. Fii recunoscatoare ca ai farfurii de spalat; asta inseamna ca ai avut mancare, ca ai hranit pe cineva, ca ti-ai aratat afectiunea pentru una sau mai multe persoane - ai gatit, ai pus masa. Gandeste-te cate milioane de oameni nu au in clipa de fata absolut nimic de spalat sau nu au pentru cine sa gateasca. [...]

Mi-ar placea foarte mult sa te vad predand pe masura ce inveti; acesta este scopul vietii - revelatia! Te transformi intr-un receptacul, te asculti pe tine insati, te miri de ce esti in stare. Iti amintesti de munca de la banca? Poate ca nu ai inteles niciodata, dar acolo energia iti curgea prin trup, prin ochi si prin maini.
Si o sa-mi spui:"Ba nu este deloc asa; era dansul."

Dansul functioneaza doar ca un simplu ritual. Ce este un ritual? Este sa transformi ceva monoton in ceva diferit, ritmat, si sa poti canaliza Unitatea. De aceea insist: fii diferita chiar si cand speli vasele. Misca-ti mainile in asa fel incat sa nu se repete niciodata acelasi gest - dar sa mentina cadenta.
Daca ti se pare ca ajuta, incearca sa vizualizezi imagini:flori, pasari, copacii intr-o padure.[...] Incearca sa gandesti la ceva colectiv. Si stii ce ai sa observi? Ca nu ai hotarat tu la ce sa te gandesti.

Sa-ti dau un exemplu: imagineaza-ti un stol de pasari in zbor. Cate pasari ai vazut? Unsprezece, nouasprezece, cinci? Ai o oarecare idee, dar nu stii numarul exact. Atunci, de unde a venit gandul asta? L-a pus cineva acolo. Cineva care stie numarul exact al pasarilor, al copacilor, al pietrelor, al florilor. Cineva care, in cateva fractiuni de secunda, se apleaca asupra ta si isi arata puterile.

Esti ceea ce crezi ca esti.
"

duminică, 28 iunie 2009

De-a dura...

...
foto

Am avut o dimineata de-a dura...
Dupa o noapte de spart farfurii si pahare si jucat peste cioburi, am gasit odaia presarata cu palide straluciri...
Nu degeaba am lucrat alaturi de greci vreo... cam vreo opt ani, asa adunati. Am invatat de la ei trecerea peste praguri, in dans... iar Zorba imi este maestru.

Dimineata erau risipite urmele de nori prinsi cu arcanul si facuti cupe, din care am baut esente de inalt si m-am ametit cu ambrozie... Pe urma aruncasem cupele, de s-au inmultit, scantei, pe podeaua de lem a casutei...

Am dat de-a dura cu toate ramasitele trecerii, le-am risipit, si in cele patru zari, departe, se vor face nisip, adunat peste alte nisipuri, ale altora... Peste deserturile astea promit sa umblu candva, ca om care aduce ploaia.

Acum, dimineata, lacul inimii mele e limpede, linsitit, rasfatat pe tot chipul de soare. Lin si curat, primindu-si iar plutitoare corabii de vise si pe oaspetii dragi ai sufletului meu.

Sunt gata de o noua zi, senina, si iata, orice noua cautare poate incepe.
Luntre de aur, cu muzica si dantuire nesfarsita, pluteste inainte aceasta zi, frumoasa, indrazneata, plina, curajoasa, si pentru mine foarte reala.

Am pus cantaretilor si dansatorilor mese pline cu mancaruri imparatesti si bauturi de cele mai alese, de pe taramuri zeiesti...
S-a dezlanuit celebrarea, si inaintam, asa, in dans si bucurie, pe luntrea acestei zile.

Si deja am desfiintat aspirina, nu imi mai trebuie vitamina, si imi creste bilirubina...
Frumusetea asta de zi imi da o stare de bine que contamina...
Pentru toti, o zi cu voie buna, doze uriase de dulceata vietii si febra bucuriei...

La bilirrubina - Juan Luis Guerra

oye me dio una fiebre el otro dia
por causa de tu amor cristiana
que fui a parar a enfermeria
sin yo tener seguro e' cama
y me inyectaron suero de colores,heeeey
y me sacaron la radiografia
y me diagnosticaron mal de amores,uuuuuh
al ver mi corazon como latia

oye me patearon hasta el alma
con rayos X y cirugia
y es que la ciencia no funciona
solo tus besos vida mia
ay,negra mira! buscate un cateter,heeey
inyectame tu amor como insulina
y dame vitamina de carino,eeeh
que me ha subido la bilirrubina
aaaaaaay

Me sube la bilirrubina... cuando te miro y
no me miras... Y no lo quita la aspirina,
no, ni un suero con penicilina, es un amor que
contamina... me sube la bilirrubina.



sâmbătă, 27 iunie 2009

Am avut...

...
foto

Am avut o idee nebuna, nebuna...

M-am pornit pe mare, fara sa stiu sa navighez.

Mi se parea de ajuns dorinta sufletului meu. Nebuna, nebuna, nebuna...

Pusesem cateva trunchiuri, ingemanate, impreunate, cu funii groase legate. Funii de noroc, aduse din departari, de dincolo de nisipuri si de alte mari. Am uns apoi bine barca mea cu sange de balaur, sa tina legaturile, sa fie strangerea lemnului in lem pe veci. Batrana care-mi daduse sticla cu picurii pastrati ca prin minune vii, mi-a cerut un pret, si eu, in nebunie, am promis sa-l dau. Doar sa am barca buna, sa pot ajunge acolo, unde ma mana dorinta mea nebuna.

Si iata-ma pornita asa, peste mare, vaslind nebuneste sub luna si sub soare. Vanturile au venit si au facut ocol, razand de mine. Stiau ce caut. Au ras si au prins a-mi intoarce barca spre mal. Am scos atunci naframa fermecata cu lacrimi udata, si am prins-o de catarg. Naframa era pentru vant bun in larg... Vantul cel bun a venit si a luat in piept toate furtunile, facandu-mi invelis de adiere blanda peste coaja mea de nuca plutitoare...

Am calatorit asa nestiuta vreme, nestiuta. M-au hranit si m-au adapat pasarile cerului si ploile vazduhului. Apele marii involburate mi-au adus cantece peste noapte... Nu-i vorba, ca si eu am cantat... Am cantat asa mult pane ce izvorul glasului a secat... Am vaslit mai departe, mai departe. Trebuia sa fie undeva, oricat de departe, steaua mea.

Si intr-o seara, asa, ca prin vis, a aparut... Plutind peste inspumarea norilor, scanteind albastriu, steaua mea... Toata, toata marea s-a luminat, si am strigat de bucurie, cu ultimele fire de glas...

M-a auzit, stralucitoarea mea stea. A coborat usor-usor, asa incet incat mi se parea o vesnicie. Dar ea stia ca de va veni prea repede, as fi putut orbi... Mi-a lasat asa, incet, o raza, sa urc si sa o pot atinge. M-am desprins de pe lemnul sarat al barcii, dintre scoicile incrustate in timp peste trunchiuri, si am pasit pe raza... N-am stiut ca imi crescuse parul atat de lung, incat se incolcea langa calcaie, pe cand puneam pas langa pas... Fuioare albe se facuse... N-am stiut ca nu-mi mai era ager piciorul, ci doar tremurare. Trecusera atatia ani de cand calatoream nebuna pe mare... Si vazul se facuse-ncetosat... Nu-mi trebuise prea mult in calatorie. Pe ape, doar ape-s de vazut, alta ce-ar fi sa fie?

Intr-un tarziu ma iata si pe mine urcata-n marginea de stea. Umblasem toata viata dupa ea...
Aici, pe argintul scliptor in mii de ape, privesc intinsa-n fata mea chiar mana printului din stea...

Sunt gata sa o prind. Cand, din departe, din cel mai adanc departe, aud tipatul batranei:
- Acum plateste! Mai departe nu poti merge, chiar daca te-a intampinat un fiu de rege!

Imi sageteaza adanc in inima strigarea ei. Imi daduse batrana sange de balaur sa-mi fac barca si sa ajung, dar nu sa ating... Imi trebuia acum sa fac si plata... Am privit spre frumusete, in fata mea... In chipul lui, atata zambet... Atata dragoste... nici urma de umbra. Nici urma de a rade de parul alb, de tremurul din trupul meu obosit... Eu trebuia sa fac sa curga un picur, un singur picur din sangele curat al frumusetii.

Am rasuflat o clipa, inca una. As fi spart marginile cerului, sa se surpe cararea si sa raman agatata de stea. Dar stiam ca batrana-i puternica si ca ne va ajunge vraja ei pana-n cer...

Am stat privind in ochii adanci si calzi... Din departare, vedeam cum vine alta barca inaintand pe mare. O alta, alta ca si mine, isi cauta dorinta implinita-n bine...
Mai stau cateva clipe sa privesc. Stiu ca asta-i tot. Si totusi, o dulceata imi cuprinde inima si stiu ca de acum iar voi canta... Poate in vant, poate in ape, ori poate pe pamant...

Dar n-am sa las fara intregul sau, asa de luminos, frumosul. N-am sa ating si nici o picatura de sange nu am sa preling...

Ma trag incet inapoi, pe firul razei. Primul pas. Mana se lasa departata, tremurul ma trage inapoi. Privesc mirarea in caldele sclipiri din ochi ale stelarului meu print si ii sarut in mine, adanc, inima buna.
Acuma recunosc, si stiu c-am fost nebuna...

Cazand in ape, am ramas o vreme plutind, cu fata spre luna, langa barca mea plina de sare si de scoici... Pe raza coborata din stea va urca, intr-un timp, altcineva...

Si plutind, asa, am ajuns intre ape dulci. Ape dulci in mare... Vartejul usor m-a cuprins si m-a invartit, pana am ametit. Si pe trup mi-au crescut solzi lucitori, scanteind in mii de culori. Mi s-au deschis bratele in aripi uriase, care m-au tras in sus, ridicandu-ma din ape... Din spumele marii mi-am primit cununa alba pe crestet, si mi-am zarit o clipa zborul in ape, albastriu, cu luciri de argint...

Mi-am privit steaua si m-am bucurat. In leaganul de lumina erau ei, asezati la poveste.

Stiam eu ca nebunia mea-i cu rost... Pastrasem nestirbit frumosul din stea si acum puteam sa zbor oriunde. Oriunde ar fi cantat inima mea.
Cerul se deschidea in fata aripilor mele stralucitoare si era plin de stele...

vineri, 26 iunie 2009

Cu ce se umple luna

...
foto

La doua saptamani, Luna e noua sau plina...

Ma-ntreb in gand: Cu ce se umple oare ea, de unde?

Furisat intre ramurile infrunzite, in noapte, pe dupa copac, micul elf imi sopteste raspunsul. Ma uit la el si-i fac semn sa sopteasca mai incet. Imi tulbura caprioarele, venite sa bea apa din izvor...

"Acolo-n langa izvoara iarba pare de omat
Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet"...


Aici, pe poteci luminate, intre flori, un baiet isi cutreiera padurile de argint....

In lumina lunii, peste covor de raze, gaze minuscule joaca luciri ici si colo... E zor mare. Se aduna de peste tot, dintre flori, de prin scorburi, din vazduh, aripate, din ape, strecurate, zane si elfi, aducand in corole curcubii mici flacari vii... Siruri-siruri, pe drumuri de tara, peste munte, pe apa, pe camp... Se aduna rauri de lumina, sclipiri colorate... Elfii si zanele se strang in padure, langa lacul codrilor, cel albastru...

Intreaga padure scanteiaza. Lumina ei se vede de departe, si cei ce-o vad, o vad a fi padure de-argint...

In nopti cu luna plina padurile se umplu de lumini. Purtate de zane si de elfi, in cupe pretioase, visele si sperantele oamenilor se aduna langa lac. Lucire orbitoare, toata marginea albastru-argintie, si apele-nvelite cu perdea de raze...

Cand forfota-i mai mare, din luna se lasa, pe fire de matasa, uriasa corabie de aur. Incet, usor, se coboara spre apa lacului. Si mai tare se aprinde padurea, razele lumineaza pana la cer. Cand s-a linistit asezarea pe ape, se deschid dinauntrul uriasei arce, rostogolite spre mal, zeci de braie de lumina, batute-n diamante. Tot poporul adunat langa lacul albastru porneste spre burta corabiei, sa-si lase comoara acolo, in incapatoarele camari... Siraguri scanteind, cararile de apa poarta pe micii mesageri, adunand toate visele lumii.

Dupa ceasuri lungi, se face liniste. Micii purtatori ai viselor si-au pus pretioasa povara in aurita corabie. S-au risipit apoi prin locurile dragi lor, intre flori si ierburi, in ape si-n vazduh...
Corabia cea plina de lumini se inalta pe firele ei spre luna. Cantari de pasari si murmur dulce o insotesc. Roi lucitor, zane mici plutesc prin aerul aurit, insotind ridicarea corabiei. Dincolo de valurile indigo ale noptii, departe, sus, ea se urca in luna. Acolo, dintr-o data, din pantecul ei se varsa peste toata fata lunii multimi de lumini colorate.

Vise de dragoste. Vise de drum. Vise de nastere si crestere, de bun si belsug. Vise de schimbare. Vise de implinire, de regasire, de fericire. De sanatate si putere. De mangaiere. De semanat si de cules. De dat, de primit, de ales. De stiut si facut. De sedere linistita, langa iubit, langa iubita. Vise de plecare, pe munte si pe mare. De vacanta, de joc si speranta. De intelegere si luminare. De zburat pana la soare. De pace si bun, de cantec si dans, de echilibru si balans...
Toate, cate si mai cate, vise mari si marunte.

Asta spusese si elful, langa copac. Cu ce se umple luna...
"Cum cu ce? Cu vise..."

La doua saptamani, din toate visele, se aleg si se culeg, spre implinire, milioane de vise. Incet-incet, luna descreste, semn ca acolo, prin vraja, multimea de vise se implineste... Dar nu scade de tot, nu dispare. Mai raman unele, sa se implineasca o data viitoare...

Si uite-asa, in noapte, fara sa stim, visam si umplem luna cu vise, din care unele ni le-mplinim...




Adaug aici o veste din poveste : un copil ce si-a pastrat sufletul mare pana la soare, si-a lut cupa scanteietoare cu vise si a plecat el insusi in luna, acolo sa le puna. Apoi va merge mai departe. Unde, nu se stie. Asta, calatoria dincolo de luna, nu e descrisa exact in nicio carte…


Michael Jackson - She's Out of My Life

joi, 25 iunie 2009

No sé por qué te quiero

...

No sé por qué te quiero

será que tengo alma de bolero
tú siempre buscas lo que no tengo
te busco en todos y no te encuentro
digo tu nombre cuando no debo.

No sé por qué te quiero
si voy a tientas tú vas sin freno
te me apareces en los espejos
como una sombra de cuerpo entero,
yo me pellizco y no me lo creo.

Si no me hicieran falta tus besos
me tratarías mejor que a un perro
piensa que es libre porque anda suelto
mientras arrastras la soga al cuello.

Querer como te quiero
no va a caber en ningún bolero
te me desbordas dentro del pecho
me robas tantas horas de sueño
me miento tanto que me lo creo.

Si no me hicieran falta tus besos...

Querer como te quiero
no tiene nombre ni documentos
no tiene madre no tiene precio
soy hoja seca que arrastra el tiempo
medio feliz en medio del cielo.



me miento tanto que me lo creo...

medio feliz en medio del cielo...


Pasind intre lumi

...

foto


"Stii ce inseamna cuvantul "extaz"? vine din greceste si inseamna "a iesi din sine". A fi tot timpul in afara sinelui inseamna sa ceri prea mult de la trupul si sufletul tau.
- Voi incerca."


(Paulo Coelho - Vrajitoarea din Portobello)

Intr-un an, in iarna, aproape de miezul noptii, mergeam spre casa. Nu mai circula transportul in comun, si o luasem pe jos, asa, fara nici o tragere de inima. Ar fi fost sa merg vreo doua ceasuri... Frig, tare frig, groaznic de frig... Mai ales in inauntru. Si intuneric, groaznic de intuneric... Desi era lumina roz, aceea frumoasa, pe strazi...

In noaptea aceea am mers pe linia de tramvai. Eram in plina lumina si orbecaiam...
Dintr-o data, m-am vazut cumva de sus, de deasupra, mergand pe sinele inghetate si cu toata lumina roz imprejur... Mi-am simtit raceala din suflet si impietrirea. Mi-am zarit si un gand. Un gand care inghetase in sticla, prins acolo, mirat si el de grozavia lui. "Daca ar trece tramvaiul acum, nu mi-ar pasa"...
Vederea aceea de acolo, de sus, mi-a dat intreaga intorsatura a vietii. Am deschis ochii si am vazut.

Peste mai multe zile, eram deja iar sus, de data asta, in extaz. Trecusem si iesisem in stralucire, cu toata forta aceea adunata acolo, jos, in intuneric... Ca Edmond Dantes, sapasem galeria spre lumina, si acum tasnisem cu asa o forta, ca nu mai stiam de nimic...

Am plutit luni de zile asa, fara sa stiu cum sa ma tin pe pamant. Ca un cosmonaut pe Luna, ma straduiam sa invat mersul... Toate erau asa de mici, ca nu incapeam...

Ooooo, si zambetul, zambetul... "the inner smile", cum ii spunea Frumoasa mea...
Mi se deschidea din inima, inflorind in sus, tragand buzele, colturile, ochii. Era ca o elice uriasa in miezul pieptului. Vartejul urca prin gat, izbucnind pe fata... Zambeam "ca prostu", cu gura deschisa... Oamenii ma vedeau si, curios, multi raspundeau... Oricum, nu mai conta deloc ce credeau ei. Mie imi era tot doar zambetul...

Incet-incet m-am reasezat in trup... Era insa ciudat, umbland intre lumi... Departe si totusi aici. Uneori era dureros, inca nu intelegeam, apoi am inteles ca tocmai nu-i de-a intelege.
Intre cer si pamant. cu o aripa in sus, cu alta maturand pamantul... Cam ciudat... Uneori eram acolo, pe cer, si atat. Curgeau zilele cam fara mine. Mi-ar fi trebuit a doua rupere. O alta iesire in parc. Un alt an jumate de scos dintre ziduri. De data asta insa, a trebuit sa invat sa pasesc asa. Nu mai era de fugit. A fost de pasit intre lumi.

Si asa am gasit pe cel care m-a invatat sa merg. Aratandu-mi cum sa o fac, fiind aici, acum, intre oameni. Intre iubitii mei din vis si cei din "lume". Cu toate florile mele, pe pamantul care inca mai naste flori . M-a invatat sa vad in lume ceea ce vedeam doar in vis. Mi-a aratat cum sa mai trag linii pe nisip, asteptand sa se preschimbe in castele si locuri de privit stele si luna. Mi-a aratat in zi ce vazusem doar in noapte. Mi-a adus sub talpi pietrele drumului, sa pot merge si chiar sari dintr-una in alta, ca intr-un joc...
Mi-a aratat cum pot fi in lume, cand nu mai eram a ei...

Am invatat sa vad. Asta, da! Marea bucurie. Sa vad in toate Frumusetea. Acolo unde nu stiam ca e. Sa simt viul. Acolo unde eu credeam ca e "doar" piatra, cata viata...

Imi insotesc in fiecare zi pasii iubitilor mei prin lume. Ei sunt atat de frumosi! Invat cum sa traiesc cu atata stralucire. Chiar si in umbrele mele, ea, lumina, se face vazuta, dandu-mi intelegere si putere.

Nu-mi mai este frig, nici intuneric. Sunt aici, cu mine, toti frumosii lumii. Toate frumoasele. Impreuna cu iubitul meu, Soarele, privesc dimineata si seara umbletul lor, la intrarea si iesirea din zi.... Imi sorb clipele de bine impreuna cu aroma cafelei si simt plinatatea linistii.
Imi primesc cuvinte de dragoste, imi iau bucurie si cald de la el... Invatatorul meu, care mi-a aratat cum sa merg intre lumi. Cel de fiecare dimineata si seara, si noapte... Uneori, si din zi..
Dansul. Care m-a dus inapoi, acasa, in Inima mea...

"- Stiti ce am descoperit eu? Daca extazul inseamna puterea de a iesi din tine insuti, dansul este un mod de a te ridica in spatiu. Descoperi noi dimensiuni, dar ramai in contact cu propriul corp. Prin dans, lumea spirituala si lumea reala reusesc sa convietuiasca fara nici un fel de conflicte. Eu cred ca balerinii stau in poante pentru ca asa ating si pamantul, dar se si inalta la cer.[...]
In timpul dansurilor, cand ne daruim cu tot sufletul si cu bucurie, creierul isi pierde puterea, iar inima ia haturile trupului.

Numai atunci apare Varful.
In cazul in care credem in el, desigur."

(Paulo Coelho - Vrajitoarea din Portobello)


miercuri, 24 iunie 2009

Cuvinte

...
foto


Cum si cand au aparut intre noi, nu se stie.

Atat de blanda asezare, atat de plina, de misterioasa...

Desi nu te prind, dar nici nu te lasa, ele sunt aici, calde si bune, mici dar uriase in coaja lor de nuca...

Se picura incet unul pe altul, legand intre stropi vraja sperantei. Asteptarea urmatorului picur imi opreste inima acolo, in "ntre"... Raman agatata de marginea lumii, asa, fara respir...

Le sorb de pe buzele tale, privind cum le inconjori si le umpli de suflare... Sufletul tau, aici. Bataia inimii tale. Si a inimii mele, impreuna cu ea...

Rad... O, rad ei de mine.
"Tu crezi?
Eu zic "DA".
"Nebuna esti, nebuna! Nu crede, e minciuna!"
Eu stiu ca nu-i asa. Stiu si ma las in asta, in frumusetea asta. De ce m-as risipi in indoiala?

Doar si o clipa de ar fi sa fie, imi este de ajuns. Eu stiu si cred, si iata cum ma pierd in ele...
Ori ma gasesc? Da, m-am gasit in ele, crezand... Imi pun cununa asta pe care mi-o daruiesti, si ma infatisez lumii asa cum ma faci sa ma vad: frumoasa.

Si atat de multe se intampla atunci. Nu stii poate... ori poate stii. O singura miscare, doar atat... Si gata! Mi se schimba tot. Suspendata intre cer si pamant, inauntrul clipei. Nu mai e altceva, doar aripi de flutur. Bataile noastre de inima. Un singur zbor, noi - aripile lui...

Asta imi fac ele.
Ele, darul tau pentru mine. Cuvintele tale, cu care ma-nalti in bucuria vietii.
Le adun, picur cu picur. Si de aici, din inima, unde se aduna ele, ti le intorc cu drag...

Si uite-asa, in loc sa vorbim, ajungem sa ne cantam unul altuia, incantandu-ne unul de altul...

Mai spune-mi. Hai, mai spune-mi. Ce vine dupa "doua puncte" ?

marți, 23 iunie 2009

Noapte de colind. Sanziene...

...

foto

Acum sase ani, pe apa Moldovei... Coronita mea de flori... In jurul unei mici lumanari, lasata pe apa raului, la miez de noapte, cununita mea de sanziene...
Copii si adulti, am lasat pe undele raului, in lumina lunii si a focului, impletire de vise si sperante. Le-am insotit cu cantecele noastre, cu glume si povesti in jurul focului.

Acum insa, dupa ce am calatorit inainte si inapoi in timp, acum stiu...



In aceasta noapte imi las chipul ce-l port in zi.

In prag de miazanoapte, in fata focului, imi iau iar straiul lung si usor, ca sa colind... Aici, pe marginile flacarilor, sunt scanteile care tes firele de lumina si le impletesc... Incet, tesatura se face deasa si pasesc.
Norul de lumina ma poarta peste case, peste copaci, departe, departe, in muntii mei... Sunt focuri aprinse pe creste, semn ca suratele se aduna si pornesc spre Pestera Zanelor...

Iata-ne iar, adunate o data in an, Sanziene. Ilene Sanziene, venind de de mult, din vremuri cand taramul se numea Hiperboreea...
Iubindu-l pe el, stralucitorul, varsatorul de lumina, pastratorul de viata: Soarele. Purtandu-l pe el peste tot, in lume...

Ca in vechime, ne strangem in cerc, sa cantam, deschizand cerurile sa curga in lume minunile...
Roata cantam, roata... Vartejul de dans rotit aduce puterea luminii in noi. Cantam, tesem lumina in cercuri... Rotind viul intre mainile noastre ridicate spre inalt, cu talpile noastre batand peste ierburi. Se face lumina vartej si ne imbraca de tot in laptoasa si deasa stralucire. In miez, in inima, mii de scantei...
Suntem gata.
In noapte, El, Soarele, acolo, departe, ne-a botezat cu lumina si a spus sa pornim...

Pasim peste munti, peste ape, paduri si campii inflorate.

Sa fie viul in pamant, in ape, in vazduh,
Viul sa creasca, viul sa rodeasca,
Bunul pamantului sa se-nmulteasca,
Sa curga izvoarele, sa ude ogoarele, sa le-nspice soarele
Femeile sa nasca, pruncii sa creasca, sa se bucure de masa-mparateasca
Pe pamant, in ape, in vant,
Bine sa fie, cantare sa fie, pace sa fie, iubire sa fie,
In veac!



Colindam si atingem cu harul solar toate locurile.
Lasam deschise drumurile, binecuvantam roadele, limpezim apele, inflorim florile...

Dimineata fetele vor impleti cununa. Inainte de rasarit, sa afle de ursit...
Punem la fiecare, in vis, fir de dor si chip de fecior...

Aducem in case atingere pe prag, de bucurie si pace pentru toti trecatorii.
Lumina dam calatorilor, nadejde visatorilor si timp de iubit pentru toata faptura...

Umple-vi-sar de dulceata vietii toata gura!


Douazeci si patru

...
foto

Douazeci si patru...

Sunt ceasuri masurate, asa de exact ca te cuprinde ameteala.

Dac-as putea sa-ntind de clipa, acolo unde se sfarseste ceasul...
Intr-o lume in care ne asteptam prea mult unul pe altul, spre a ne intalni doar minute, doar clipe, in noapte sau zi...
Cum si unde s-a dus, clipa de zbor, intre rasarit si apus...
Tacuta, ea stie mai mult decat noi despre fiecare si despre noi, impreuna.
As vrea sa o prind, sa-i spun "ramai, esti atat de frumoasa", agatand-o ca si Faust, in mijlocul minunilor mele.

M-am invatat insa asa, sa prind putin si sa pastrez... In douazeci si patru de ore, pot aduna clipe. Le tin aici, in timp ce "se intampla", le gust ca pe o cupa de hidromel, si le las apoi in lume, sa curga, placut, dulce, imbatator... Dulceata vietii e a tuturor...

Uneori clipele se multiplica, desi par la fel de masurate ca si celelalte.
Dar nu-i asa. In bucuria trairii impreuna, timpul sta pe loc. Sta... un timp, e-adevarat, dar sta. Acolo, in extensia aceea inaripata, traiesc o mie de vieti. Imi este peste margini tot respirul. Nu-i loc, nu-i timp, e doar necuprins si stralucire. Stiu, dupa o vreme, clipa isi traieste o fluturare usoara, semn ca ma va lasa inapoi, pe mal, din nou "pe pamant"... Ma las in seama ei... Stiu ca pleaca, dar va aduce alta, mai frumoasa... O astept.

Stiu, sunt "doar" douazeci si patru de ore. Dar in ele imi tes, ca-ntr-o plasa de paianjen, povesti nemuritoare... Intr-o zi, ele vor fi atat de multe, incat vor sari peste limitarea rotatiei terestre si vor face, in sfarsit, sa se nasca al douazeci si cincilea ceas...

luni, 22 iunie 2009

Lacrimile Lunii

...
foto

Nevazuta sunt, nevazuta...

Cand iesi din lumina zilei, pasind in amurg, inca iti sunt ochii plini de Soare...

Ramane in urma lumina cea puternica, cea calda, cea buna, la care te inchini, pe care o sorbi in respir...

In timp ce umbrele serii te invaluie, deja se strecoara in suflet recele despartirii de lumina solara...

Ma astern sub pasii tai, incercand sa alung raceala. Lumina mea, mult mai rece decat a Zeului solar, e totusi lumina... Tainica, subtila, luminand doar contururi, poteci, licuriri de ape...

Cauti in noapte soarele, nelasand clipei sa-ti dea bucuria de a fi... Acum! Aici, sunt aici! Nevazuta, nestiuta, leganand umbrele si linistea noptii... Nu-s foc, dar sunt mangaiere... Nu ma vezi... sunt de argint, nu de aur... Sunt in jocul de priviri furisate al indragostitilor... In mangaieri strecurate ascuns, care in soare nu s-ar indrazni...
Sunt tesatoarea firelor de vraja ale viselor... Aici, in lumina mea rece, se naste caldura visului ce sa va implini candva, solar...

Iti mangai fereastra cu raze subtiri, aproape transparente... Ca si mica sirena, prefacuta in spuma de val, apoi in fiica a cerului, sunt nevazuta...

Si totusi... iti zaresc fruntea ingandurata si ma las sa lunec spre ea, incercand sa-i ating cutele, carari ale gandurilor tale... Cand lumanarea isi pierde puterea, ma strecor in palpairile ei, coborand pe paginile cartii citite de tine...

Iti las acum visele sa se legene in culcusul tesut de razele mele.
Voi iesi in zori in calea ta si te voi putea atinge. Cu picurii de roua, lasati pe flori si pe iarba. Lacrimile mele, sub pasii tai...

duminică, 21 iunie 2009

SOARE SOARE SOARE SOARE SOARE SOARE SOARE

...


Ziua Soarelui. Sarbatoarea luminii.

Pe Machu Picchu a rasarit deja Soarele...

Cea mai stralucitoare zi din an , Solstitiul de iunie.

Acum, in casa mea de acolo, dintre curcubee, e iarna.

Soarele lumineaza Intiwatana, piatra Soarelui, altarul...
Portile sunt deschise peste tot. In cer si pe pamant. In vazduh si in adanc. Lumea isi incepe o noua suflare, intr-un nou an. Anul incepe acum, acolo, in Orasul de Cristal...

Cetatea vulturului-condor... A cantecului Inimii. A Iubirii. A Vietii. De acolo, raze de lumina, vazute si nevazute, curg in toata lumea, luminand, limpezind, curatand drumurile atator calatori.

Sunt, iata, cu mintea, inima si spiritul, acolo, pe platou, in fata altarului. Privesc, exact ca acum sase luni, spre soare... Inchid ochii. In dreptul fruntii, palmele formeaza poarta, sa intre lumina in Ochi. Ochiul primeste, lasa sa curga stralucirea in inima, de unde roteste, roteste mult, larg, exitins, in fiecare celula. Mainile ridicate spre soare. Stralucim, imbracati in aur... Lumina si forta solara. Iubire lichida. Scanteiaza miezul si se imprastie in mii de raze in lume. Acum, toate miezurile noastre stralucesc. Este ziua Zilei. A Soarelui.

Din nou, mana dreapta spre cer, stanga spre pamant. Puterea albastra a cerului si lumina roz, blanda, a dragostei pamantului, unite cu soarele auriu in inima, in miez... Lucreaza, ca o flacara violet... Suntem un vortex de lumina, umpland lumea in suflarea celei mai uluitoare forte: Iubirea...
Apoi mana dreapta pe inima, stanga - la plex. Reverenta. Multumire. Respir in liniste, respir de copil al Soarelui in fata parintelui sau. Copil iubit, enorm de iubit...

Azi este sarbatoare mare. Inti Raimi. Sarbatorind pe Inti, Soarele...
Cantec si dans si poveste pe creste si in vai. Machu Picchu, Valle Sagrado, Pisac...

O mica parte din poveste, aici. Inti Raimi pe Sacsayhuaman, locul unde zidul este facut din pietre taiate si imbinate perfect, in multe fete, fara fir de mortar... Lucratura de mister...

Dansul, muzica, celebrarea vietii. Stralucirea, forta, bucuria, umplerea cu Iubire.
Zborul vulturului-condor! Zborul solar.
Iesirea din umbre si urcarea spre inalt, spre stralucire.

De aici, din inaltul stralucitor, Soarele ne daruie tuturor lumina, amintindu-ne ca viata este numai Iubire...

Munay!



Update

Geanina isi doreste, de ziua soarelui, vals

Zebra

...



ʹLa zebra, numai pe la zebra!ʹ

Printre sirurile de pietoni au aparut desperecheatii. Aia care nu merg frumos, in coloana... Nu vor nici macar sa treaca strada. Nu sunt nici albi, nici negri. Prefera sa mearga asa, pana.. nu se stie pana unde, doar sa mearga...

ʹPe la zebra, numai pe la zebra!ʹ striga bietul agent, rosu la fata, obosit... Transpiratia curge pe gulerul camasii si asta il enerveaza cumplit.

Ce sa faca el cu ei? Au uitat alinierea. Ce se fac astia, care scapa dintre ochiurile plasei? Cum si unde sa ii pui? La sosete desperecheate? Fiindca, vezi, ei nu sunt in randul lumii... nu sunt in rand, au iesit... Incurca ... nu circulatia, ci peisajul.

Ca nu vor sa traverseze...

O femeie s-a gasit sa-si deschida umbrela asa, in plin soare. Se uita la ea cativa. Altii – de unde, Doamne, de unde? – au gasit niste umbrele de-alea mici, de le inghesui in geanta, si hop!i-a apucat si pe ei. Merg cu umbrelele deschise in plina zi insorita! Si nu vor sa traverseze...

Si pe deasupra, uite, cativa si-au pus si flori... Pe unde le-a venit in minte. La guler, in par, la maneca, pe umar... Nu scrie la regulament de flori in tinuta stradala.

Pe la zebra, va rog! Traversati odata!

Bietul agent... N-a vazut ʹCapul de ratoiʹ... Nu stie ce-l asteapta. Stai sa-i vezi cand or incepe sa se lase pe vine...

Oare zebra o sa-si ceara dreptul la culori?

vineri, 19 iunie 2009

Alchimie...

...

foto

Azi, tot copy-paste:

Deepak Chopra, CALEA MAGULUI:

Portie de Alchimie:



"Magul este profesor de alchimie.

... Alchimia este transformare.

Prin alchimie incepi aventura cautarii perfectiunii.

Tu esti lumea. Atunci cand te transformi pe tine insuti, lumea in care traiesti va fi si ea transformata.

Scopurile aventurii cautarii - eroism, speranta, har si iubire - sunt mostenirea eternitatii.

Pentru a chema ajutorul magului, trebuie sa fii puternic in adevar, nu incapatanat in judecati.


Dupa ce baiatul Arthur a lasat in urma padurile lui Merlin, a locuit la Sir Ector si la fiul sau, Kay. I s-a dat slujba de scutier, insa doar cu numele. Arthur nu avea familie sau avere. Nu avea bani sa-si cumpere haine si nimeni nu credea ca provine dintr-o familie nobila. Ascunsi de privirea lui Sir Ector, baietii de la grajduri aruncau cu noroi in Arthur, iar slujnicele susoteau despre el ca are cunostinte de magie neagra.
Drept urmare, Arthur petrecea mult timp singur. Intr-o zi, stateau la marginea unei paduri de stejari, fixand cu privirea o cana veche de plumb. Se intampla ca pe acolo sa treaca si Kay.
- Ai furat cana? intreba Kay banuitor.
- Nu, raspunse Arthur, scuturand din cap. Am imprumutat-o.
- Pentru ce?
- Alchimie.

Kay facu ochii mari. Auzise si el ca magii aveau puterea de a transforma metalele inferioare in aur.

- Ai invatat alchimie? intreba el.
Arthur incuviinta.
- Daca poti schimba plumbul in aur, spuse incitat Kay, atunci familia mea va fi cea mai bogata din Anglia. Arata-mi!
Arthur dadu din cap si ii facu semn lui Kay sa se aseze langa el pe iarba. Dupa o vreme, Kay observa ca ochii lui Arthur erau inchisi. Astepta nerabdator, dar cand Arthur isi deschise ochii 15 minute mai tarziu, cana era neschimbata.

- Cred ca esti un sarlatan, spuse Kay furios. Cana e tot din plumb.
Artur il privi netulburat.
- Bineinteles ca este. Ea imi slujeste doar ca obiect de reamintire. Pe mine incerc sa ma transform in aur."


Echilibru

...

foto

Azi, vineri, poezie (nu-i asa, Geanina draga?)



O poezie descoperita azi:


Echilibru, totusi, precar

Iata
se pare ca nimic nu este mai usor
si mai sigur,
decat mersul in echilibru
pe axa temporala.
Inapoi lasi trecutul,
te bucuri traindu-ti clipa
- prezentul -
si mergi, nestiutor, inainte,
in intampinarea viitorului,
pe care
uneori
il confunzi cu fericirea.
Nimeni nu te impinge de la spate,
nimeni nu te imbranceste,
esti singur
si iti vezi de drum.

Deodata calci in gol...


(Rached Elias Daoud)


L-am descoperit pe omul asta intr-o
INVITATIE

In sfirsit" Cel fara Chip" apare in Romania si va da intilnire pe 18 iunie 2009, orele 17.30 la Universitatea Populara , sala Bratianu ,Str. Biserica Amzei, nr.7, Bucuresti, Sector 1.
A doua intilnire va fi in data de 20 iunie 2009 ,orele 15 , la "Casa de Cultura a Studentilor "Grigore Preoteasa", str. Plevnei nr. 61, sect.1, Bucuresti, mijloc transport in comun: troleibuz 85".

Rached Daoud -cunoscut in literatura romaneasca sub numele Rached Elias Daoud - este autorul volumului "Escale pe Golgota"- Editura Dacia, 1983, in prefata caruia este numit de catre celebrul profesor dr. Constantin Maximilian "poetul geneticii". Este absolvent al Universitatii de Medicina din Cluj-Napoca (1983).
A fost apreciat pentru cercetarile lui medicale de multe universitati din lume, cateva acordandu-i titlul de Doctor Honoris Causa.
Rached Daoud este descris de Constantin Noica drept un mare mistic al poeziei romanesti, la fel cum, pe plan mondial, Daoud este recunoscut ca un mare mistic in stiinta si practica medicala.
Este foarte cunoscut, in special in Europa, America si Orientul Mijlociu, pentru vindecarile lui miraculoase asupra unor oameni suferind de boli considerate incurabile de medicina actuala, cu toate metodele ei terapeudice clasice si moderne. Dr. Daoud este un fenomen unic un numai ca poet al limbii romane, ci si prin stiinta lui de medic-vindecator al suferintelor umane, rezultatele sale incredibile depasind intelegerea comuna. Recent a publicat volumul de poezii "Cel fara Chip".



Despre el aflati mai multe aici , unde aveti si o carte electronica numai buna de downloadat. ( Gracias, Ajnanina!)

Enjoy! Bucurati-va!

joi, 18 iunie 2009

Majicq

...
foto


Am avut multe rasarituri de soare. Unul mai frumos ca altul.

Dar asta, de care va spun aici, e primul care...

Veti vedea...

Prima noapte de majicq. Asa o sa-i spun, majicq...
Doisprezece calatori, in desert, pornind din Cairo, pe la zece noaptea. Zece turisti, ghidul roman si ghidul egiptean.
Microbuzul King-Tut are o mare rabdare cu noi, care nu ne mai dam adunati de prin bazar...
In sfarsit, urcam, si prietenul nostru, soferul Fayez, al treisprezecelea membru al grupului, poate incepe sa ne conduca.
Drumul de noapte trece pe sub Marea Rosie, printr-un lung coridor subteran. Undeva ne oprim. Voci in noapte. Pasapoartele fatz-fatz... Sacosa pe post de bacsis. Aici e tara bacsisului. Cuvantul rostit mai des ca "Salam Aleikum"...
Pornim iar. Primim si o escorta, o masina de teren cu niste baieti cu pusti... Ce-o fi pe aici, nu stim...
E inceput de noiembrie al anului 2000. Calatorie neasteptata in tinuturi de basm... De aici mi s-au tras toate invataturile in atingerea viselor. Cu sase luni in urma rostisem formula magica:"why not"...

Ora doua noaptea. Microbuzul ne lasa in intunericul populat de voci. "Yalla! Yalla!"
In noapte, o oaza cu lumini miscatoare. Lanterne, ca niste licurici, ici si colo, aratand felii de pamant, chipuri, haine albe si colorate... Undeva, spre dreapta, un zid slab luminat. Manastirea Sfanta Caterina. Maine...
Acum sunt cu o lanterna in mana, cautand locul pentru pasi. Am pregatit banutii. 20 de dolari camila. Drumul doar, "cursa" pana sus...

Suntem la poalele Muntelui Sinai. Unul din varfuri... Urcam in caravana nocturna, pe poteca serpuita, sa prindem rasaritul de soare. Acolo unde, dupa cum e legenda, ar fi fost Moise si ar fi auzit Glasul din rugul aprins.

Am noroc - ca intotdeauna - de o camila perfect compatibila cu dimensiunile mele. O prietena mi-a zis, la coborare, ca facuse spagatul tot timpul...
Camila mea - "Good camel? Veeeery good!" - e o blandete. Merge asa linistit ca apropae adorm... Imi amintesc de Peter O' Toole in "Laurentiu al Arabiei". Nu o sa zic "hat-hat-haaaat!" in veci! Merg frumusel, leganata de barcuta asta - corabie a desertului o fi, mie imi e ca o barcuta, camila "mea"...
Noaptea asta e un vis implinit, mai frumos chiar decat putuse visarea mea sa cuprinda pana acum.
Mergem unii in spatele altora. Unii pe camile, altii pe jos... Incet-incet, o coloana leganata in cantec. Sub cerul plin de stele - atatea stele ca te apasa pe umar - cineva canta. In spatele meu, o voce ca de copil, intr-o limba necunoscuta, canta un soi de cantec de leagan. Ma uit la stele. Cerul se leagana bland, stelele joaca lumini langa luna...
E putin racoare si simt adieri de obraji, dar e bine, altfel leganarea si cantecul m-ar adormi... Vocea din spate incepe alt cantec. De data asta e in engleza, cu versuri simple, superbe, cantate cald, fierbinte chiar. La refren:" Come in my heart, o Jesus"...
Sunt in transa. Plutesc. Ma extind departe, departe de tot, pana la marea mea de acasa... Parca aud apele cum respira pe mal... Sssssss-ssssss... Respirul marii, sub aceeasi luna... Tot luna asta e si peste Marea Neagra. Si peste Sinai. Si peste Nil...

Vocea beduinului care merge langa mine ma trezeste din reverie: "Camel station. Stop."
Sunt in intuneric, omul nu are lanterna. Simt pipait aproape, pe fraul camilei. Stiu ca trebuie sa strecor iar banutii, altfel ma lasa "in varf"... Bacsis. Gata, el spune cuvantul magic si camila coboara ingenuncheat, ma lasa pe pamant. Pasesc in bezna scotocind in sac. Uf, in fine, lanterna! Niste pietre ca niste trepte in fata. O voce in spate: "Hurry! Huryyyy! Ten minutes! The sun is coming!" Trebuie sa urc, vine soarele. Unde, Doamne? E inca intuneric, iar pietrele nu lasa sa se ghiceasca mare lucru. Merg pe pipaite. Viteza, cat pot... In sfarsit, iata, incepe sa se zareasca putin drumul. E galbui. Pietrele Lunii... Urc grabita, prind din urma doua romance. Mergem repede, cat putem de repede.

Se lumineaza rapid. Iata, am ajuns pe stancile de sus. Cativa pasi spre stanga, si...
Un platou plin de lume. Grupuri-grupuri, neamuri ale lumii. Niste nemti. Niste rusi. Italienii sporovaind si umbland in bagaje. Portughezi, spanioli, arabi din cine stie ce tara... Si aici, langa noi, in dreapta, un grup ciudat. Parca sunt eschimosi. Ochi oblici, haine cu blana la guler si la maneci. O femeie micuta, cu o gluga, vorbeste incet cu o doamna langa mine. Aud vocea si tresar. E cantaretul din noapte... Curiozitatea ma roade rau... Ma apropii, salut si-i intreb de unde sunt: din Finlanda... Vad grupul lor cum se aseaza intr-un soi de formatie pe piatra uriasa, neteda. Stau turceste sau in genunchi, cu mainile la piept, in dreptul inimii. Micuta doamna incepe un cantec. Se roaga cu totii.

Privesc spre rasarit. Muntele e de fapt o mare! Multe creste in fata, negru-albastrii, schimba nuantele in valuri de rosu, cu creste arzand...
Soarele apare ca un glob rosu, mare, rotitor... Parca se invartesc intr-un tunel cercuri-cercuri... Trece din rosu in portocaliu apoi in galben. Pe urma in argintiu cu nuante de verde si violet. Miscarea cercurilor dinauntru hipnotizeaza... Linistea de pe creasta e usoara, rarefiata, blanda. Cateva soapte ici-colo, exclamatii, uimire, incantare...
O prietena filmeaza. Eu fotografiez cat pot. Nu prea pot. Ma uit si raman agatata in clipa, in minune. Lumina da la iveala un peisaj de pe alta planeta. Marte. Muntele este rosu. Piatra e rosie, toata. O mare rosie e Muntele Sinai...

Tarziu ne recapatam miscarea si vorbirea. Incet, ne adunam si pornim spre vale. Pe ziua, vom cobori spre Manastirea Sfanta Caterina pe jos, bucurandu-ne de tot drumul facut pe noapte, pe stele si pe luna...

In acel rasarit de soare am primit prima data in plin toata lumina. Eram in tara iubitului meu, a Soarelui. Toate acele zece zile am fost zece oameni beti. Ne-am clatinat tot timpul, de focul ce venea din pamant si din cer. Si aici am avut deschiderea ochilor. Aici, in acest rasarit de soare, am putut SA VAD...

miercuri, 17 iunie 2009

Excalibur

...

foto

In linistea asta, umbrele s-au tras peste lac, spre malul celalalt... Se amagesc inca, subtiate ca o ceata fumurie, dar in curand vor cadea...

In adancul linstii, am gasit firul, apoi izvorul. Intai, ca o geana de lumina, undeva, slab, pulsand in adanc.... Stiam ca acolo e povesta umbrelor de azi... Am stat asa, ascultand, privind, intelegand... O lumina mi-a luminat locul Umbrei.Pe urma, am prins firul. Am luat o nuia de salcie si am legat firul umbrelor. Am pregatit focul.
"Au!" Umbrele, stranse una intr-alta, au tresarit. Au inghetat. Aha! Le-a prins frigul... Lasa ca vine foc...

Linistea mea le secase de puteri. Nu ma putusera agata. Nu le mai hranisem.
Am aprins focul pe malul lacului. Incet, flacarile se ridica. Iubesc focul. Ii cant si-l hranesc cu Agua de Florida. Apa de flori a Anzilor...
Prind firul de umbra si infasor. Toata intelegerea din adanc, aceea deslusita cand am cercetat izvorul tristetii de azi... Frigul acela. Insingurarea. Tristetea diminetilor atator femei... A mea, a mamei mele, a bunicilor mele, a strabunicelor... In neam s-a dus firul departe. Legase zborul de pamant, si el, acuma cand crescuse aripile mari, se zabatuse sa se inalte. Iata, iata firul... Cocon infasurand nuiaua de salcie. Il asez strat peste strat, tot-tot-tot... Pentru toate femeile... Insingurarea prinsa si facuta deasa legatura peste lemn. Gata. Si ultimul fir.

Intind bratul deasupra apei.

Sabia luminii tasneste din lac si taie orice legatura a umbrelor cu mine si cu femeile mele.

E clipa cand ele au inceput sa se traga spre margine apei, sa se stranga in pacla. Nu le va ajuta nimic asta. Deja ingenuncheasem langa foc. Pun coconul in flacara si las sa arda frigul acela...
Tremura pacla pe ape...

Deja se umple de liniste fata apei si uitarea face lumina sa sparga ultimii valatuci de ceata... Transparent, vazduhul primeste in plin lumina soarelui.

Sabia scanteiaza o clipa in soare, magnifica, glorioasa, apoi se intoarce intre ape.
Cand voi mai chema-o, in urmatoarea intalnire, cu alte umbre, Mana Doamnei Lacului mi-o va aduce iar...

Raman o vreme inca in genunchi, veghind focul. Treptat, el se lasa incet spre pamant, acolo, pe pantecele Mamei, care il naste si il hraneste de fiecare data cu Iubire.

Marele dar, Focul Sacru, Marele Transformator, Alchimistul...

Privesc o ultima licarire a jarului si apoi ma ridic.

Ma apropii de apa si ma aplec peste undele limpezi. In ape, chipul meu, spalat de culori, straluceste.

Inima mi se umple de cantec. Cantecul pentru toate femeile, cantec de dragoste. Zborul acum poate sa se inalte... Lumina este in aripile lui...


Silencio

...

foto

Alb in jurul ochilor, sa mareasca deschiderea. Desi acum i-as inchide...

Rosu mult, peste tot, sa puna viul pe fata. Sa incalzeasca. Desi imi e rece...

Zambet desenat pe chip. Mare, stralucit, fierbinte. Desi...

Uneori umbrele vin si-si cer tributul. Le-am infruntat cu sabia, doar asezand-o langa mine. Se tem de sabia mea de cristal. Dar focul prefacerii le-a impins in sus, spre supra-fatza, se le vad... M-au prins cand pluteam in betie de bine, si au venit toate sa ma traga la mal.
Odata m-am rasucit spre ele. Brrr! Au dat inapoi. M-au pandit insa, pe cand stateam sa privesc rasaritul. Cum am intors privirea, au venit iar...
M-am uitat fulgerat pe sub sprancene. Frrrrrr! Au zburat pe ramul de salcie de langa mine.
Stau pe mal si privesc rasaritul. Ne pandim, eu si umbrele. Stiu ca vine iar clipa aceea, cand vor intuneca o vreme orizontul. Ma asteapta sa obosesc. Deja stiu povestea, am mai trait-o.

Deocamdata, imi pun culorile pe fata, sa fiu mai clown decat viata.
Imi cant incet, neauzit, inauntru...
Ma pregatesc de dans. Dansul de asezare in liniste. Nu lupt. Atata asteapta ele, sa lupt... Nu. Linistea le omoara.
Chiar daca voi sangera, o sa treaca. O sa fac asa cum fac de obicei, pun mai multe culori peste...
Linistea. Incet, trag peste fata valul albastru al linistii si astept.
In tot acest timp, salcia suna...

marți, 16 iunie 2009

Insula

...
foto


M-am hotarat sa ma fac insula.

Prea multe plansete in jur... Prea mult taras, fara mers, fara zbor... S-a pierdut inaltimea... Este la moda cocoasa...

Uite, copacii mor in picioare... O sa invat de la ei si o sa-mi infig in piept o ramura de brad, sa pun steag, sa se stie:

AICI - INSULA

Am sa ma culc apoi intre ape, sa plutesc cu fata spre cer... Insula albastra.

Aici se poate sta culcat si asculta Greul Pamantului. Poti sta degeaba, fara sa faci nimic-nimic, doar sa balangani picioarele in apa, de pe podetul mic, din trei scanduri. Poti numara frunzele teiului... daca te lasa, ca el este mare pisicher si-si face vant cu vantul, tot timpul...
Poti da drumul apasarilor in balta asta mica, asta de-a fost candva apa sarata. Lacrimile uitarii. Intre timp a plouat peste ea, apa e dulce acum si matasea broastei abia asteapta sa prinda apasarile si sa le teasa locul de veci...

Mi-am facut imprejur brau de flori, sa vina albinele si bondarii sa cante ziua. Noaptea, avem greierii trubaduri, si daca-i rogi frumos, aduc cantece din cele patru zari. Si mai avem si pe cerbul cu coarne de argint. El a venit din Poveste si stie povesti...

Cum? Cat costa intrarea? Pai, sa vedem... Hmmm... Cam mult.
Tre' sa lasi acasa pe "trebuie". Sa lasi si ceasul, telefonul, agenda si calendarul.
Sa vii asa cum esti, nu cum ar vrea altii sa fii.
Sa te imbraci cat mai lejer, e interzisa tinuta de seara.
Neaparat sa vii pe nemancate, avem o bucatareasa care face mancari de cele infricosate, de curte imparateasca... Daca nu vei gata bunatatile, nu te lasa sa pleci de la masa.
Sa aduci prieteni. Vai de tine daca n-ai! Tre' sa gasesti... Poti sa imprumuti de la drum: pe Regina Albinelor, pe Randunica sau pe Micul Print... Nu vii cu mana goala, neaparat tre' sa ai mana cuiva in palma ta. Faci rost de unde stii!

La foc, noaptea, dam drumul sforilor si lasam luna si stelele sa urce pe bolta. Ele ne vor presara lumina pe crestet, sa ne stralucim unii altora.

O sa scrie in ziare ca undeva, intre apele plansetelor s-a ridicat o insula anonima. State puternice vor vrea sa-si revedice noul tinut. Dar o sa imi iau marginile inflorate si voi porni spre mijlocul marii. Acolo sunt delfinii, care or sa ma inconjoare si or sa ma poarte unde vor sti ei ca-i mai bine. Voi fi cea mai calatoare insula de pe planeta...

Am putea sa plutim impreuna... Daca vreti, haideti sa pornim colind peste mari...
Sa facem un arhipelag albastru, purtat intre cer si pamant, pe ape de smarald si vant de libertate.

luni, 15 iunie 2009

Revedere

...
foto


Mi-a sosit Zburatorul.

Nu mai deschisesem poarta demult. De atata timp, ca uitasem sunetul acela, scartait dar mandru, care anunta deschiderea...
Fusese plecat atata vreme, ca pletele i se umplusera de colb si negrul lor noptat avea argint spre tample.

Dar ochii, luciosi ca soarele, radeau si cautau prin poteca flori pe care nu le mai vazuse. Unele noi...

Mi-a zis ca stia ca o sa fac la fel ca Ileana, sadind margaritare pentru Fat-Frumos din Lacrima si udandu-le cu apele sarate ale ochilor.
I-am spus ca nu, n-am plans, caci eu, spre deosebire de Ileana, stiam ca va veni, cam asa, pe la sapte seara, cand e gata ceaiul...

Trecuse vreme de cand fuseseram sa vedem ce mai fac puii de urs, si veverita, si cerbul cu caprioara lui, si mama broastelor verzi din iaz...

Uitasem cararea spre padure... Nu mi-ar fi fost frica sa umblu noaptea, caci luna imi e lumina noptilor mele, dar toate animalele ne stiau de doi...

Plecase sa gaseasca o comoara, si atat de mult il arsese cautarea ca nu putuse lupta cu ea. Ca si cum viata i-ar fi fost cusuta pe harta aceea, atat de misterioasa, atat de vrajitoare...

Pun pe masuta canile cu ceai cald si painea cu unt si miere. Asta ii place. Oricum, doar asta am in casa... Astept sa guste si sa se aseze linistea intre noi, mai densa, mai clara. Incet, se desface nodul pe care il tine infasurat in piept si zice primele vorbe:

- Bun ceai... Indulcit cu miere. Miere de salcam...

Sorb si eu putin si astept caldura sa inceapa a lucra. Doar n-o sa intreb, asa, asa cum imi vine, cu toata inima pe buze: "Ai gasit?" Nu, trebuie sa astept... Dupa atata timp, ce mai conteaza un ceas sau doua? Acesta este timpul tacerii lui... Ea, tacerea, se zbate sa mai ramana, se lupta cu caldura casei si cu aroma ceaiului. In cele din urma, va ceda...

- Am ajuns in munti. (Tacerea se tine inca de gatul lui, cam tremuranda, dar se tine...) Aveau acolo niste oameni o stana. Am stat cu ei si am invatat viata muntelui. Cum sa trec prin vara si iarna la fel... Parea ca nu se va misca nimic, nimic nou nu va fi, dar... (Tacerea se simte incoltita de cladura care se face intre noi. Se micsoreaza si se strange in gulerul camasii) A venit Batranul care m-a luat cu el mai departe. Am mers mult si am ajuns la mare. Acolo, linistea. Am invatat linistea. Sa vezi ce viata e in ea! (Tacerea se sufoca de entuziasmul lui).
Pe urma am avut si o nastere. O femeie de pescar se chinuia sa nasca, iar eu si Batranul am ajutat-o. Doamne, ce ochi are viata nou-nascuta! Pe urma am fost pe mare cu barcile, mai multi. Am petrecut zile si nopti in larg. Sa vezi... (O zaresc cum se strecoara in jos, pe sub bratul care se misca aratand cum vasleste...O vad lasata pe podea; nehotarata mai e!) Sa vezi ce inseamna sa treci prin furtuna! N-as fi crezut ca imi poate fi asa de frica, si cu toate astea sa trec prin ea, impreuna cu oamenii aia... Mi-au spus ca si lor le fusese tare frica, dar ca trebuiau sa tina barca pe apa... Aaa, si a mai fost ceva! Intr-o noapte Batranul a murit. S-a asezat pe o stanca si a adormit. La ziua l-a gasit femeia lui, asa, cu fata spre mare. L-am pus in barca, asa a fost vorba lui de mai demult. Ca el e om din mare si ca asa ramane, si "dupa"...
Si sa mai vezi...

Ma uit la fata asta care mi-a fost nelipsita in vise. Acum e aici si povesteste, si eu beau ceai si ma uit... Galbena la fata, tremuranda, mica, Tacerea s-a strecurat spre usa. Ma uit fix la ea si ma vede. Tresare. Parca am sagetat-o in inima. Oh, asta si voiam! Se strecoara iute pe usa care statuse deschisa, uitata de mine in nebunia revederii, si o vad departandu-se pe poteca...

Ma intorc sa il privesc. Cu fata incalzita de vorbe, cu zambetul de poveste desfacuta din sacul adus de departe, imi lasa in sfarsit asteptarea sa se potoleasca:
- Am gasit...

Respir pe varful respirului, cu ochii pe buzele deschise in incantarea descoperirii.

"Ce?" as vrea sa tip... Pot inca, pot sa nu o fac.

Se ridica si lasa cana pe masuta. Rade din ochi, asa cum stie ca ii sta bine... Intinde pumnul si deschide palma.
Nu vad nimic in palma. Ridic ochii intrebatoare.
Rade de-a dreptul, si ma lasa sa ma invartesc toata in mine, incercand sa dezleg misterul...
Incet imi ia palma dreapta si mi-o aseaza peste a lui. Inchide apoi usor degetele peste ale mele. Simt inima coborata in palma...

Oftez si ma uit iar in ochii cei luciosi.

- Cand mergem sa vedem padurea?

Fire de nisip

...


Ma uit in clepsidra asta mica. Are nisip de langa Iordan. De oriune ar fi, tot mica este... Tot nisipul lumii nu poate sta inauntru. Nici Timpul.
Stii ca daca le dai drumul, unele fire pot fi duse de vant inapoi in tara lor? In Tara Timpului, nu langa apa Iordanului... Odata intrate in capcana de sticla, ele sunt fire de timp.

Cum tii timpul in loc? Daca te-ai gandit sa dai curgerea lui pe mana clepsidrei, te-ai pacalit pe veci. Poti tine clepsidra culcata. Timpul-nisip se-aseaza de o parte si de alta, iar mijlocul ramane gol. Poate un fir sa ramana prins acolo, intre... Clipa de fata, asta cand scriu, exact cand scriu a si zburat... Intre "inainte" si "dupa", golul... Probabil acolo salasluiesc Tineretea-Fara-Batranete si Viata-Fara-De-Moarte.


In asta vreau sa intru, sa stau cu tine, asa, in dulceata lui impreuna...
Ce zici, esti gata sa pasim in "acum"?

duminică, 14 iunie 2009

A trai dinauntru...

...
foto


Azi am avut o dimineata de minune.

Un mers prin palma lui Dumnezeu.

Simplu, asa, ca duminica dimineata, am fost la cumparaturi. De multa vreme astea sunt un prilej de trait linistea intr-un fel aparte. O liniste densa, palpabila, cu mici zone de rarefiere sau de densitate mai mare, liniste prin care merg, vorbesc putin, privesc mult si mai ales ma hranesc cu viul de peste tot.

Parcul pe care il strabat este Tara Minunilor si eu sunt Alice, care nu alearga dupa nici un iepure. Tot e de o frumusete coplesitoare si eu sunt fir de nisip in asta, cu o mare gura cascata, privind de undeva, de jus de tot, marele vartej...

Mi-am amintit de o postare mai veche a mea, pe un forum, acum vreo trei ani, cand erau deja trei ani de la primul "satori"...


A trai dinauntru...


CONSTANTIN NOICA:

"Oamenii sunt sub, cu, langa (insotitori ai altora) pentru, inaintea, indaratul, fara, peste (cu cate un complex de superioritate), fata de si, fireste, in.

Trebuie trecuti întru... "

Mai spune, in alta parte, despre a trai inauntru...
Doamne, omul asta STIA...


Nu stiu cum simtiti asta... Aceasta trecere dincolo de cu, langa, peste, sub, fata de...
Dar stiu cum simt eu... Este fantastic, de ne-exprimat in cuvinte, acest a trai inauntru.
Cand mi s-a intamplat prima oara sa simt dinauntru, a fost ca o re-nastere...Si a fost fara vreun efort sau merit personal, a fost un dar...


Este o Stare. Si o miscare, in acelasi timp, o umblare prin aceasta lume, fara a fi a ei... A venit ca o minune, dupa ce, traind pe “planseta de surfing” a unui entuziasm debordant, vreme de jumatate de an, am tot cerut si intrebat : Doamne, cum sa traiesc cu asta ?
(Dupa o experienta minunata de “trezire”, un soi de “satori”, mi s-a schimbat tot...) Eram un soi de alien intr-o lume altfel...
Blanda asezare din nou in forma, a fost ca si cum cineva se afla inauntru, in acest trup, si umbla prin lume…
Atunci am inteles ceva din zicea Jasmuheen prin “Cel care ne respira” …

Si pe urma am citit in Noica despre a trai inauntru, despre a trece oamenii inauntru…

E o minune de fiecare clipa, si atingerea vietii cuiva, astfel incat sa treaca inauntru, e minunea facuta de Cel care ne respira, in forme din cele mai neasteptate: privind un nor, o floare, un suras, citind un rand undeva, atingerea fizica, muzica, (mai ales muzica, Doamne!... – sunt pluri-versuri “atinse instant” prin armoniile muzicii), si cate altele…

De multe ori, a trai inauntru pare dificil, cand “te trage” “in afara” ceva din “aceasta lume” … Dar odata prinsa miscarea interioara, nu mai exista cale de intoarcere…
Si mai mult, ajungi sa traiesti “dinauntru”, caci te umpli atat de mult de pacea si bucuria aceea, plina de forta si blandetea Iubirii, incat “dai pe dinafara”, si, in plus, devii doar “un vortex”, o curgere, o poarta spre “in afara”…

Si atunci, dispare “inauntru-in afara”, se face doar o plimbare prin “aici”, si… e bine…

Puteti doar sa incercati a imi ierta aceasta diversiune filosofica… dar, ce sa-i faci, nu pot, nu vreau sa opresc aceasta curgere a “inspirului”, a lui “in Spiritum”…

Va doresc usoara si blanda traire dinauntru spre bucuria intregii acestei lumi...