marți, 26 iulie 2011

Can you see my vision?

.

I feel like the sun
I feel like the rain
I feel I've just found reason for living again...

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling
With no indecision
We were turning that key inside
To get in the moment


Povestea asta adevarata e coplesitoare!

Stau pe margine cat pot de mult si ma uit la desen, la film...
Ce citeam si vedeam despre unii si despre altii mi se intampla mie. Si inca nu ma pot cuprinde in rolul asta nou, e mare de tot, si totusi, oricat de mare ar fi, eu sunt cu aripi cu tot si aba incap...

Povesteam candva ca am gustat pe "sa mori ca sa traiesti"...
Tot imi venise asta, arderea si stergerea unei vieti, si nu stiam cum e sa vina alta. Ei, uite, uite-o cum vine!

Vartejul Fortei e mare si ma tine pe margini, si pot sa cad, dar acum stiu ca oriunde ar fi, caderea e chestia aia de o tot visam si nu o pricepeam de fel. E cumva o iesire, ca sa treci DINCOLO. Si dincolo e inalt...

... mmmm... nu, nu pot sa zic. Ma stradui de ceva vreme si nu merege. Cuvintele sunt putine, astea care au trecut cu mine acum... Poate vor veni mai incolo. Nu stiu.
Acum... acum sunt in viziunea de o vazusem in vara lui 2009. Incredibil, si atat de adevarat ca ma da pe spate. Sunt chiar pe spate, in iarba, numar luminitele astea miscatoare din aer - prana - si ma privesc iar de pe margine. Nu fac nimic. Vartejul lui EnTheos face tot, eu doar sunt si suflu si oamenii vin si se adapa din cantec... din poveste...

Prima pasire in drumul prin Curcubeu... Cu Zana Povestilor, invatand impreuna cu altii Calatoria Eroului...
Daaaa.... m-am asezat si am lasat Cantecul sa iasa. Si a iesit. Nu-mi amintesc prea mult, caci Cantecul se canta singur si ia tot, nu poti sa stii ce se intampla, esti doar vas, doar fluier...
Dar oamenii au zis ca l-au simtit. Au zis ca au simtit viata din el. Asta-i bine. E bine pentru ca oricat de diferiti am parea la suprafata, oricum ar fi mastile, miezul e tot acelasi. Si inseamna ca s-a facut atingerea acolo. E firesc, viata aude viata, viata simte viata, viata raspunde vietii.

Si am vazut si m-am bucurat ca oamenii insetati vin sa se bucure de povesti, vin sa-si aseze mintea la o parte si sa guste din cantec, sa-si atinga inima...
Buun, buuun, e bine...
Si se deschid si se joaca si se bucura si apoi daruiesc, ca niste copii daruiesc... cu tot, cu totul...

Si vad ca ziua asta n-a fost singura. Vin altele si altele, si jocul asta se face mare, si vad...
Poti vedea? Can you see my vision?

Atingerea blanda de Sine... Puternica, tremuratoare, cutremuratoare si totusi blanda, deschizand, desferecand poarta inimii.
Puterea stralucitoare, claritatea mintii puse acolo unde ii este locul, in mana Inimii... sa patrunda (cat poate) sa inteleaga (cat poate) si sa taca (cat poate) pentru a lasa facerea sa se faca...

Zambetul, scanteia din ochi si rasul. Rasul ala care a venit de la femeia care se descatusase si acum incerca sa-si dea drumul... nu mai stia, dar... dar tot a iesit rasul ala, rasul cu mii de ochi...

Povestea. Forta transformatoare a magiei. Oamenii se minuneaza cand dau de minuni, inca se minuneaza de propria stralucire, de chipul ne-mascat. Si totusi e asa de firesc sa fii in suflare si sa crezi... si odata ce crezi, te simti purtat de Putere si esti in clipa in-fiintarii.

With no indecision
We were turning that key inside
To get in the moment

Da. Traitul asta in Acum, asta care da bataie de cap... si cum sa nu dea, cand capul se pune de-a curmezisul... ce simplu a fost sa pui capul sa umble in flux, in loc sa inoate impotriva curentului...

Si peste toate... Iubirea.
When love was the feeling

Aia care misca tot si tine tot.

A fost ca si cum ne-am fi strans calatori, intr-o caravana ce umblase mii de ani in desert, si in sfarsit am gasit fantana. Si n-a fost nevoie sa coboram galeata. Doar prin simpla vedere a fantanii apa a tasnit, atingandu-ne...

Pentru ca am crezut. Si crezand, am vazut.

Jocul se continua. Sunt in vartej, viata merge cu pasi mari, luminosi si puternici. Spuneam ca o sa las urme... Se pare ca da. Se pare ca Povestitorii mai fac si poteci, si cine vrea vine. Cu noi sunt Dansatorul si Cantaretul... siii...
Incet (sau poate mai repede) invatam smecheria cu bagatul mainii in viata si rasucirea ei. Ne rescriem povestea, ne cantam cantecul.
Posibil... posibil sa...  
(dar inca e devreme, mai incolo)
.

luni, 4 iulie 2011

Renastere, revenire, re-fiintare

.
Raul curge si creste... inapoi spre mare. Spre Mare...

Am revenit... renascuta, re-facuta...
A fost un drum mare si tare, ca toate dumurile cu inima. Alea in care intri si nu stii unde ajungi, doar stii ca vrei sa mergi sau ca te trage el undeva.
Mai intai a fost o tacere. Mi-a fost trist de tot ca mai puteam fi eu. Am zis eu cate ceva, dar ... nu era de spus. A fost sa trec prin asta.

Acum, cand am trecut, ma uit in urma si vad desenul si inteleg. Cat pot sa inteleg.
A fost, ca toate ale vietii, o minune.

Intai nu am inteles de ce. De ce, cand tocmai incepusem cant, sa povestesc, sa adun oamenii in palme si sa zburam impreuna in stele, dupa ce ne coboraseram in adancul pamantului, dupa inima... tocmai atunci am primit drept in fata, in piept, pe TACI! Si o mana puternica mi-a zgaltait pamantul sub picioare.

Intai am ametit, am inghitit, am tacut... Ar fi trebuit sa raman asa si sa port o masca sau mai multe, sa joc un anume joc, altfel... Si mi-a fost frica. Frica sa nu raman pe drumuri, daaaa... Eii, una din frici, una care ne vine multora.
Si apoi a inceput iar sa se miste roata. M-am dus in munti, cu zburatorii mei, sa cercetez radacinile fricii. Si am dat, inca o data, de inima. Si, draga de ea, s-a adapat iar la Izvorul vietii, de unde nu mai putuse sa bea, ca nici sete nu mai simtise, nimic.
Si m-am intors si am vazut desenul. De data asta l-am vazut de sus, ca zburasem cu vulturii... Si am inteles. Era simplu. Era doar de ales. Sa traiesc sau sa mor. Sa traiesc insemna sa plec in lume, pe drumuri, asa cum imi fusese frica atunci. Dar si sa-mi cant cantecul, sa-mi spun povestile, sa-mi primesc in palme oamenii care vor sa se simta vii... Sa mor insemna sa port mastile alea, sa tac, sa ma prefac... sa fiu robot.
Nu. E plina lumea de roboti. Sunt destui, poate sa fie oricare...
In locul meu insa nu poate trai altcineva. Si, ca sa fie si mai complicat, odata ce am atins bucuria si forta vietii, nu mai pot sta in cutie nici daca vreau...
Asa ca m-am scos frumusel din masina de tocat si am pornit la drum. Unul nou, care nici macar nu a fost desenat. Exact cum invatasem in Roata Medicinei, in zborul pasarii colibri: poteca inca nu exista. Mergi insa, fa pasul, si drumul se va asterne pe masura ce pasesti...
Cam asa e si acum. Intai, in acest timp in care am timp – iesind din metafore: sunt jobless, am timp! - m-am plimbat in parcuri. Am descoperit in Bucuresti parcuri pe care nu le batusem cu piciorul, locuri grozave in care poti sa stai cat vrei pe pamant si sa te bucuri de tot. Am iesit la ceai si cafea pe saturate, am inceput iar sa dansez.
Si apoi... AM CANTAT! Da, asteptam asta, sa vina Magicianul care sa dea capacul la o parte, sa scot glasul inimii, asa cum tot batea el „la poarta” de vreo doi ani. Si a iesit! Doamne, cum a iesit! Am cantat pentru muntii mei de aici si din Peru, pentru marile mele, pentru strabunii mei povestitori si invatati sa se bucure de minunile pamantului, pentru dragoste si pentru viata.
Apoi, asa cum fusese mesajul primit, am cantat pe strada, am inceput a vorbi cu glasul cel nou, TARE si CLAR!
Si vazand astea am inteles ca parcursesem inca un proces de tamaduire. Viata mi-a adus acea imprejurare in care ceea ce stiam si mai lucrasem cu mine si cu altii sa-mi fie acum incercare si reusita. Sa trec prin frica si sa ies dincolo, curata si puternica. Si in loc sa tac, sa cant TARE si CU PUTERE, aflandu-mi si in cantec puterea vindecatoare.
Indemnul primit de la Cantaret a fost clar si puternic: Canta-ti cantecul, spune-ti povestea!
Asa ca asta si fac...
.