Amintiri de primavara: Am avut jumatate de barca...

.
Mi-a venit iar, azi, aceasta amintire. Face parte din recapitularile prin care tocmai trec.
Si asta, partea cu reparatul barcilor, e din ce in ce mai interesanta...

...foto

Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei  au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

.

Me, my Soul and I

.
Tocmai ce incepe anul dragonului de apa. Posibil ca vestea asta sa lase pe multi asa cum i-a gasit.
Eu insa m-am prins de ea si nu ma mai las. Adica de fapt m–am prins de dragon. Stau pe spinarea lui si zburaaam!
Avem o relatie speciala, dragonul meu si cu mine, mai ales dupa ce am vorbit noi pe limba noastra si ne-am spus cuvintele de salut. Desigur, desigur, tot alea de le stim toti care am citit Cartile Junglei. “Tu si cu mine vorbim aceeasi limba”... Suntem de acelasi sange, eu si dragonul meu. Doar ca eu sunt dragon de lemn. Eh, tocmai bine. Apa hraneste lemnul...

Anul asta, calare pe dragonul meu drag, ma intorc in lume. Treaba se petrece cam ca in minutul 4:13 din filmul filmelor, de mai jos:





Doar ca acum sunt ca un dragon-copil calare pe un dragon-dragon. Nu, nu-l cheama George... Nu spun cum il chem... Strigam impreuna si “bazaim oile” (alt film, asta).

In anul care a trecut m-am adunat pe mine. Din bucatile sparte-n februarie, m-am strans incet-incet, ca firele de nisip, mai intai. M-au hranit parcurile Bucurestilor si povestile Zanei Povestilor. Am invatat iar sa merg, incet-incet, pe Podul Curcubeu. ..
Ah, nu stiam prea mult despre Tribul Oamenilor Curcubeu. Doar pe urma, dupa ce am facut pasul Nebunului, am aflat legenda. Revenirea Oamenilor Curcubeu.



Nu stiam ce pornisem atunci, nu stiam... Mi-era doar de mine, de setea asta nestavilita de Eu... Sufletul se lovea de sticla turnului, si am facut iar ceea ce am mai facut de catea ori: am zis NU. Am zis iarasi NU biciurii. Nu trebuie sa fii razbonic, cu arc si sageata. Poti insa sa zici NU si chiar sa dai peste mana cu biciul. Si apoi chiar si mai si , sa iei biciul din mana ta, ala de nu il stiai, si sa il arunci. Sa nu te mai lovesti pe tine. Sa nu mai crezi in desenele altora. Sa te uiti adanc in oglinda, dincolo, dincolo... Sa lasi sa se sparga masca, mastile. Pana cand... Pana cand vine aia, picatura de la inceput, scanteia.

Multi platesc acum amagirile si dau vina pe dez-amagitori. Nu, aia si-au facut fix treaba lor, sa dez-amageasca. Sa scoata din amagire.
Se gasesc iata cate unii, unii nebuni, ca mine, care dau si pun mai mult pret pe sufletul lor decat pe mana aia intinsa. Aia care da bucata de carne in schimbul botnitei. Si care incearca sa-si traiasca viata, nu sa o vada cum trece. Sau mai rau, nici sa nu o vada...

O paranteza: m-a apucat asa, zilele trecute, un gand, care mi-a facut cioc-cioc in cap pana cand am intrat pe net sa caut. Naarghita. Asa imi venise, si nu stiam de ce.
Pe urma am aflat: tocmai in ziua precedenta Naarghita revenea in lume, iesea din tacerea de 21 de ani. A venit si a vorbit. Si a spus firesc, usor, senin: “dar eu sunt fericita”. Si audienta nu prea pricepea. De ce a tacut, de ce s-a retras, de ce a trait asa. Dupa masuratoarea multora, ar fi trait in saracie. Dupa spusele ei, a trait in re-culegere, si e fericita. Naarghita daduse candva de o tara intreaga in care oamenii traiesc asa. Dar nu vreau sa intru in poveste, nu o stiu, doar presupun...
Numai ca s-au potrivit tare interesant lucrurile astea deloc intamplatoare. Fusese chiar in ziua aia. Fix atunci. Tocmai cand reveneam si eu in lume, scotand pe ermit din pestera lui, vedeam cel mai adevarat ermit. Dupa 21 de ani de stat asa, cu sufletul tau... Revenirea in lume, cu darul intelegerii. Da, sigur, multi nu pricep. E dreptul lor, e firescul lor. Dar, ca si-n povestea stelutei de mare, fie si pentru un singur om e important sa se faca asta.
Cel putin pentru mine a contat enorm, ca inca un semn. Exact cand revin in lume, impreuna cu alti Calatori...

Pretul platit de mine pentru re-culegere si re-gasire a fost mult mai mic. Cam un an, un an in care m-am hranit cu frumusete. Si mai ales cu cantecele care vin din Sufletul meu. Pe care l-am simtit, ascultat si iubit mai mult.
Mi-am dat timp mie. Si in timpul asta s-au schimbat multe, s-au invartit iara Roata Destinului, Diavolul, si Moartea, si am dansat in cerc multa vreme, asa cum danseaza Lumea. Si am calatorit iar, cand adanc, in Umbra, cand sus de tot, acolo, in Soare. Fiind iar eu. EU...

Ma intorc cu alt chip... Voi juca iarasi roluri. Dar acum iau cu mine si pe altii, care vor sa traiasca. Sa simta, sa fie acolo, in timpul pe care si-l ofera. Si sa indrazneasca sa spuna NU. Pas important, esential, catre DA.

Maine. Maine, mai povestesc...

Acum, niste ceai. Mai am pe aici pe aproape niste Yerba Mate de la un alt Calator...

.

Vedere de dimineata

Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.

Indulcitor...

.

                                                                                foto
.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.

Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb... 
Mmmm...  e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.