PASIND IN FRUMUSETE

.

foto

In mijlocul lumii mele, stau si privesc.
De acolo de unde s-au nascut sori si unde sori s-au rostogolit in neant, impreuna cu lunile lor... De acolo curge miere. Caci miere si lapte curge, acum, nu candva.
Ma uit cu mirarea si fermecarea noului nascut, la sanul asta urias, din care curge intruna... Laptele dulce al vietii. Frumusetea.

Mi-a curs in gura, sa invat a gusta viata. Mi-a curs in nari, sa respir... In cap, sa imi stearga orbirea, in inima, sa simt, in ochi sa vad...

Trasa in sus, de Mana uriasa care asterne lumea, m-am vazut undeva, peste si in, in acelasi timp... De aici, rispirea mea in clipa si re-facerea in aceeasi clipa. Una singura. Aia care este. Unica.

Mi-am vazut drumul, asa de tremurat, asa de serpuit si asa de drept uneori. Am vazut mai multele poteci ale muntelui meu. Pe care munte l-am cautat vieti la rand. Of, acum, la poale, ma bucur ca l-am gasit si nu ma mai sperie urcusul. Fiindca pot sa merg si inca si mai si: pot sa zbor.
(Ah, imi zice cineva, demult: ce faci daca ti se inchid toate usile odaii, cum iesi, ai?
Am intrebat atunci doar un sigur lucru: odaia are fereastra?
Acum stiu ca daca vreau sa ies, ies. Si prin zid...)

M-am hotarat sa nu mai fiu asa de egoista. Sa nu ma mai bucur de una singura. Sau doar cu cativa tovarasi de drum.
M-am hotarat sa umplu muntele cu mergatori si zburatori.
Stiu, stiu... ce m-am hotarat eu e deja hotarat de ei. Stiu, eu sunt doar Povestitorul. Si nici macar unul adevarat, un ucenic de Povestitor...
Dar... "to teach is to learn", zice Cursul in Miracole.
Asa ca invat impreuna cu altii, pasitul.

PASIND IN FRUMUSETE
 

Acesta nu este un curs.                     Este o experienta.
Nu contine invataturi                         Contine stari si miscari
Deschide iesirea din ne-simtire            Inchide ochii si "tace mintea"


Cine lucreaza?
Sunetul
Trupul
...

Cine se misca?
Simturile
Emotiile
...

Cine vorbeste?
Tacerea
Inima
...

Ce se petrece?
Intalnirea cu noi inSine
Atingerea sunetului
...  traite de fiecare


Cum?
Muzica si dans
Jocul respirului
Atingere si mangaiere
...


De ce?
Pentru A VEDEA     

Ce?
FRUMUSETEA

Iata invitatia pentru cei care vor sa inceapa.
In 20 martie, la echinox, in vremea asezata frumos pentru inceputuri.
Acolo, la CASA SATYA, casa a Frumusetii, vom intra in dans, sa ne bucuram de noi insine. O zi pentru noi. Frumusete, in-cantare. Pentru a intalni Dansatorul...
Vom pasi invatand sa vedem, sa simtim.

Si ce va fi, VOM VEDEA...
.

Povesti...

.

foto

Intrase in micuta incapere impins de umezeala rece a noptii. Nu stia alt motiv... Fusese doar frig, in acea noapte. Casa era deschisa... Miros ce ceai si cafea. Si cald.
Avusese de ales intre doua odai. In amandoua, povesti. Nu stia ce e aia, povestea. Nu stia inca de Povestitori.
Asculta si zambea, inca sub acoperirea aceea. A imbracamintii zilei.
Povestitorul de aici arata despre soare, luna, stele, pamant, viata si culori. Si despre a vedea.
- Si asta poti vedea. Si asta, si asta...
In fata ochilor celor adunati in micuta odaie, Povestitorul aseza culorile, desenand lumi... Ochii obositi ieseau in sfarsit de sub imbracamintea zilei si incepeau a se deschide. A respira. Si pe masura ce voiau sa vada, chiar vedeau. Inca nu stiau ca erau chiar ei cei care desenau, acum, ceea ce vedeau. Ca o facusera deja, demult. Ca o facusera deja, in peste-zece-mii-de-ani, in viitor...
Cum se face dansul. Cum se invarte o lume, si alta, si alta... Incepeau sa zareasca un pic din Marele Joc. Vraja se intindea tot mai mult...
Il priveam din coltul meu, unde ma afundasem intre aburii cestii de cafea.
Mana Povestitorului a aruncat pe jos margelele de sticla. In raza aceea de lumina, ochii tanarului au tresarit. L-am vazut acolo, inauntrul lor, pe celalat. In ochii negri ai tanarului din fata mea incepuse zbaterea, fluturarea. Curiosul, scepticul, cel ce le vazuse si le stia pe toate... si celalalt, care se ridica sa-si desfaca aripule. Ochii negri inca radeau, convinsi ca e un doar joc, o iluzie, o sarlatanie. Pentru Tanarul-care-le-stia-deja-pe-toate, asa era.
Insa se zbatea acolo, inauntru, in luciul ochilor negri, Intrebarea.
"Si daca...?"
"Si daca as putea vedea?"
"Daca as putea deschide portile?"
"Daca as putea atinge praful de stele?"
- Prostii! spunea Tanarul-care-le-stia-deja-pe-toate, plictisit deja de gaunosenia, de goliciunea vietii. De mizeria pana la gat. Unde stele? Si de ce stele? Se moare de foame si de frig... Ce sa faci cu stelele? Reci, moarte, departe... La ce bun...?
Un copil, langa Povestitor, facuse ochii mari. Zicea ca inca nu putea sa vada, dar ca stia ca vrea si ca va putea, candva. De asta venise. (Vezi bine, el stia de ce venise.)  Sorbea fir dupa fir povestile.
Povestile... Zugraviri ale lumilor, asa cum sunt ele tinute in inima si in ochi de generatii intregi de vizionari. Visatorii lumilor, inspirati de Marele Povestitor. Acela ce le pune in forme si care le schimba. Ei vad, caci asta fac de mii de ani. Asaza stropul lor langa al altora. Tin aici, in ochi, intre ochi, Frumusetea. 
Povestitorul vorbea de Batrani. De cei ce povestesc celor tineri despre viata. Viata cu inima deschisa, sa simti, sa vezi... Si cand vezi, sa schimbi... Sau nu. Despre opritul furtunilor si pornitul lor. Despre cum te rogi ploaie, si ploaia cade. Despre cum misti, cum modelezi lumea pe care o vezi, ca sa fie asternuta intr-un fel sau altul. Despre magic. Despre Putere.
Despre cum sa fii viu, in viata ta, gustand-o pana la os, si chiar dincolo.
Ochii cei negri scanteiau, taiati de lumini, scuturati de fiori...
Inauntru, acolo, era inceputul.
Zbaterea aceea o stiam. Fusese si in ochii mei, cand ziceam ca nu mai vad. Cand cazusem inauntru, adanc, in negura. Norocul m-a prins atunci, impreuna cu zbaterea, m-a dus adanc de tot, de am iesit Dincolo. Trecand prin straturile cele mai adanci ale intunericului. Care tinea cu sfintenie, inauntrul sau, cele mai minunate scanteieri ale luminii. Care mi-au dat sa vad...
Tanarul inca rade, neincrezator, incercand sa alunge povestea care e prea colorata, prea vis... Si totusi, acolo, inauntru...
.
.

Mate de Coca (3). Poarta Soarelui - Intipunku

.
Si vazura ochii mei!
.

.

Mallku ne imparte biletele de intrare.. Scriu numele meu. Mana imi tremura pe foaie. Sunt aici! La Machu Picchu!

Maiestuos, muntele isi arata fata in soare, ma priveste si parca rade, cu norisori pufosi agatati pe cer, pe post de sprancene.Pasim pe o poteca pietruita, trecem prin poarta, ne asteptam unii pe altii la locul unde coteste poteca. Mallku o ia inainte, facem cativa pasi... iar, cateva trepte... si

Minune!

In fata noastra, maiestuos, stralucind in soare, clar, curat, perfect!

Orasul de Cristal!

Ce vazusem in pana acum in poze, visul meu de ani si ani, este acum in fata mea....

Vazura ochii mei minune!

Pe marginea potecii, fixat doar pe varfurile picioarelor, Mallku povesteste depre Orasul de Cristal: cum a fost construit, cum a fost descoperit, de ce e numit asa.

Aud prin vis povestea lui. Imi simt vartejul din inima, care a mi-a sapat in piept de prin vara si care a crescut de cand am ajuns aici. E usor dureros, dar placut, si vibreaza mai tare, mai tare... a cuprins si spatele, si capul... Respir adanc, in vraja pe care o simt cu toate simturile. E uluitoare senzatia visului implinit!

Caut cu ochii altarul. Intiwatana. E pe varf, la stanga. Mallku ne explica despre liniile ce conecteaza locurile de putere. Despre mersul soarelui si ingeniozitatea incasilor, maestri in astronomie si arhitectura, cunoscatori si iubitori ai Soarelui.

Eu vad stralucirea locului si sorb uriasa seva pe care o simt cum urca din pamant, cu forta, prin tot trupul.

Capul si pieptul mi s-au aprins ca mistuite de flacari. E soare in dupa-amiaza asta pe Machu Pichhu. Si pe cer, pe varfurile care strajuiesc semet Orasul, doua curcubee ne binecuvanteaza intrarea in imparatie. Mallku e fericit, primeste asta cu bucurie ca de copil, pozeaza curcubeele din tot felul de unghiuri, printre ferestrele deschise in piatra de incasii adoratori ai soarelui. Ne spune ca orasul este numit si Orasul Curcubeu.

Intram intr-o incapere semi-acoperita, ne asezam unii langa altii, in linste. Intram si mai mult inauntru, in simtirea locului, chemand binecuvantarea Pachamamei si a lui Wiracocha. Vartejul de senzatii ma ridica, ma risipeste in toate zarile, apoi ma readuce in locul in care imi simt trupul pe piatra. Pornim din nou. Ma clatin si respir greu... Lipsa de aer sau ametealea vrajii? Cine stie? Probabil, amandoua...

Poteca serpuieste catre varf. In dreapta, imaginea uluitoare a constructiilor din piatra, din care unele inconjoara tronurile sapate in stanca, in care incasii urmareau soarele si primeau, in meditatie, inspiratia.

In stanga, in sus, Altarul. Intiwatana. Locul in care se fac initierile solare. Ne risipim pe micul platou, in jurul pietrei. Unii fac poze repede, “la piatra”. Imi gasesc un loc mai in spate, cu soarele in fata. Cobor in mine, in genunchi, alungand repede umbra regretului ca nu o fac si fizic. Nu vreau “sa pozez”. Imi e prea mare, prea mult ce simt. Abia ma tin sa nu ma imprastii in mii de scantei. De mi-ar fi asta ultima clipa in lume, nu mi-ar parea rau sa explodez de bine...

Dar mai este... drum. Mallku coboara un pic, pune palmele in locul unde cu sute de ani in urma "ei" primeau Soarele pe frunte, apoi in inima, dimineata, la solstitiu.

Acum suntem la solstitiul din decembrie.

Ne asezam in spatele pietrei, cu fata la soare. Cu ochii inchisi, primim soarele. Cuvintele lui Mallku ne ghideaza, bland. Mainile deschid poarta spre frunte. Lumina ne umple, dincolo de ochii inchisi. Roti de lumina aurie si violet se invart, se maresc, coboara in tot trupul. Ramane doar lumina. Apoi mana stanga trage din pamant forta, seva, iubirea Mamei. Dreapta primeste de la Cer, de la Soare, puterea. Se unesc in inima, se extind in toata faptura. Radiem...

Palma dreapta pe inima, cea stanga in dreptul plexului solar. Reverenta de multumire la Pachamama si TataInti. Mama Pamant si Tata Soare.

“... and YOU ARE WELCOME!” Sunteti bineveniti!

Asa se incheie toate ceremoniile sau meditatiile in care ne-a purtat Mallku. Saman, astronom, poet, pictor. Umbland prin lume cu totul in spirit... Ghid pentru multi altii.

Suntem bineveniti! Multumim, Mama, multumim Tata! Suntem acum copiii iubiti ai Soarelui si ai Pamantului... Asa am fost mereu, dar nu stiam. Nu ca acum, cand o stim cu toate si din toate ale noastre.

Suntem cu totii bineveniti!

,

Mate de Coca (2). Trenul spre Machu Picchu.

.
... Continui cu seria povestilor din Peru, pe care noii mei prieteni sper sa le guste... con mucho gusto!
.
In statia de unde urma sa luam trenul spre Aguas Calientes, am vrut un cappuccino, in loc de ceai. Pravalioara mica, aranjata cochet intr-un spatiu minuscul, se umpluse de rasete. Fetita unui localnic, cu obrajii rosii si ochisori-nasturasi negri sub parul negru innoptat, radea in bratele unei femei inalte si blone. O olandeza, dupa cum a explicat femeia, aratand cu placere pozele cu copiii ei si cu biroul unde lucra. Mama fetitei, in spatele barului, mi-a pregatit cremoasa bautura. La masuta joasa, doi barbati radeau si ei, aratand siraguri de dinti stralucitori pe fetele arse de soare. Dupa sclipirile din ochi, m-am prins ca unul din ei este tatal micutei vedete.
Veselie, tinerete, viata... si atomsfera calda a unei familii. Peruano-olandeza, acum...  Mi-am sorbit incet bautura calda si odata cu ea si “doza” de bucurie prinsa din ce se petrecea sub ochii mei.
De undeva a tasnit in camera vocea de neconfundat a lui Guadalupe Pineda, cu “ Historia de un amor”:

Siempre fuistes la razon de mi existir,
Adorarte para mi fue religion...

Pastrand caldura cestii intre maini, am inceput sa fredonez, am cantat si ceva cuvinte, si unul din barbati a ridicat ochii la mine, zambind. Femeia din spatele barului ne-a insotit in zambet, si cateva clipe eram cu totii in aceeasi vraja. Familia ma inclusese si pe mine.

Galagia si miscarea de afara m-au rupt din cantec. “Muchas gracias”, doi pasi, rucsacul in spate si... iata-ne in vagoane.



Trenuletul ne-a purtat de-a lungul firului de apa. Urubamba canta si sclipea jucaus. Din cand in cand se vedeau franturi din Inka Trail, drumul facut de atatia calatori care paseau pe jos, pe urmele incasilor, spre Machu Picchu.  Ne-am hotarat cativa ca “data viitoare” vom face si noi asta. In trei sau patru zile ajungi pe varf.
“Se poate si pe alergare, in cateva ore ajungi sus. Recordul, acum este de patru. Eu am reusit doar in cinci.”
Am ramas cu ochii mariti de uimire, zambind prosteste la "calauza" noastra. Mallku, ghidul nostru, este si maratonist, dupa cum ne-a povestit el mai tarziu. Pe drum, in tren, pret de un ceas, am rasfoit una din cartile lui. Multe poze, multe reproduceri dupa picturile lui, atat de minunate. Joc de culori si mai ales de lumini, pe texte care descriu traditiile initiatice legate de soare si vorbesc despre vasta cunoastere a incasilor, care integrau astronomia in viata de zi cu zi. Incepeam sa intrezaresc ceva din ceea ce insemnau aceste locuri. Eram insa departe de ce urma sa invat de la Mallku, de la acest pamant pe care mi-am dorit atat de mult sa pasesc.
O, casa a mea! Adorarte para mi es religion...

In tren, din nou, calda, "o copa" de Mate de Coca. Deasupra aburilor, zambetul celui care ne servea cu bauturi in tren. Acelasi zambet ca al femeii care-mi facuse asa un cappuccino bun... Incepeam sa ma regasesc in familie.
.

Reintoarcere. Mate de Coca (I)

.
Asa cum am promis cand tocmai am fost "amazed", reiau seria povestilor din Peru. Pentru ca de aici au pornit toate, de aici e "Ceai-si-cafea..." .
De la primul pliculet de ceai de coca baut in fata calculatorului, cand scriam si plangeam de dor de Acasa.
Credeam ca daca scriu o sa-mi mai treaca... :))) 
Vreo luna de zile, in ianuarie anul trecut, m-am "drogat" cu ceaiul de coca, sa pot sa rezist, sa nu ma risipesc in vantul care venea de acolo, trecea si se ducea iara, si nu ma lua si pe mine....
Intre timp, mi-a mai trecut. Au venit ele, povestile, prietenii, lumea mi s-a schimbat, am invatat sa traiesc aici un pic din ce am trait acolo. Si desigur, a crescut iar in mine visul de a ma intoarce. Poate la anul, asa zic eu.
Acum, iata primul pliculet de Mate de Coca, asa cum a fost el cand s-a nascut acest blog:

MATE DE COCA (I)

.


    
M-am indragostit de cafea si ceai de foarte multa vreme.Multe iubiri, simultane si... fidele, care se accepta si chiar se iubesc, ele intre ele.  

Ultimul ceai de care m-am indragostit, ciudat, rebel, generos si cald, e Mate de Coca. O sa-l scriu asa, cu litere mari, ca pe numele unui iubit.

Ultima oara cand l-am gustat? Hmmm... inca sorb din el, caci acum scriu si degust. Tradare pentru el, ce se cere alintat cu toata atentia, dar ma suporta, caci stie ca scriu despre el...

Pliculetul sta aici, langa mine si langa cutia lui...

Unde ne-am cunoscut? Prima data ne-am atins, cu mirarea si bucuria intalnirii, intr-o mica oaza de liniste, cu mirosuri dulci si paturi calde intinse pe jos, printre pume si jaguari de...plus, intr-o odaie micuta. Primit dintre palme mari, aspre dar calde si blande, a venit spre mine intr-un mic pahar de plastic, acompaniat de o prezentare-indemn: “Mate de Coca. No headaches.” Intr-adevar, in Cusco, dincolo de ameteala noului, de bucuria gasirii pamantului pe care visam de mult sa-l ating, usoare clatinari vesteau atat de povestitele simptome ale lipsei de oxigen intr-un aer rarefiat, la vreo 3.300 m peste nivelul marii.

Prima intalnire m-a vindecat de orice teama. Aroma cam aspra, departe de mirodenia simtita in feluritele ceaiuri gustate cu nesat de impatimita de mine, nu m-a cucerit “din prima”.  Aducand un pic cu ceaiul japonez “adevarat-adevarat”  cu care ma mai incanta prietena mea care locuieste de peste 30 de ani in Japonia, cam tare la gust, “brut”, nemelodios, la prima aroma, pare nedomesticit, usor salbatic, asemeni muntenilor ce il beau cu atata placere. Asta, doar la prima aroma...

Caci pe urma, cucereste, tot asemeni lor, prin blandete si zambet... Si forta, si incredere.

Depinde mult de unde si cum il bei.

In acea odaie micuta am patruns prima data in bratele Mamei. A fost un vartej deschis atunci, care ma poarta si acum...

Glasul placut, usor unduios si apoi brusc cotit, chemare blanda dar puternica  a celei care invoca Mama Pamant si Tata Cer, ne-a condus in vartejul de simtire care te ducea si te ducea...

Parca odaia mica a samanului se marise, acoperisul se ridicase undeva suuuus-sus, si peretii se deschisesera ca un cub de carton, desfacut. Culori, umbre, aroma de “agua de florida”, moliciunea paturii asezate bland pe spate, respiratia celor din cerc, tovarasii mei de drum... Toate, undeva, departe, vatuit, infundat, ascuns... Aproape, bataia tobei si zornaiturile...  Culori, imagini, “secvente de film”, trupul strabatut de fiori, mici “serpi electrici”, cum le spun eu...

Cum sa nu ramai, dupa asa o prima intalnire, fascinata de tot ce a facut parte din experienta? Si Mate de Coca a fost primul care m-a intampinat...

Pe urma, l-am baut pe malul unui rau, intre flori de culori atat de vii ca le-am atins petalele, de parca degetele-ar fi vazut mai bine. Casuta cocheta transformata in hotel avea pe masa, la intrare, ceaiul – primitorul nostru de peste tot... Licoarea usor galbuie parca imi turna in sange soapte care urcau prin mine si-mi spuneau “Priveste! Simte! Auzi!” In fata mea, pe malul celalalt raului, o femeie nu foarte tanara, cu fusta incretita, putin mai lunga de genunchi, cu palarie inalta si bluza viu colorata, mergea in spatele unui barbat. Ea se oprea un pic, facea ceva cu mainile, parca scotocea printr-o tufa... pe urma pornea iar. Si iar se oprea. Iar "scotocea".  Mai, sa fie!Ce...? Deodata, parca m-ar fi invatat Coca sa vad: Ea torcea! Da! Mergea si torcea! Atat de firesc! Printre florilea alea, pe cararea de munte, torcea!

Doamne, ce-as vrea sa port... orice, impletit din firul ala fericit, care s-a tors in lumina aceea, intre muntii cu ceturi aburii si pe margine de rau curat... Sau sa ma fi facut iarba, atunci, traind doar cat o fi, dar sa fiu acolo, in pamantul acela bun si generos, asa de cald, asa de iubitor...

Hmmm... Povesti cu Mate de Coca am multe. Dar mi s-a terminat ceaiul de-l sorbeam acum, asa ca fac si eu ca Seherezada, ma duc sa-mi astept zorile si sa mai torc din vise pana atunci...

Si pana la ziua, mai dansez un pic de muzica de acolo, de acasa, din Peru...

I AM AMAZED! I AAAAAM AMAAAAZEEEEEEED!!!!

.

.

.
Adica sunt minunata! 
Adica plina de minunare!

Povestea mea despre Machu Picchu a castigat la Amazingrace.ro Cel mai frumos loc de pe net.

Sunt incantata si minunata de toata aventura asta, in care am intrat pe ultima suta de metri si am iesit... prima!
Ma plimb pe covorul verde, ca... verde era valea mea, si muntele, si frumusetea aia de loc de unde a iesit toata povestea castigatoare.
Evident, Imbabura, cantecul care m-a dus pana in Peru, ramane "imnul meu personal"!

Nu am cuvinte sa multumesc organizatorilor, Amazingrace.ro si One Fitness,  care mi-au prilejuit o retraire a bucuriilor de acum un an si un inceput al unei alte aventuri... Timp de un an de zile, cei mai grozavi campioni - instructori de la One Fitness vor face din mine una mujer verdadera, care poate se va incumeta si pe Inca Trail... Oooo, e clar, proiectul meu pe 2011 capata deja noi culori, fabuloase!

Succesul se cere impartit cu Ajnanina, zana buna care m-a aruncat in jocul asta, si cu Bradut Florescu, "juriul", care a avut atata rabdare sa strabata prin hatisul aventurilor mele ... aventuroase.
Pana si trimiterea povestii a fost o aventura! Am reusit sa o pun "pe teava" in ultimele trei minute. La 23:57, in data limita. Plus alte aventuri!

Dar... cum spunea Alanna, Frumoasa din Peru, acesta e doar inceputul... Mai am si alte minuni in tolba.

Si pentru ca am revazut iar calatoria asta de vis ... implinit, o sa reiau povestile cu care s-a nascut acest blog.
Povestile din Peru...

De fapte ele, locurile acele, cu oamenii lor, cu tot ce am trait acolo, sunt cele care fac minunea. Eu doar am pus un pic in poveste, cat m-am priceput.
Si abia astept sa merg iar. Cat mai repede posibil.
Pentru ca da, acesta e doar inceputul...
.

Buzunarit

.
Nici acum nu stiu de ce...
S-au scuturat multi ciresi, au fost ploi si ninsori, si tot nu stiu de ce...
O sa ma duc la un doctor, poate el stie
De ce, de cate ori esti aproape,
Mana mea dreapta nu poate sa scrie.
Nici stanga nu poate sa tina un mar, sa deschida o carte.
Nici apasarea pe clanta, sa intru, sa ies, sa deschid, sa inchid...
Numai deschise stau palmele, numai deschise...
Trebuie sa imi iau haine cu buzunare.
Sa pot merge linistita, sa nu se vada
Ca merg cu palmele desfacute, asa, pe strada.
Or zice p-orma ca cersesc. Sau am vreo obsesie, Doamne fereste,
(Desi poate asta cu obsesia se potriveste).
Nu stiu, o fi de vina acel cineva
Care zicea ca mainile prelungesc inima.
Eu ce sa fac... Imi bag mainile in buzunare
Si pasesc facand pe niznaiul
Si ma invat sa beau apa cu paiul...
.

..

Il gondoliere di Bucarest

.

 

foto

Dimineata asta lumea din Bucuresti a fost un pic sau un pic mai mult prin Venezia. Gratis si fara sa piarda mult timp, asa ca pentru un zbor pana acolo. Desi poate...
Un po di qua, un po di la... in due ore... siamo finalmente ajunsi la munca, dupa peripetii gondolicesti...

Da' in toata foglia asta, am dat de un gondoliere. Un gondoliere vero!
Quello era un sofer de autobuz. Care a vazut ca noi, i poveri calatori, nu aveam nicio putere d attraversare prin balta pana la nametele de zapada din statie. Namete cladit constiincios de quelli stronzi (oo, perdonatemi!) care au facut curat sulla strada si au fortificat statia RATB - adica au facut puramente e stupidamente un fort dintr-insa.
Si quello bello gondoliere a fost mai cu cuore decat multi altri ragazzi si a tras frumusel autobuzul precisamente la mal, ca sa putem sa coboram pe zapada, nu in balta.
Dar, como non esistava poteca peste tot, ci solo due poteci per "stazie", il gondoliere a tenuto il autobus fixat la mal pana am trecut cu totii - zitti, zitti, piano, piano - peste fortul fortificat, pana la poteca salvatrice. Cu una mano sul autobus, un' altra sulla la persona din fazta, am trecut benissimo de l'altra parte.
Questo bravo ragazzo a stat sa trecem tutti, ca daca pornea... intram cu totii in si la apa... Eram veneziani, adica...

Grazie, caro gondoliere, sa-ti traiasca la famiglia!
Si cum siamo in Bucarest, la nuova Venezia... Ci vediamo domani mattina!

De dragoste...

.
Azi, iara copy-paste:
De dragoste, de dragoste multa de tot, de la Henri Gougaud - "Cele sapte pene ale vulturului" :


"In susul potecii aerul era imobil, dulce, simplu, si limpede. M-am oprit. Am privit apa in jos, in scobitura sa vulcanica. Lumina ei s-a facut imediat mai binevoitoare. O pasare s-a azvarlit catre suprafata albastra. Apa de-abia s-a emotionat. Mi-am spus: "Uite ca rade." Am coborat panta. Pasii mei au trezit pietrele, care au pornit inainte, sarind unele peste altele ca niste fiinte turbulente. Soarele era acolo, deasupra capului meu, razand si el. Inima imi batea tare. Eram ca un copil care merge sa-si ia cadoul.
Ajuns pe mal, un pic de timiditate sfanta m-a retinut. Ma temeam sa fac zgomot. Trebuia sa indeplinesc un ritual si ma simteam stangaci. Am privit iarba care mi-a fosnit: "Hai, du-te, nu e grav, e doar un joc." M-am asezat pe vine, am luat o mare gura de aer, mi-am scufundat capul in apa, incetisor, si am indraznit sa deschid ochii. Pe fund, soarele mangaia nisipul, nisipul scanteia. Gratie talazuirii, milioane de stele se nasteau, se stingeau, renasteau in alta parte. Cum contemplam eu asta, m-am simtit dintr-o data foarte mare, fara intrebari., fara sperante, fara teama, ca un Dumnezeu veghind peste Univers. Apa imi aducea in urechi un freamat de ocean. O clipa am avut senzatia ca maini dragastoase imi pipaie figura, gatul, parul. Mi-am ridicat capul. Am regasit aerul zilei si soarele. Mi-am vazut reflectarea agitata de ploaia de picaturi care recadeau in apa. Nu mai eram decat un omulet. Aproape nimic. M-am frecat la ochi. Muntele, cerul, iarba mi s-au parut foarte aproape, complici, atenti. Am plonjat din nou si am plonjat mereu pana m-am imbatat de aceasta descoperire: inauntru eram un zeu, in afara eram un pitic. Inauntru eram in viata, in afara eram imprejurul ei. Inauntru eram pace, afara eram indoiala. Am coborat catre sat. El Chura ma astepta in fata cabanei mele. I-am povestit ce de intamplase. Mi-a spus:
- Apa este o poarta. Vantul, ploaia, noaptea, zapada, pietrele sunt de asemena porti. Prin oricare dintre aceste porti poti patrunde in pace."

Tu recuerdo

.
Nu te ma uita la luna, nu te mai...
Ea te aduna intr-insa, te tine acolo. Omul din luna...
Si eu degeaba incerc sa n-o vad.
Nu ma pot opri s-o privesc, si-mi ninge cu ea si cu tine odata.
Si nu mai stiu daca-mi face bine sau rau.

Nu mai privesc demult cu gura deschisa.
Oricum, te strecori si asa, pe dupa gene, in ochi.
Si nici nu mai merg cu ochii deschisi, doar uneori...
Si atunci ma pandesti, sa te strecori iara.
Si cand rasuflu.
Si cand pasesc.
Si nu mai stiu daca-mi face bine sau rau.


Din cand in cand ma mai clatin
Si imi caut o punte. Mi-o fac lunecat peste mine,
Peste bratele deschise, trecand dintr-o palma intr-alta,
Si la mijloc drept prin inima...
Ma tin de mine sa pasesc usor, usoooor,
Caci peste inima e bine sa treci abia atins, asa, ca in zbor,
Ma tin de mine
Si nu mai stiu daca imi face rau sau bine.

In drumurile inzapezite e un singur fel de urme de pasi.
Pasii tai.
Amintirile iernilor fara ningeri s-au varsat din ceruri acuma, si vin toate
Cand ninge intruna peste zi si peste noapte.
Imi place nebuneste nebuna zapada si caut pe fiece pas
Ma bat pentru urme cu vantul,
Si nu mai stiu daca-mi face rau sau bine.

Stiu doar ca nu mai stiu unde ar putea incepe o lume fara tine.


.

Dupa apa (2)

.

foto

...

Si dormind el asa, dupa ce-si cantase, se trezi in vis...

Pe malul unei ape. Nu o stia, nu o mai vazuse. Avea nisip fin pe mal, si valurile desenau dantele efemere, intr-o miscare ca de respir...
Uimit de nou si fermecat de sunetul acela, omul ramase privind la apa, neindraznind inca sa paseasca in ea, desi il tragea rau de tot...
Pana la urma nu rezista si intra in apa. Incet, pas cu pas, patrunse in racoarea aia blanda si placuta, care-i ostoia focul inimii. Se lasa sa lunece in apa. Maini nevazute il atingeau, cautand anume oboseala si incordarea si topindu-le.
Apa marii - caci mare era aia- il tragea in adancul ei, in mangaieri si in respirul tesut din suflari, una dupa alta, mai mari, mai adanci...
Intr-un tarziu apa-i ajunse la umeri, la gat, la barbie... Vrajit, inainta, desi o particica dintr-insul incepuse sa tipe a frica. Nimic... vraja era prea mare. Cand apa ajunse la nari, se opri. Atunci un glas de femeie chema din adanc, zicandu-i pe nume. Glasul era acela, da, acela al...
"Femeia mea!" se gandi, si fara sa mai respire, se lasa in adanc.
Cu multa mirare si usurare totodata, vazu ca respira la fel de usor ca afara. Cu ochii deschisi, pasea in apa. Mai inainte, mergand pe fundul marii, cu lumina deasupra cernuta prin verdele-albastru... Vedea ca si-afara. Respirul - firesc... Ca in vraja patrunse adanc, pana cand dintr-o data fu coplesit de o simtire noua. Privind in sus, vedea lumina soarelui ca venind de peste tot. Ca intr-un ocean de lumina... Caldura placuta a apei il tinea in caus de blandete, in plama, in... pantec! Asta era. Era in pantecul Mamei
"In sfarsit, ai venit de unde ai plecat".
Era vocea Batranului, inauntru, in ape. Privi inainte si vazu pe Batran. Mare, inalt, privindu-l de sus, Batranul tinea vechiul lui toiag in mana si-si lucea ochii spre el.
"Aici e locul de unde ai plecat. Izvorul tau. Pantecul Mamei. Aici este ceea ce cauti."
-Ce caut?" intreba el, catre sine, desigur, caci doar nu pe Batran.
-Ce cauti?
-Imi caut femeia.
-Inca o mai cauti? Nu stii ca s-a dus?
-Pai, unde? Unde s-a dus? daca s-a dus undeva, eu o caut.
-De-asta ai venit? Pentru femeie?
Era chiar Batranul care intreba, asa ca nu putea minti.
- Nu de-asta. Tu m-ai trimis.
- Eu? De ce?
- Ai intins degetul spre mine.
- Am zis ceva, atunci?
- Nu, dar...
- Tu ai plecat. Nu eu am zis s-o faci.
- Dar asta am inteles...
- De unde?
- De la... mine???
Batranul tacu. Omul ramase privind, cautand sa priceapa. Nu mai intelegea nimic. Ce cauta aici, pe fundul marii? Si cum de respira si umbla prin apa? Si iara, de ce era aici?
- Pentru apa, de-aia am venit!
- Crezi tu ca poti aduce apa?
Iar tacu. Nu stia. Nu mai stia...
Marea se roti pe dinauntru. Se misca asa cu el acolo, intai abia simtit, apoi mai tare. Se clatina pe picioare, gata sa cada.
Nu stia... Ce cauta? ce voia? Apa... Femeia... Femeia... Apa... Amandoua s-au dus... unde? unde? Undeeee?
- CUM UNDE???? Tuna vocea Batranului, acolo, in apa.
Si-atunci... Vazu. Era in apa, pana peste cap, mult pana peste... Caldura aceea de pantec al Mamei...
Doamne... Femeia, apa, una...
Intelesese.
- Cum o duc acasa?
- Cum o duci? Pai, unde o tii?
(Pe ea, femeia - apa...)
Simti atat de tare unde-o tine, incat flacara aia, a simtirii, sparse cosul pieptului si-l arunca in sus, prin apa, catre soarele de deasupra. Durerea sfasie atata, ca... se trezi din vis.

Lumina soarelui ii intepa ochii, deschisi prea repede.
Pieptul inca il durea, ardea inauntru, mocnit. Dar pastra inca atingerea blanda si calda din apa. Din burta Mamei.
Se ridica si porni catre sat, cu pas iute, gata s-alerge. Si chiar nu se mai putu stapani si o lua alergand peste camp...

Ajunse spre seara in sat. Cum pasi langa prima casa, il atinse pe frunte. Rece si ud. Apa! Picatura de ploaie chema inca una. Si inca, si inca... Pleosc! Si-nca pleosc! Si mai tare. Rapaiala umplu ulita de baltoace intr-o clipita, latind panglica de noroi pana-n gard. Dar nu conta. Toti iesira din case strigand si sarind ca nebunii, care cu ce putuse sa scoata mai repede: blide, oale, caldari...
El tinea tinta spre casa, fara sa bage de seama multimea. Voia sa stie, sa vada, voia...
Ajunse aproape de casa. Din doi pasi, la usa. Ramase o clipa in prag, rasufland, cu apa siroindu-i pe plete, pe ochi, pe obraji, pe trup...
Rasufla inca o data si intra. Ar fi strans mai inainte ochii, dar... se tinu sa priveasca. In mica odaie, intinsa pe pat, era ea. Femeia lui.
Langa ea, asezata pe marginea patului, o femeie din vecini, umezind cu o carpa buzele celei intinse acolo.
- Au adus-o doi oameni azi-noapte. Au gasit-o mai jos, langa rau. Nu stiau cine este, de unde-i... O duceau in caruta, spre satul lor, cand au intalnit un batran care a parut ca o stie. Si i-a indrumat incoace.
Barbatul ingenunchease langa pat, atingand tremurat mana slabita a celei adormite.
- Sa fii cu bagare de seama cu ea...
Se uita la batrana. Aceasta zambi si atinse usor pantecele femeii, mangaindu-l.
- N-ai grija. Mi-e draga ca apa...
.