miercuri, 30 noiembrie 2011

Locul unde nu se intampla nimic sau Niste semne sau Cand iti doresti ceva din toata inima, atunci Universul…

.

Locul unde nu se intampla nimic… Undeva, in turnul meu de sticla, la margine de oras.
Nimic nu pare sa miste. Uneori doar, niste siluete mici, pe cenusiul asfaltului… Ratacind, lasa dare in aer. Ele sunt sorbite de rasuflarea pamantului si iar nu se intampla nimic…
Si totusi...
Aici, in turnul de sticla, au inceput sa se faca faceri... Ori semne.
Intai m-am trezit lunecand in Poveste. Aia in care mi-e drag.
In locul ala de marginea lumii a intra pe usa un om.
Nu-mi venea sa cred ce vedeam. Nu ma puteam freca la ochi, aveam ochelarii pe nas si ar fi fost sa misc... Si nu puteam. Am reusit totusi sa-mi pastrez gura inchisa.
Era  ca in filmele mele dragi coreene (unul din multele mele vicii)... Desprins parca din ele, omul acela stralucea. Lumina pur si simplu. Si incalzea camera aia rece de sticla.
Era frumos. Om frumos, deschis, luminos.  Se misca lin, lunecat. Gratie, simplitate, limpezime. Glas placut, voce buna si calda.Stia ce spunea si o facea cu placere si liniste. Ca cel care stie si gata. De zambet... de zambet nici nu pot sa spun.
Se vedea, in raspunsurile lui, usurinta si placerea de a intra in jocul creatiei. Omul este un vizionar, de buna seama, si aducea usooor, lin, pe tava, desenul, “solutia de business”.  Din degetele fine vedeai cum apar asezate frumos idei, imagini, culori...Nu m-ar fi mirat prea mult sa fie si sunete.
Era intru totul frumos. Si nici macar n-avea plete... :))

Al doilea semn a fost ieri. Tot acolo, in locul in care nu se intampla nimic.
A venit un om sa cumpere ce se vinde acolo.
Si vorbea el in timp ce scotea banii. Si eu am auzit ceva. Aia a fost tot, un carlig care m-a tras. Si pe urma... pe urma nu a mai contat cum si ce am vorbit.
Am pornit de la Accelerator si de la detectorii Atlas si Alice - omul fusese pe-acolo, asaaaa... -, de la cercetare si intentia  ei, trecand pe la Stephen Hawking si Heisenberg si poposind la taofizica lui Fritjof Capra. Trecand apoi la “chestiile” bune, adica felurile de cunoastere data si luata – analogie, intutie si - in fine ah, in fine! – revelatie.
Despre mari inspirati ai lumii. Despre Cel Care Face.
De fapt nici nu mai avea importanta ce vorbeam... Ne fulgerau ochii, ardea aerul...
Cred ca daca se faceau poze, puteau sa se vada  scantei si bule luminoase. Ca de fapt noi faceam clabuci. Clabuci de lumina si bucurie, de incantare.  Puseseram mainile in acelasi curcubeu si ne balaceam pur si simplu, ca doi copii...
Incantati de acelasi “lucru”, de palparea impalpabilului.
Omul - om obisnuit, cu par alb, cu vestuta si sepcuta.
Eu - o nimeni, care nu face nimic, in locul in care nu se intampla nimic.
.

luni, 28 noiembrie 2011

Un vis cu inima si aripi

.


Se  facea, in visul asta, se facea…
Se facea ca zburam iar peste lume, jucandu-ma cu vanturile si curentii de aer, rasucindu-ma, rotindu-ma, asa cum m-a invatat pescarusul Jonathan Livingston…   Zburand cu viteza la firul ierbii, peste apa stralucita a marii… Sorbind mirosul sarat al apei, acolo, aproape, aproape-de-tot, si tasnind apoi sageata, sus, suuuus de toooot…
Uneori apareau brusc inaltimi:  unele stanci uriase, cenusii si aspre, altele insule inverzite cu oameni facand semne cu palarii de pai…
Si auzeam eu cumva, in zborurile astea, o Voce care ma tot striga. Imi spunea pe multe din numele mele: Frunza-de-Salcam, Nisip, Spuma-de-Mare, Calul Sur, Boaba-de-Grau, Raza, Cantec-Albastru… si inca, si inca… asa ca n-am avut cum sa scap.
Am raspuns:
- Ce vrei?
- Ce vrei tu? Vrei sa mergi mai departe asa?
- Cum asa?
-  Asa cum faci acum.
Si m-am vazut cum facam:
Imi dadeam drumul cu aripile intinse si ma lasam peste lume… Si cand veneau vanturi potrivnice ma ridicam pe cate o stanca, asteptand. Si cand ma saturam de asteptat - si ma saturam repede - ,  ma aruncam in furtuna, cu ciocul si cu aripile… Uneori spargeam vanturile, alteori ele ma auncau peste ape, gata sa ma sfaram – m-am si sfaramat uneori -  dar tot gaseam cate un mal… Ma adunam si-mi luam iar zborul...
- Da. Tot asa.
- Si chiar daca vin astea?
Astea erau Foarfecele. Niste foarfeci  uriase, mestecatoare fara mila. Faceau taca-taca pe marginea drumurilor de pe pamant si din cer. Veneau uneori  si pe mijlocul drumurilor, tocmai cand parea locul mai neted si mai prielnic.
Ele veneau si taiau aripile, haaaaaarssssst!
Si durea. Chiar durea rau… Si taierea aripilor si cresterea celor noi.
- Da. Si chiar daca vin astea. Ca stiu bine ca ies alte aripi si cresc. Din inima cresc. Si pe masura ce se fac alte randuri, inima se face mai mare, mai larga.
- N-ai putea sa feresti durerea?  Si aia a taierii si aia a cresterii? N-ai putea oare?
- Ba da. Sigur ca as putea. Dar asta ar insemna impietrirea inimii.
Si cum am zis asta, i-am si vazut pe Culegatorii de Inimi Impietrite. Si undeva, pe dreapta, Valea de Piatra. Valea Inimilor Impietrite. Era inca vale, nu se facusera munti…
Culegatorii asteptau pe cate unul care renunta sa mai zboare si se inchidea acolo, in inima lui care se facea mica-mica si impietrea. Si Culegatorii veneau asa, pe la spate, si mergeau in umbra celui care incet-incet adormea pe drum, obosit, din ce in ce mai obosit. Inima lui, tot mai mica, abia mai batea, pana cand... gata. Se facea o pietricica mica si se rostogolea in praf. Si Culegatorii, iute, o si luau, sa nu se trezeasca omul cumva si sa-si vrea iar inima inapoi…
Vocea a mai zis:
- Si tu vrei sa incerci mai departe, asa, cu durere?
- Nu neaparat cu durere. Mi-e drag drumul lin si cu cantec. Dar uneori  trebuie  sa tai furtuna…  Cu taierile si cresterile ei  de aripi.
N-o sa-mi las inima, chiar daca doare… n-o sa mi-o las sa impietreasca.
Culegatorii n-au sa-mi calce umbra. Numai eu voi patrunde in ea…
.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Buna dimineata!

.

Deschid fereastra custii mele de sticla,
Respir larg
Din lumina Soarelui meu puternic si bland.
Asta e tot ce pot sa fac acum
Sa zic Buna dimineata!
Intr-o zi, oricare ar fi ceasul acelei zile,
Cineva o sa-mi spuna, din lumina Soarelui lui,
Buna dimineata!
Va deschide palma,
Si o sa ii vad Soarele, desenat cu pix rosu.

Soarele o sa rada, rostogolit...
.

vineri, 28 octombrie 2011

Oamenii de foc. Lumina lumii

.
Darul zilei de azi, ziua trecerii in noul inceput:

Din minunile impartasite de Victor Sanchez, in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...




" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.
"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.
"La ce te uiti? Vino inapoi!"
"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."
Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.
"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.
"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.
Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.
            Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.
            Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]
Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!
Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.
Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata  noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului,  lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...
.
.

joi, 20 octombrie 2011

Ma indragostesc iar...

.
Ma indragostesc iar. Si e bine...
Stiu, o sa fie doar pragul acestei usi, o sa fie doar pragul acestei ferestre... Stiu, indragostirea e doar un pas peste prag, un pas inspre.

Dar e bine si imi e drag de tot. De Tot...
Am primit un poem de dragoste, asezat bland, ca un fir pe o matase, asa cum se fac toate cantarile dragostei.
Era infasurata matasea asta fina, acest poem, intr-o superba muzica, una din cantarile care ma topesc in Ocean.
Cel care a scris poemul acesta, cantand dragostea lui pentru Iubitul, nu stia c-o sa vin, arsa de setea cu care ma port prin lume, si-o sa sorb pana o sa-mi simt sangele iar, pan-o sa simt...
Am luat panza usoara a dragostei scrise de el, am respirat adanc mireasma purtatoare in betie, am prins firul si am scris si eu despre Ea. Despre Iubire. Si am intrat amandoi in aceeasi Cantare, in aceeasi curgere, si am cazut in adorare, nelasand Soarele si Luna sa stea intre noi decat ca si parti ale cantecului, nu ca despartitori...
Nu mai e margine, nu mai e sus si jos, nu mai este...
Imi e cantec si nebunie de dragoste si betie...
Rumi... stii cum se intalnesc oamenii de acum in Iubirea cantata de tine?
Stii. Stii...
Ai fi zis ca matasea tesuta atunci va ramane, va creste, se va inmulti? Ai fi zis, fiindca stii.
Stii Nesfarsita Iubire.
.

miercuri, 19 octombrie 2011

Chestionarul meu fara cuvinte. Si alien...

.
Azi am primit un chestionar despre viata.

Ma intrebau despre ce imi place si ce nu, ce as vrea, ce as face daca... ce as face daca as putea orice.

Ma uitam si imi dadeam seama ca sunt acum in acelasi punct unde eram cu aproape trei ani in urma. Nu ca as fi stat in acelasi loc, ci ca dupa un cerc-doua cercuri-trei cercuri- sunt in acelasi loc.
Aici.
Fara cuvinte.
Din ce in ce mai mult, fara cuvinte.
Mi se umple insa gura si imi iese din gat cate un Saaaaaa, cate un Mmmmmm, cate un Haaaaaa... Uneori Yay! urmat de un chiuit. Sau de rasete.

Mi-e mai mult cantec si nu merge in cuvinte. E cantec turnat, vine si se toarna spre-afara si n-am ce-i face.

Norocul face ca-n ultima vreme sa lucru eu la margine de oras, si sa merg pe jos langa un camp, asa ca dimineata si seara dau drumul mai mult la cantec, sa iasa.
E ca si o pasare, nu poate sta in colivie. Sau sta, dar moare, si ce folos?

N-am stiut ce sa scriu in chestionar. Fiindca nu mai erau cuvinte. As fi cantat, dar nu se putea completa cu note muzicale, si pe urma chiar daca s-ar fi putut, cineva, acolo, in partea cealalta, ar fi trebuit sa priceapa si sa cante, dar...
Cantecul asta care iese din gura mea e cumva si al meu, si mi-e ca s-ar fi pierdut din el in aceasta trecere in scriere de note si apoi redare... Da. Mereu m-am intrebat daca eu aud Simfonia a 9-a asa cum o auzea Beethoven. Asa cum auzea el acolo, in inima lui...

N-am prea gasit ce raspunde intrebarilor. Ce imi place mai mult in viata? Viata. Ce imi doresc sa obtin? Pai, nu... sa obtin, nu. Sa tin, da. Niste timp in palme. Sa-i dau forma pe care o vreau yo acum.
Nu merge cu raspunsul la chestionare. As minti. Posibil sa o fac si la recensamant, ca tot niste chestionare sunt si-acolo.
E clar. Sunt din ce in ce mai alien.
Cine ar incadra cantaretii pe strada la liber-profesionisti? ca la "liber" intra, dar la profesionisti...
.

marți, 18 octombrie 2011

Pe astia nu-i ploua

.

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca  imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...
.

luni, 17 octombrie 2011

De miracole

.


Nu-i nimic daca pare incredibil. Miracolul tot e.
Fie ca eu cred sau nu noaptea in existenta soarelui, el exista. Sta acolo unde sta si face ce are el de facut.

Ieri am facut o Calatorie cu o femeie frumoasa. Am vazut-o asa, frumoasa, de cand am vazut-o, adica de prin februarie. Numai ea nu se vedea frumoasa. Nu e o figura de stil, ea chiar e frumoasa. E facuta din mici si delicate alunecari pe marmura alb-albastruie. O statueta fina si fragila, care rade. Chiar si cand ar plange, si chiar cand plange sangerat, ea tot rade...

A venit la mine sa lucram O Mare Tristete.
Am mers impreuna in adancuri, acolo, in Umbra, si am gasit un izvor. Unul din multele care ne curg lacrimile in intru... Am gasit, am dez-valuit, am dat la o parte nisipul, malul, crengile rupte ale viselor sfaramte, am dat foc... S-a limpezit si am facut Calatoria in inima...
Si femeia s-a ridicat de jos, din frig, si s-a miscat, desi avusese picioarele legate. (Cand lucrez cu oamenii, calatorind spre recuperarea sufletului, se intampla sa-i gasesc legati sau pironiti sau acoperiti de greutati. Aaaa, da. Avea si o mare greutate in spinare. O femeie asa de micuta si de fina, cu asa o greutate in spate! Doamne, cum o fi putut sa o duca? Eiii... ce pot oamenii... )
Si s-a ridicat si s-a privit, asa cum aparuse acum, cu partea de suflet venita inapoi, la reintregire.
Si s-a vazut... si a spus, cu vocea ei micuta, plina de uimire, tremurata:
"Sunt frumoasa din cap pana-n picioare"...

Si o vedeam cum se schimba, o vedeam cum se face, sub ochii mei, luminoasa-de-tot, daurita, incredibil... Frumoasa din cap pana-n picioare.
Desi mi se tot intampla miracole de-astea, desi mi se tot aseaza oameni in palme, tot ma uimeste nasterea asta a Frumusetii din om.
Si nu trebuie sa mergi pan' la capatul lumii ca sa vezi asta. E nevoie doar ca un om sa vrea sa fie iarasi om.
Si apoi, sa se vada...
Si sa se lase sa fie...


duminică, 18 septembrie 2011

Sorbind Soarele

.

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…
.

joi, 15 septembrie 2011

Vedere de dimineata



Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.

marți, 13 septembrie 2011

Focul de luna plina (II). Focul Cel Mare.


Cand calatorii ajung, se aduna, cercuri vii, in jurul cercului de piatra.
Barbati si femei cu copiii si batranii lor… Incet, in noapte, ei isi cauta locul si se asaza in cerc, desenand, poate fara sa stie, inele de lumina. Inelele Marelui Sarpe, oglindite pe pamant. (precum in cer, asa si pe pamant…)
Veniti din semintii diferite, oamenii ajunsi aici par aidoma. Chiar daca ochii le sunt rotunzi sau oblici, pielea alba, galbena sau rosie, ei se vor da focului, spre curatare, lepadand aceleasi povesti, aceleasi poveri. Bataile tobei unesc bataile inimilor in cantecul uneia singure. Si de la o vreme oamenii sunt cercuri leganatoare, miscand usor dupa ritmul acestei singure inimi.
In mijlocul cercului de piatra, un batran si o fata sunt in genunchi, langa trupul lemnului care va incepe sa arda.
Batranul si fata sufla incet si palmele lor mangaie focul nou-nascut. Rasuflarile stau, stelele stau, vantul asteapta, toba asculta.
Si iata varful cel galben-stralucitor al flacarii mici nascute sub palmele Batranului. Langa el, fata sare in picioare, tipa si rade. Alte flacari micute se nasc si incep sa danseze iute, luminand. Atunci lumea respira, stelele misca, vantul se tremura si tobele incep iar cantarea.
Si oamenii canta.Incet mai intai, apoi mai tare, si iara incet… Focul incepe sa arda si sa vorbeasca. Limbile lui taie in noapte lemnul trosneste, vantul trage lumina in sus. Povestile focului se intind peste noapte iar oamenii vin acum sa-l hraneasca.
Incet-incet din cercurile vii se desprinde cate o umbra si vine langa foc. Cate un om se asaza in genunchi, langa pietrele calde ce marginesc focul cel mare. Omul se pleaca incet, ca la ruga, si spune ceva. Focul vine spre el, flacara vie si calda si buna, brate de lumina rosie-albastra-aurie, si-i primeste povestea. Cu dragostea lui de foc, cu viul lui de foc, asa primeste focul tot ce scoate omul.
Unii spun mult, altii plang, altii stau pe pamant intinsi cu fata in jos si palmele catre pietre. Cel asezat spune focului tot ce il tine legat. Toata durerea si ura, toata grija, toata frica. Povesti de doruri si vise, dorinte si cautari, poveri si intoarceri din drum… Toate se dau focului, arderii lui. Unii isi scot mai mult suferintele trupului, altii isi curata inima, altii arata focului pieptul gol, cu ranile sale, inca nevindecate, desi au tot cautat si facut tot felul de faceri.
Toate astea, scoase cu glas murmurat sau cu tipat, cu soapta sau doar in gand, sunt suflate intr-o frunza sau intr-un lemn micut si date spre ardere Marelui Foc.
Si cum fiecare stie ca asta e ca si clipa din urma in care se poate limpezi, ca a fi langa focul cel mare nu-i dat spre oricine si oricand, calatorul ajuns aici nu sta sa ascunda nimic.
Si chiar daca ar fi sa nu mai stie, sa fi uitat, sa fi acoperit cumva sa nu mai doara, focul ii canta, Mama Pamant il mangaie, luna cea plina il tese-n lumina si se scoate fir cu fir ce e de scos si de ars.
Si omul asa face. Sufla in frunza sau in lemn ultima ramasita de cenusa de pe suflet si din trup. Ultimul strop de otrava. Apoi umbla cu palmele in flacari, le mangaie, le saruta asa, atingand…
Si cum el este secat, ametit, un altul din cerc, un tovaras de drum il ajuta sa se ridice si sa mearga sa se aseze la locul lui din cerc.
Si tot asa, in noaptea cu luna plina cercuri de calatori isi dau Marelui Foc ce au de dat, ca sa se limpezeasca si sa mearga in lume curati si luminati, asa cum au fost zamisliti la inceput.
Pentru ca sa se umple apoi de apa cea curata…

(va urma)

luni, 15 august 2011

Focul de luna plina (I). Caravane.

.

Peste desert sunt nevazute ape. Nu se vad, dar se misca si poarta pe ele caravane lungi...
Apele astea miscatoare duc calatorii pe drumuri rotite, drumuri rotunde care se strang spre un miez. Raze umblatoare de calatori adunate spre mijloc, spre locul focului de luna plina.

Cautatorii de apa sunt insetati si drumul e lung. Desertul inimii lor ii mana tare departe, dar toti simt chemarea si nu se lasa, oricat ar fi de mare departarea.
Chemarea limpezirii de sine...
Chemarea asta incepe sa arda la unii de tineri, la altii mai tarziu... Cu cat e mai crud calatorul, cu atat el e mai usor, dar se misca mai incet decat celalalt, cel ars de viata. La acesta setea este mai strasnica, mai arzatoare si el parca alearga peste nisipuri, cu acea nebunie a ultimei sanse, a ultimei licariri de speranta.


Calatorii nisipurilor se pregatesc pe tot drumul pentru focul cel mare. Focul ce arde tot, pana la izvor.
Pentru a da de izvorul limpede al inimii lor, de marea linistita a sufletului, se cere intai sa se faca foc.

Drumul nisipurilor e cel mai curat. Arata doar foi aproape albe, uneori orbitoare, cand soarele taie nemilos linii pe nisip... Peste intinderea alba calatorii vad umbre... Isi privesc viata lor, ca pe multe povesti adunate intr-una. Si o vad iar si iar, desfacand fir cu fir intelesuri, deslusind umbrele si luminile din ei insisi.


Caldura nemiloasa a soarelui, vantul desertului, noptile reci si instelate lucreaza adanc in trupurile obosite, aducand calatorul pana in pragul nebuniei. Si acolo, in prag, el nu mai are unde sa fuga. Sub arsita zilei, lipit de nisip, nu mai poate decat sa coboare adanc in el insusi.


Iar cu toata coborarea, omul devine cumva mai usor, se ridica, se-nalta, ca si cum s-ar face vant in desert...


Poate de oboseala, poate din clatinarea camilei ce-i poarta, calatorii ce vad in ei insisi incep sa amestece lumina cu umbra. Incep sa gaseasca in umbra samanta luminii, si totul incepe sa joace in fata ochilor...

Da, o fi Fata Morgana aceea ce lasa pe om sa se vada in fel uimitor... 

Da, sigur e Fata Morgana cea care le-arata unde s-a pierdut zambetul lor de copil, indrazneala visarii, jocul cu toate, pana si cu moartea... sau cu viata.
Tot ea e pesemne cea care ii face sa vada din nou aruncatele si pierdutele parti din ei insisi: indragostitul, cantaretul cel vesel sau trist, cautatorul comorilor lumii, iubitorul de cerbi, vanatorul de vise, dansatorul pe strada, cel care cladeste, cel care porneste spre zari indepartate... si atatia altii, pierduti, rataciti odata cu trecerea anilor...

Si pe cand isi tot vad si destrama umbre si lumini, calatorii fac drumul. Drumul ce pare ca se va sfarsi undeva, in nori. Si tocmai cand nu se mai vad a ajunge, caravanele ating fundul vaii.


Undeva in desert e o vale rotunda. Ca si cum Soarele s-ar lasa in amurg chiar acolo si tot de acolo si-ar face urcarea pe cer, dimineata...
Acolo, in mijlocul vaii rotunde, cercul de pietre arata vatra focului. Locul in care, din vremi nestiute, se face focul cel mare. Focul pentru gasirea apei...

Si cand calatorii ajung...



(va urma)

marți, 26 iulie 2011

Can you see my vision?

.

I feel like the sun
I feel like the rain
I feel I've just found reason for living again...

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling
With no indecision
We were turning that key inside
To get in the moment


Povestea asta adevarata e coplesitoare!

Stau pe margine cat pot de mult si ma uit la desen, la film...
Ce citeam si vedeam despre unii si despre altii mi se intampla mie. Si inca nu ma pot cuprinde in rolul asta nou, e mare de tot, si totusi, oricat de mare ar fi, eu sunt cu aripi cu tot si aba incap...

Povesteam candva ca am gustat pe "sa mori ca sa traiesti"...
Tot imi venise asta, arderea si stergerea unei vieti, si nu stiam cum e sa vina alta. Ei, uite, uite-o cum vine!

Vartejul Fortei e mare si ma tine pe margini, si pot sa cad, dar acum stiu ca oriunde ar fi, caderea e chestia aia de o tot visam si nu o pricepeam de fel. E cumva o iesire, ca sa treci DINCOLO. Si dincolo e inalt...

... mmmm... nu, nu pot sa zic. Ma stradui de ceva vreme si nu merege. Cuvintele sunt putine, astea care au trecut cu mine acum... Poate vor veni mai incolo. Nu stiu.
Acum... acum sunt in viziunea de o vazusem in vara lui 2009. Incredibil, si atat de adevarat ca ma da pe spate. Sunt chiar pe spate, in iarba, numar luminitele astea miscatoare din aer - prana - si ma privesc iar de pe margine. Nu fac nimic. Vartejul lui EnTheos face tot, eu doar sunt si suflu si oamenii vin si se adapa din cantec... din poveste...

Prima pasire in drumul prin Curcubeu... Cu Zana Povestilor, invatand impreuna cu altii Calatoria Eroului...
Daaaa.... m-am asezat si am lasat Cantecul sa iasa. Si a iesit. Nu-mi amintesc prea mult, caci Cantecul se canta singur si ia tot, nu poti sa stii ce se intampla, esti doar vas, doar fluier...
Dar oamenii au zis ca l-au simtit. Au zis ca au simtit viata din el. Asta-i bine. E bine pentru ca oricat de diferiti am parea la suprafata, oricum ar fi mastile, miezul e tot acelasi. Si inseamna ca s-a facut atingerea acolo. E firesc, viata aude viata, viata simte viata, viata raspunde vietii.

Si am vazut si m-am bucurat ca oamenii insetati vin sa se bucure de povesti, vin sa-si aseze mintea la o parte si sa guste din cantec, sa-si atinga inima...
Buun, buuun, e bine...
Si se deschid si se joaca si se bucura si apoi daruiesc, ca niste copii daruiesc... cu tot, cu totul...

Si vad ca ziua asta n-a fost singura. Vin altele si altele, si jocul asta se face mare, si vad...
Poti vedea? Can you see my vision?

Atingerea blanda de Sine... Puternica, tremuratoare, cutremuratoare si totusi blanda, deschizand, desferecand poarta inimii.
Puterea stralucitoare, claritatea mintii puse acolo unde ii este locul, in mana Inimii... sa patrunda (cat poate) sa inteleaga (cat poate) si sa taca (cat poate) pentru a lasa facerea sa se faca...

Zambetul, scanteia din ochi si rasul. Rasul ala care a venit de la femeia care se descatusase si acum incerca sa-si dea drumul... nu mai stia, dar... dar tot a iesit rasul ala, rasul cu mii de ochi...

Povestea. Forta transformatoare a magiei. Oamenii se minuneaza cand dau de minuni, inca se minuneaza de propria stralucire, de chipul ne-mascat. Si totusi e asa de firesc sa fii in suflare si sa crezi... si odata ce crezi, te simti purtat de Putere si esti in clipa in-fiintarii.

With no indecision
We were turning that key inside
To get in the moment

Da. Traitul asta in Acum, asta care da bataie de cap... si cum sa nu dea, cand capul se pune de-a curmezisul... ce simplu a fost sa pui capul sa umble in flux, in loc sa inoate impotriva curentului...

Si peste toate... Iubirea.
When love was the feeling

Aia care misca tot si tine tot.

A fost ca si cum ne-am fi strans calatori, intr-o caravana ce umblase mii de ani in desert, si in sfarsit am gasit fantana. Si n-a fost nevoie sa coboram galeata. Doar prin simpla vedere a fantanii apa a tasnit, atingandu-ne...

Pentru ca am crezut. Si crezand, am vazut.

Jocul se continua. Sunt in vartej, viata merge cu pasi mari, luminosi si puternici. Spuneam ca o sa las urme... Se pare ca da. Se pare ca Povestitorii mai fac si poteci, si cine vrea vine. Cu noi sunt Dansatorul si Cantaretul... siii...
Incet (sau poate mai repede) invatam smecheria cu bagatul mainii in viata si rasucirea ei. Ne rescriem povestea, ne cantam cantecul.
Posibil... posibil sa...  
(dar inca e devreme, mai incolo)
.

luni, 4 iulie 2011

Renastere, revenire, re-fiintare

.
Raul curge si creste... inapoi spre mare. Spre Mare...

Am revenit... renascuta, re-facuta...
A fost un drum mare si tare, ca toate dumurile cu inima. Alea in care intri si nu stii unde ajungi, doar stii ca vrei sa mergi sau ca te trage el undeva.
Mai intai a fost o tacere. Mi-a fost trist de tot ca mai puteam fi eu. Am zis eu cate ceva, dar ... nu era de spus. A fost sa trec prin asta.

Acum, cand am trecut, ma uit in urma si vad desenul si inteleg. Cat pot sa inteleg.
A fost, ca toate ale vietii, o minune.

Intai nu am inteles de ce. De ce, cand tocmai incepusem cant, sa povestesc, sa adun oamenii in palme si sa zburam impreuna in stele, dupa ce ne coboraseram in adancul pamantului, dupa inima... tocmai atunci am primit drept in fata, in piept, pe TACI! Si o mana puternica mi-a zgaltait pamantul sub picioare.

Intai am ametit, am inghitit, am tacut... Ar fi trebuit sa raman asa si sa port o masca sau mai multe, sa joc un anume joc, altfel... Si mi-a fost frica. Frica sa nu raman pe drumuri, daaaa... Eii, una din frici, una care ne vine multora.
Si apoi a inceput iar sa se miste roata. M-am dus in munti, cu zburatorii mei, sa cercetez radacinile fricii. Si am dat, inca o data, de inima. Si, draga de ea, s-a adapat iar la Izvorul vietii, de unde nu mai putuse sa bea, ca nici sete nu mai simtise, nimic.
Si m-am intors si am vazut desenul. De data asta l-am vazut de sus, ca zburasem cu vulturii... Si am inteles. Era simplu. Era doar de ales. Sa traiesc sau sa mor. Sa traiesc insemna sa plec in lume, pe drumuri, asa cum imi fusese frica atunci. Dar si sa-mi cant cantecul, sa-mi spun povestile, sa-mi primesc in palme oamenii care vor sa se simta vii... Sa mor insemna sa port mastile alea, sa tac, sa ma prefac... sa fiu robot.
Nu. E plina lumea de roboti. Sunt destui, poate sa fie oricare...
In locul meu insa nu poate trai altcineva. Si, ca sa fie si mai complicat, odata ce am atins bucuria si forta vietii, nu mai pot sta in cutie nici daca vreau...
Asa ca m-am scos frumusel din masina de tocat si am pornit la drum. Unul nou, care nici macar nu a fost desenat. Exact cum invatasem in Roata Medicinei, in zborul pasarii colibri: poteca inca nu exista. Mergi insa, fa pasul, si drumul se va asterne pe masura ce pasesti...
Cam asa e si acum. Intai, in acest timp in care am timp – iesind din metafore: sunt jobless, am timp! - m-am plimbat in parcuri. Am descoperit in Bucuresti parcuri pe care nu le batusem cu piciorul, locuri grozave in care poti sa stai cat vrei pe pamant si sa te bucuri de tot. Am iesit la ceai si cafea pe saturate, am inceput iar sa dansez.
Si apoi... AM CANTAT! Da, asteptam asta, sa vina Magicianul care sa dea capacul la o parte, sa scot glasul inimii, asa cum tot batea el „la poarta” de vreo doi ani. Si a iesit! Doamne, cum a iesit! Am cantat pentru muntii mei de aici si din Peru, pentru marile mele, pentru strabunii mei povestitori si invatati sa se bucure de minunile pamantului, pentru dragoste si pentru viata.
Apoi, asa cum fusese mesajul primit, am cantat pe strada, am inceput a vorbi cu glasul cel nou, TARE si CLAR!
Si vazand astea am inteles ca parcursesem inca un proces de tamaduire. Viata mi-a adus acea imprejurare in care ceea ce stiam si mai lucrasem cu mine si cu altii sa-mi fie acum incercare si reusita. Sa trec prin frica si sa ies dincolo, curata si puternica. Si in loc sa tac, sa cant TARE si CU PUTERE, aflandu-mi si in cantec puterea vindecatoare.
Indemnul primit de la Cantaret a fost clar si puternic: Canta-ti cantecul, spune-ti povestea!
Asa ca asta si fac...
.

vineri, 27 mai 2011

BUCURIA DE A TRAI - SEMINAR DE SAMBATA

.

Ma bucur sa asez aici invitatia unei prietene, ANDREEA RADULESCU.

Mai ales ca e o trezire a BUCURIEI DE A TRAI.
ASTA este ceea ce ar fi sa ne ocupe tot timpul...








Dragii mei,
Aveti program sambata dupa-amiaza!!!
Va invit pe 28 mai 2011, ora 16.00 la un seminar de dezvoltare personala, o avanpremiera a seriei de workshopuri sub numele "BUCURIA DE A TRAI". In cadrul acestora, vom incerca, prin metode psihoterapeutice si mai ales cu ajutorul vostru, sa descoperim resurse nebanuite ale mintii si sufletului fiecaruia, principalii responsabili ai modului de interactiune cu cei din jurul nostru!

"Bucuria face parte din esenta noastra, este sentimentul fundamental la care avem acces cu totii. Cu totii iubim bucuria si toti avem o dorinta profunda de a interactiona unii cu altii in moduri care sa ne aduca bucurie. Iar daca nu ne mai regasim bucuria, este pentru ca majoritatea dintre noi ne-am ingropat-o sub straturi de prejudecati si de sentimente reprimate. Provocarea pentru noi este sa continuam sa inlaturam aceste straturi, pana cand bucuria reapare si reincepe sa curga si sa ne umple din interior."  Arnold M. Patent
 
Aveti in attach toate detaliile seminarului. Va rog, spuneti despre seminar si altor persoane care credeti ca sunt interesate!

Andreea RADULESCU,
- psiholog, psihoterapeut in supervizare, absolvent formare in PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA
 0767 543 273 (dupa ora 17)

miercuri, 18 mai 2011

Calutul meu sur

.

Dintre toate, cea mai adanca durere mi-a fost sa nu fiu asa cum sunt...

Am deschis usa si am iesit, lasand sa intre vantul prin mine si sa ia ce nu-i al meu.
Si vantul a venit si a luat...
Si mi-a cantat cantecul mortii si al invierii.

Si am cerut ajutor celor patru vanturi, cerului si pamantului. Si Lui, mai ales Lui...

Si a venit asaaaa, de departe, pe pajistea inverzita, langa piatra mea cea rosie, acolo unde imi fac si desfac viata.
A venit el, calul meu sur-rotat.
M-a uimit caldura lui. Mai intai l-am simtit. Pieptul lui mare si cald s-a lipit de fata mea si m-a tinut mai tare, mai mult, mai bland si mai puternic ca o imbratisare. Inima lui batea ca o toba...
M-am desprins greu de acolo, din caldura lui, si m-am dat in spate, sa-l privesc. Ochii jucau in ape negre si aurii. Gene lungi, mangietoare. Si-a tremurat pielea picioarelor, a fornait usor.
Si m-am pomenit sarind pe spinarea lui, dintr-o rasucire. Parca facusem asta de cand lumea...
Poate ca da. Poate ca in lumea din care venim eu si Rotatul meu noi am fost mereu impreuna.
M-a ridicat dintr-o data, lasandu-se pe spate. A nechezat si a inceput sa alerge. Mai intai usor, apoi am simtit suierul vanturilor pe langa urechi. Eram, eu si el, o sageata.
Am sarit peste ierburile inalte, peste movile si pietre, am inconjurat un lac albastru-de-tot, am intrat asa, o sageata, in adancul padurii. Calul stia bine padurea, m-a purtat fara gres prin desisuri si luminisuri, pana am strabatut dincolo. Dincolo, la mare. Am dat de locul larg si stralucitor... De iubita mea cantatoare, de Mama Cantecelor, marea...
Am ramas acolo, privind si respirand impreuna, toti trei: marea, calul meu sur si cu mine.

Si apa s-a limpezit, s-a netezit, s-a ridicat in fata ca o oglinda uriasa si am vazut...

Brrrrr... ce negura rece... Asta era turnul in care ma lasasem inchisa? Mi se parea mai degraba o pestera ingusta, dar pana si pestera e mai calda, mai in pamant, mai la Mama... Era recele cel mai rece, cel de pe urma.
Mi-am vazut spaimele si neputintele, dar de data asta nu dinauntrul lor, ci de pe mal... De pe calul meu care alearga sageata si sare peste orice...
A fost mult mai bine ca alte dati. Privita in fata, frica s-a speriat ea insasi, caci ma pierduse din cleste. Alunecasem si sarisem in sa si eram sus, pe calutul meu drag si puternic, cel cu inima mare, care ma purtase in salturi peste, prin, dincolo...
Am suflat peste tot ce vazusem, marcandu-mi vederea, intelegerea, acceptarea si inceputul lepadarii de cele vazute si intelese.
M-am simtit teribil de vie si de tare cand frica s-a topit in ape, tremurand... Marea s-a lasat iar spre maluri si am vazut in sclipirile ei bucuria. A ei si a mea.

M-am simtit binecuvantata de tot si de toate. Mi-am primit cu minunare invierea si ridicarea, alergarea si zborul.
Si-am venit cu calutul meu drag inapoi, prin padure, peste ape si ierburi, catre locul linistii mele, acum luminat de luna plina.
Si am facut un foc strasnic, aruncand toate cele ce nu-mi sunt bune si de folos... Luand cu mana, din flacari, lumina si hranindu-ma cu ea. Si plangand de bucuria neincaperii in pielea cea noua, de bine.
Si calutul cel drag a mancat din jaratic, asa cum face el de cand lumea... de cand lumea noastra.

Sunt in trecere pe aici, ca peste tot.
De data asta insa pasesc tare, apasat, cu puterea renasterii.
S-ar putea sa las urme...



Deocamdata, bag mana in viata si o rasucesc.
.

vineri, 22 aprilie 2011

Coborand impreuna...

.
foto



Coborand impreuna, in muntii inverziti, drumul ni se face impletire de carari si de maini... Soaptele se indulcesc si apasa usor aerul in jur, asezandu-l pe umeri, rasfirandu-l peste obraji...

Coboram incet, in noaptea din ce in ce mai adanca - corabie albastra si inalta, alunecata pe iarba mirosind verde crud, verde tare, verde plin, dupa ploaie...

Se luneca pasii si noi coboram incet, amintind pamantului atingerea celor pierduti unul in altul. Nu mai stim merge prea bine, e doar leganare usoara, si noaptea - corabie albastra si inalta - ne poarta ea singura, asezandu-ne bland pe carare.

Ametind, ametiti, ametim visul acesta din urma, al mersului impletit peste muntii-nverziti...

Si imi spui sa-mi las teama de-a zice cum zic... Sa ma las chiar asa, cu lumea frumoasa cantata si spusa-n povesti...
Si ma tin de ce-mi spui, ca de-un ram de cires inflorit... Ca de apa din rau... Ca de aer...

Si-mi mai zici ca desi ti-e stiuta caderea, si chiar acum ti se-ntampla si tie - si cu atat mai mult stii cum imi este  cand cad - esti aici ca sa mergem de mana, asaaaa... Ne-o primi moale iarba cand o fi sa ne-asternem, ne-o primi cald pamantul, ca o palma uriasa, si ne-om legana...

Si-mi mai zici ca e fara de rost risipirea, ca stii cum e sa spui in desert... Si esti cel dintai intalnit care stie la fel nebunia credintei nebune in om... Si stii si cum este sa mergi inainte, cu frica si tremur... si totusi, sa mergi.
Mi-ar fi fost greu sa cred ca uite, mai e un nebun, daca nu as fi fost dinainte-n credinta nebuna in om...
Si-asa ca ma las sa-ti simt mana cea buna si doar multumesc Iubitului, ca te-a pus pe muntele asta, unde umblu si eu...

Mi-e noua si nestiuta si tare draga mana asta, si ma impletesc cu totul in degete, in brat, pana pe umar, pana pe gat, pana in par... Ma desfasor apoi si cobor, sa ne continuam coborarea in noapte, pana ne-om gasi linistea, adormind intre ierburile muntilor inverziti...

Ne-om trezi doar cu inceputul focurilor de primavara.

Si atunci vom vedea ca n-a fost doar vis...
.

miercuri, 20 aprilie 2011

In timpul noilor ploi

.

In timpul noilor ploi
Vom deschide larg usile caselor,
- case vechi, prafuite de timpul adormit inauntru -
Sa ni se curete locurile
Si ranile vechilor zidiri
Pe care ni le-am facut noi siguri acum si altadat'

In timpul noilor ploi
Vom deschide ferestrele,
Sa intre lumina si apa
Si sa spele fricile noastre cele mai adanci:
Frica de moarte si frica de viata,
Frica de dragoste si frica de stralucire

In timpul noilor ploi
Vom deschide ochii,
Sa ni se limpezeasca vederea
Si sa indraznim a privi oamenii,
Cautandu-le scanteia din ochi
Ca sa vorbim cu ea asa cum vorbim cu a noastra,
Cu dragoste...

In timpul noilor ploi
Vom deschide larg gurile
Lasand sa intre si sa iasa libera
Rasuflarea
Si Cantecul Lumii
Asa cum ne-a fost el cantat de la inceputul timpurilor
De strabuni, de pasari si arbori, de ape si munti
De pamant si de cer
Si mai ales de Iubitul

In timpul noilor ploi
Ne vom regasi in sfarsit in jurul focurilor
Cantand si privindu-ne in ochi,
Strangandu-ne unii in altii ca intr-o singura inima
Si respirand noul aer
Al noului cer si al noului pamant

Si focul va arde, sub caderea ploii,
Adunand in juru-i ultimii oameni liberi
Care vor isamanta si invia pamantul :
Oamenii - Curcubeu
.

marți, 12 aprilie 2011

Asternutul



Asternutul, ca limpezire, dupa furtuna. Ca asezare in pace, curata, noua, moale si buna, intre foile noului vis...

Asternutul, ca intindere a trupului, ca lasare, ca in sfarsit eliberare din propriile chingi... primul pas in iesirea din margini

Asternutul, ca ingenunchere curata si alba, cand vezi in sfarsit cum ai fost tot timpul tinut in palma de Iubitul...

Asternutul, ca inmiresmare de sine, ca innoire, ca buna primire si mangaiere a propriei fapturi...

Asternutul, ca intindere, lasare cu totul, cu toata credinta, intre sforile Papusarului, vazand ca jocul e joc si ca nesfarsita e dragostea Lui...

Asternutul, ca inceput de drum, ca asternere la mersul pe cale... orice ar fi sa aduca, sa vina, sa dea si sa ia

Asternutul, ca vraja de dragoste, pregatind in curatul facut in intru deschiderea inimii

Asternutul, ca tot ce-ar mai fi de facut...     
.

El cantor no se va a callar

.


Si se calla el cantor calla la vida
porque la vida, la vida misma es todo un canto
si se calla el cantor, muere de espanto
la esperanza, la luz y la alegría.

Si se calla el cantor se quedan solos
los humildes gorriones de los diarios,
los obreros del puerto se persignan
quién habrá de luchar por su salario.


'Que ha de ser de la vida si el que canta
no levanta su voz en las tribunas
por el que sufre,´por el que no hay
ninguna razón que lo condene a andar sin manta'

Si se calla el cantor muere la rosa
de que sirve la rosa sin el canto
debe el canto ser luz sobre los campos
iluminando siempre a los de abajo.

Que no calle el cantor porque el silencio
cobarde apaña la maldad que oprime,
no saben los cantores de agachadas
no callarán jamás de frente al crimén.

'Que se levanten todas las banderas
cuando el cantor se plante con su grito
que mil guitarras desangren en la noche
una inmortal canción al infinito'.


Si se calla el cantor . . . calla la vida.

.............................................
NO. EL CANTOR NO SE VA A CALLAR!

Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis NU!

si cantaretul n-o sa taca.
nu poate.
nici mort nu poate, ca nu s-a nascut acum sau altadata, nu s-a nascut
si nici nu moare
e de cand lumea
el si cantecul si viata sunt totuna
si de sub pamant o sa cante
de fapt prin pamant el canta mai bine
ca pamantul e Mama lui
si din pamant isi ia viata iar si iar
n-o sa taca
nici mort nu poate sa taca
fiecare din cei plecati vine iar
si iar si iar
si nu se pot inchide ochii lui
si nici gura nu se astupa
nici inima nu se astupa
nici cantecul nu se astupa
ca nu s-a nascut si nici nu moare
e de cand lumea

"vom trai din nou"...
"vom trai din nou" ziceau ei
si stiau ca unii doar pleaca putin
sa mai auda odata tunetul de acolo, de unde se fac cerurile,
si se intorc in mainile si in gurile si in inimile noastre
si canta
uneori numai noaptea
intre frunze si ierburi, sa invete copiii despre cantecul nemurit
alteori ziua, sfaramand porti si ziduri
cu chitarele lor insangerate

nu, cantaretul n-o sa taca
e prea tarziu,
deja e prea tarziu,
se-nvata unii cu gustul gurii deschise
chiar daca i se sparg buzele uneori
cantaretul canta
ca asta e el, este cantec
si nu se poate opri
nici daca ar vrea
si tocmai asta e
ca nu vrea
.

miercuri, 30 martie 2011

Mi-e dor de mine...

.
.

Mi-e dor de mine...

Ma rasucesc in frunzele de anul trecut,
iesite cu bine din iarna,
amestecate brun in firele verzi
ale ierbii de anul trecut...

Ma rasucesc pe pamant
ca un sarpe
cautandu-mi inceputul...
Nu ma gasesc asa repede, asa bine
Mi-e dor, mi-e dor rau de tot de mine...

Stau in camera mea plina de liniste
infasurata in patura calda, colorata a pamant
Mi-e un pic inca infiorare si mi-e dor,
mi-e dor de mine.
Cobor incet inauntru, imi plec capul,
ma scufund, cerand inca o data sa ma des-fac
Din asa-ul de-acum.

Mi-e dor de cand calaream pe spinarea soarelui
Si cantam ca o frunza verde si dulce
In gura iubitului meu,
Intre buzele lui care povesteau
Despre facerea lumii si despre zei...
Zeii care munceau pamantul,
Aveau dureri si bucurii
Si invatau sa se dea pe ei insisi lumii
Nascand porumbul, nascand oamenii.

Mi-e dor sa cant iara tare, pana departe
lovind cu palma in coapse, in pantec, in piept,
facandu-ma toba, fancandu-ma fluier
facandu-ma frunza verde si dulce...

O sa ma scot din culcusul paturii calde,
o sa mai ies o data in frigul lumii,
sa spulber zapezile cu talpile goale.
Acolo, nu foarte departe, e un foc.
Si langa el mai sunt inca
Oameni care calaresc pe spinarea soarelui.
.

marți, 22 martie 2011

Totul este un cerc in mine

.
foto: Salvador Dali
.
Totul este un cerc in mine,
Am varsta de zece mii de ierni.
Sunt la fel de tanar ca o floare abia inflorita.
Sunt un bizon in mormantul lui.
Sunt un copac in floare.
Totul este un cerc in mine.
Am vazut lumea prin ochii unui vultur,
Am vazut-o din gaura unui popandau.
Am vazut lumea in flacari.
Si cerul fara luna.
Totul este un cerc in mine.
Am patruns in maruntaiele pamantului si m-am intors inapoi.
M-am dus pana la marginea cerului.
Acum totul este in mine,
Acum totul are un loc unde sa se intoarca acasa.

Nancy Wood – War Cry on a Prayer Feather ( Prose and Poetry of the Ute Indians)
Citat din vol. “Joan Halifax- Fructele intunericului”
.

sâmbătă, 19 martie 2011

Nu stiu ce e, dar e...

.

Aici, chiar aici, unde se face miscarea asta atat de fireasca incat abia o bagam de seama...
Chiar aici, in aceasta minunata savarsire numita trup...
Aici e ceva, nu stiu ce... Oricum i-as spune, numele nu poate cuprinde tot in el, asa ca recunosc ca nu stiu ce e...
Doar intrarea si iesirea aerului... nu e doar asta. In cusca pieptului, de pilda, se invarteste o roata uriasa, si miscarea ei se simte doar cand te uiti la ea, cumva dinauntru, privind nu cu ochii ci cu toata simtirea.
Aici... inauntru as zice, daca nu ar fi sa vina cumva din afara, de peste tot, ceva care curge si intra in roata asta... Si care iese si iar intra si iar iese...
Aha, poate vartej i-as zice.
Ei, nu stiu ce e...
Dar e.

Vartejul asta aduna ceva, face ceva, nu stiu ce.
Dar il simt cand ma doare inima, de pilda. Uneori ma doare de tristete sau de jale sau de sufocare. Alteori ma doare cand se mareste de bucurie. In feluri diferite, de bucurii diferite.
Oricum, durerea asta nu ma mai sperie. Imi arata cum e sa fii viu...
Ei, cand ma doare inima roata asta sau vartejul sau nu stiu ce-ul asta, misca mai tare. Sau simt eu mai tare, fiindca atunci simt mai adanc, mai atent, mai acut...
Si cumva miscarea asta face ca oricat de jos as fi, oricat de la pamant, si oricat as sta acolo sa ma refac, sa vina la un moment dat o forta, ceva din rotirea asta si sa ma ridice. Ma misca iar si ma impinge cumva usor inainte... Si apoi misca intreg cursul vietii mele. Face sa-mi fie toate altfel.
E... sa-i zic mecanism, i-as taia tocmai partea asta de viu, de inviere si inviorare... Desi e ceva care "se activeaza automat", ca la... pernele de aer....???
E un ceva - nu stiu ce e, dar e - care ma invie si ma pune iar pe picioare. E ca si cum as fi un copil care cade cand invata sa mearga. Si mama il ridica usor, il pune pe picioruse si il impinge usuuuuurel sa mearga. Sau il tine de manuta si il trage incet spre ea cu rabdare si drag si zambet. Si el merge, dragul de el, merge, impiedicat dar merge, razand increzator spre bratele mamei...
Cam asa e si cu acest ceva - nu stiu ce e, dar e - care apare mai tare de fiecare data cand cad si ma ridica si ma pune usuuurel din nou pe drum...

Si la fel e si cand ma inalt si zbor sus, suuuus... cand ma fac praf si pulbere, ma amestec cu  stelele si stau o vreme lipita de chipul Iubitului, cu ochii in ochii Lui... Tot vartejul ma aduna din extaz, ma ia cu blandete, fir cu fir, din praful ce sunt atunci si ma culege si ma face iar om, sa pot umbla iar cu picioarele pe pamant...

Tot nu stiu ce e "mecanismul" asta de refacere, nu stiu ce e, dar e.
Si numai pentru a trai experienta acestei re-faceri, minunata si repetata cu atata blandete si dragoste, merita sa traiesti...

miercuri, 16 martie 2011

Calauza

...



foto

Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.  

Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...  
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...

.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.

duminică, 13 martie 2011

Asezandu-ma in Acasa...

.
.
Au fost zile de multa framantare, multa lupta. Chin, ger, "frigul-frigilor" care dadea in ardere, asa de frig a fost...
Si lipsa de putere. Lipsa de mine inauntru... Ma trasese, ma supsese, ma luase apa, apa aia neagra care a daramat si podul de piatra...

Am plecat in munti, sa ma regasesc... Impreuna cu alti calatori, porniti spre acelasi "lucru": miezul lor, Acasa.

Am sapat iar adanc, de data asta mult mai adanc, sa gasesc printre cele rupturi si daramaturi vatra Acasei mele.
Si acolo, in Roata Vietii, am gasit... Si s-a aprins iara focul si am ars tot ce astupase acea vatra, ce nu ma lasa sa respir, sa cant, sa dansez, sa fiu eu asa cum ma stiusem pana nu demult.

Stand de vorba cu Englezul, cel care vine din cand in cand sa ne dea o mana de ajutor cand pipaim calea, s-a "intamplat" asa cum "se intampla" de fiecare data: doua-trei vorbe deschid si inchid atatea fire de drum... M-a luminat, de am facut pe clipa spargerea unei limite si mi-am mai castigat un pas pe cale. Si Mama Pamant, cand am atins-o iar, m-a scos dintr-o veche capcana, aceea a timpului...
M-am intors acasa cu focul aprins, am zis ca de acum gata...

Dar n-a fost chiar asa. Mai lipsea o "piesa" din joc, din noul joc... (nou, da' vechi de cand lumea...)

Si a venit...
Am fost iar la zid (ca acolo se pare ca invat cel mai bine) si m-am rasucit iar inauntru, sa vad... A nu stiu cata oara m-am chinuit sa vad, sa inteleg de ce. De ce nu mai eram intreaga, de ce nu puteam sa ma scot din lanturi. Lanturile propriei perceptii, propriilor ganduri, propriilor vederi si ne-vederi.
Era iar un timp din ala in care invatarea vine pe propria piele si nu intr-un fel placut. Cu toate ca stiam, cand a fost vorba de trecut prin, a fost la fel de dureros ca pentru oricine.

Asaaa... am fost iar la zid. Si acolo, incorsetata, rasucindu-ma sa ies din ceea ce stiam ca e propria mea capcana - stiam cum, voiam, dar nu puteam sa ma desprind din ce simteam - m-a pocnit, m-a lovit drept in cap -capul tot, cu ochi si nas adica - ce ne spusese Femeia de Foc cu trei zile in urma: "You have just to hold the Space..."

Aveam doar de tinut Spatiul Sacru. Doar de tinut, de tinut cu sufletul, cu simtirea, cu atentia. Doar sa fim in el.

Buuuunnn... ca sa-l "tii" tre' sa-l faci. Bineeee, de fapt sa faci sa se faca, fiindca tu nu faci nimic.
Stand in scaunul meu rotativ, in locul care vibra de apasare, m-am intors incet in cele patru directii, facand chemarea. Desigur, pe dinauntru, fara instrumentul de putere, fara foc...
Si au venit...
Vantul de Sud, Sarpele care se leapada de piele, de vechile rani, renascand... Cu Amaru, Mama Apelor, care ne invata Calea Frumusetii...
Vantul de Vest, Mama Jaguar, ce a vazut nasterea si moartea galaxiilor... Ce ne insoteste in trecerea prin umbre, ca sa iesim in lume luminati, ca luptatori pasnici, care nu mai au nimic de aparat, caci nu mai au dusmani nici in afara nici inauntru. Nu mai e de fapt afara sau inauntru, nu mai e...
Vantul de Nord, Pasarea Colibri... Calatorul care porneste peste ocean, fara a se intreba daca va gasi nectar peste ape, daca va avea putere sa zboare, daca vor fi furtuni... Calea se face pe masura ce pasesti cu curaj, Vizionarule...
Vantul de Rasarit, Vulturul-Condor... Vazatorul, mesagerul Marelui Spirit... Cel care vede prin ochii Creatorului...

Deja cand ajunsesem la Vultur, chiar inainte sa-l chem, incepuse sa curga... Venea de sus, curgea ca o miere groasa, un val urias de putere blanda. M-a umplut, asa cum se umple un pahar care fusese de tot golit. Intai a venit de sus in jos, apoi a urcat prin mine, dandu-mi senzatiile de umplere. De implinire. O stare de putere blanda si calma si calda, o pace buna de tot, liniste si bine, dulceata si stabilitate, claritate si... si... starea de tinut in brate. Si totodata eu eram bratele care ma tineau.

Am chemat si Pamantul si Cerul, cu Soarele, Luna, Stelele... Si pe Cel Ce Face. Marele Spirit, stiut sub mii de nume, si tot nestiut... Unul din nume, drag mie, l-am rostit, asa cum facusem acum... acum, Doamne, cati ani!

Din clipa aceea totul s-a schimbat. TOTUL. De la felul in care am simtit fiece rasuflare, "launtrul si afara", miscarea celor din jur, lumina...
Si s-a schimbat felul in care se desfasura ceea ce se facea acolo. S-a ridicat apasarea, s-a facut lumina, liniste, pace. Oamenii s-au facut iar oameni, lasandu-si pieile de lupi si de oi si de ursi si de hultani...
Si ei au fost frumosi.
Si ziua a fost frumoasa. Si...
Si am iesit seara afara, mergand catre casa...
Si iar am plans... De bucuria descoperirii. De coplesirea acelei umpleri cu Dragoste. De In-dragostire.

Fusese dat sa fie apasare si chin ca sa vad, sa simt, sa fiu in cum se face minunea. Daca mi-era bine tot timpul, as fi tinut asta, minunea asta, ca pe o lucrare frumoasa, ca pe ceva din "instrumentar", fara sa o vad asa cum e.
Acum insa...
Acum "doar tin Spatiul". Cu atentia indreptata spre cum il simt, spre cum simt ceea ce e in el, spre miezul de lumina... Vor mai fi furtuni, vor mai fi clatinari si chiar spargerea barcii, dar Aici e atata putere, atata liniste si blandete, ca nu ma mai tem... Sunt in acest Spatiu Sacru.
Voi merge mai departe asezat.
Asezandu-ma in Acasa...
.