SEMANATORII DE PE PODUL CURCUBEU

.

.

Calatoria pe Podul Curcubeu e cea care-si alege calatorii. El, Podul, e cel care alege cine este gata sa treaca dincolo.

“If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?”

Asa a fost si-acum. Pana sa-ncepem, chiar pana la marginea deschiderii acestui pas de-o zi, au tot venit si au plecat anunturile Calatorilor. (“Vin/nu mai vin”...)

Frigul oprise oameni, troleibuze si tramvaie. Inghetase parca si timpul.

Dar iata ca incet-incet s-au adunat... Intai o Calatoare care spusese ca ea trebuie sa vina, incantata de Magicianul de data trecuta, apoi o alta Calatoare, noua, care a venit pe jos din Iancului pana in Plevnei.  

Si inca una, si inca... si tot asa. S-a facut cercul si am pornit... Si a fost joc si descoperire si apoi iarasi joc, caci asa se fac cele mai bune croiuri pentru ceea ce urmeaza.

Si ce urmeaza? Ceea ce vrem sa vina. Si ce vrem? Ei, aici e parte din povestea personala a fiecaruia.

Dar oricat ai pune pe VREAU acolo, sunt cateva – mai multe chiar – de pus in reteta implinirii.

Intai, sa vezi ce-a fost. Si sa vezi cum vezi asta. Cum ai trecut anul trecut? Ce ai cules din drumul asta? Si sa vezi tot ce ai adunat, asezand la locul lor pe toate. Si sa gasesti acolo unde crezi ca ai pierdut sau ai gresit ceea ce este de fapt tot castig. Si cand ai reusit, ai sarbatorit? Cum si cu cine?

Si au inceput sa curga povestile de viata, din care fiecare impartasea si primea de la tovarasii de drum. De fapt, tovarase de drum, ca pana la un punct am fost numai femei. 

Apoi a fost croirea a ce vrem sa punem acum in noul an in viata noastra.  Si Ajnanina ne-a adus povesti si filme si pe cum-se-face si ne-a pus in mana foarfeci si culori si poze. Si ne-am facut Harta Viziunii.

.

.

Asa am desenat tabloul vietii noastre cu ce va contine el, pornind de la ce vrem, putem si credem. Si am descoperit atatea... nici nu stiam sau nu recunosteam ca vrem, ca indraznim a vrea.

Apoi am luat toba si o piatra si am pornit in cautarea viziunii. Si a venit... Din ce s-a aratat acolo, doua din calatoare s-au gasit cumva pe-acelasi drum. Dorinta re-cunoscuta, dupa ce fusese pusa la pastrare, de acum doi ani. Amandoua asteptau un tovaras, ca sa faca Drumul catre Santiago. Deja au batut palma, pentru vara...

.

 

Si-apoi aveam de incheiere, insamantarea. Punerea semintelor implinirii visurilor noastre. Acel stravechi obicei (la inceput de an, ca Plugusorul nostru) de a pune ceva in sau pe pamant, de a oferi atunci cand ceri, ca o ofranda. In care pui seminte, boabe, frunze, pe pamant, ca un desen, ca o roata, ce contine tot sufletul tau pus acolo. Pentru ca in fiecare punere spui cine esti, ce vrei, multumesti ca ai si primit si sufli. Pui suflet, suflare.

 

Ca in orice act ce tine in balanta, in echilibru pe a da si a primi. Cand cer, ofer, ca sa tin bine reciprocitatea, armonia. Caci cer si stiu ca e ca si primit.Si numa indoiesc de asta.  Mama Pamant  si Tata Cer hranesc pe fiecare si dau mereu viata fapturilor. Marele Spirit, cum ar fi el numit, tine totul in marea lui Iubire si nu ne lasa nehraniti. Asa ca stiu ca am primit si iata, multumesc punand ceva aici. Ceva simbolic - o samanta – si ceva din mine – sufletul, suflarea.

 

Si pe cand povesteam eu cum si de ce facem, suna cineva. Si era un barbat, care ma cauta pe mine.

- Pe mine? - Da, pe Mikka.

Si era... tatal Lolei. Venise uite-asa, citind postarea cu calatoria, sa gaseasca el pe Calauza.

-Calauza e si Lola, ii zic... 

Si ma bucur si il poftesc cu noi. Si vine, intra in cerc si ne povesteste cum pune el seminte, si cum lucreaza pamantul, si cum creste tot fara ingrasaminte, doar cu dragoste.

Si facem ritualul si ne bucuram si radem. Si povestim. Si aveam acolo pe Semanator, cel care chiar asta facea acolo, la tara, pregatind rasaduri si insamantari.

Asa dar, asa bun, asa minune!

Era acuma inca o data semnul, acel desen ce vine cateodata sa ne arate ca suntem pe drumul bun, in clipa asta, singura care conteaza. Si suntem intr-un magic foarte firesc...

Si am plecat cu bratele pline de daruri, cu inimile pline de avant, cu ochii plini de viziune si cu trupul ametit de bine.

Data viitoare vom povesti de primele firicele care vor fi iesit deja, in implinirea celor puse acum ca si seminte.

Data viitoare... data viitoare va fi cu si despre DRAGOSTE.

 .

Buna dimineata!

.

Deschid fereastra custii mele de sticla,
Respir larg
Din lumina Soarelui meu puternic si bland.
Asta e tot ce pot sa fac acum
Sa zic Buna dimineata!
Intr-o zi, oricare ar fi ceasul acelei zile,
Cineva o sa-mi spuna, din lumina Soarelui lui,
Buna dimineata!
Va deschide palma,
Si o sa ii vad Soarele, desenat cu pix rosu.

Soarele o sa rada, rostogolit...
.

Sorbind Soarele

.

foto

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…
.

Vedere de dimineata

Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.

Focul de luna plina (I). Caravane.

.

foto

Peste desert sunt nevazute ape. Nu se vad, dar se misca si poarta pe ele caravane lungi...
Apele astea miscatoare duc calatorii pe drumuri rotite, drumuri rotunde care se strang spre un miez. Raze umblatoare de calatori adunate spre mijloc, spre locul focului de luna plina.

Cautatorii de apa sunt insetati si drumul e lung. Desertul inimii lor ii mana tare departe, dar toti simt chemarea si nu se lasa, oricat ar fi de mare departarea.
Chemarea limpezirii de sine...
Chemarea asta incepe sa arda la unii de tineri, la altii mai tarziu... Cu cat e mai crud calatorul, cu atat el e mai usor, dar se misca mai incet decat celalalt, cel ars de viata. La acesta setea este mai strasnica, mai arzatoare si el parca alearga peste nisipuri, cu acea nebunie a ultimei sanse, a ultimei licariri de speranta.

Calatorii nisipurilor se pregatesc pe tot drumul pentru focul cel mare. Focul ce arde tot, pana la izvor.
Pentru a da de izvorul limpede al inimii lor, de marea linistita a sufletului, se cere intai sa se faca foc.

Drumul nisipurilor e cel mai curat. Arata doar foi aproape albe, uneori orbitoare, cand soarele taie nemilos linii pe nisip... Peste intinderea alba calatorii vad umbre... Isi privesc viata lor, ca pe multe povesti adunate intr-una. Si o vad iar si iar, desfacand fir cu fir intelesuri, deslusind umbrele si luminile din ei insisi.

Caldura nemiloasa a soarelui, vantul desertului, noptile reci si instelate lucreaza adanc in trupurile obosite, aducand calatorul pana in pragul nebuniei. Si acolo, in prag, el nu mai are unde sa fuga. Sub arsita zilei, lipit de nisip, nu mai poate decat sa coboare adanc in el insusi.

Iar cu toata coborarea, omul devine cumva mai usor, se ridica, se-nalta, ca si cum s-ar face vant in desert...

Poate de oboseala, poate din clatinarea camilei ce-i poarta, calatorii ce vad in ei insisi incep sa amestece lumina cu umbra. Incep sa gaseasca in umbra samanta luminii, si totul incepe sa joace in fata ochilor...
Da, o fi Fata Morgana aceea ce lasa pe om sa se vada in fel uimitor... 
Da, sigur e Fata Morgana cea care le-arata unde s-a pierdut zambetul lor de copil, indrazneala visarii, jocul cu toate, pana si cu moartea... sau cu viata.
Tot ea e pesemne cea care ii face sa vada din nou aruncatele si pierdutele parti din ei insisi: indragostitul, cantaretul cel vesel sau trist, cautatorul comorilor lumii, iubitorul de cerbi, vanatorul de vise, dansatorul pe strada, cel care cladeste, cel care porneste spre zari indepartate... si atatia altii, pierduti, rataciti odata cu trecerea anilor...

Si pe cand isi tot vad si destrama umbre si lumini, calatorii fac drumul. Drumul ce pare ca se va sfarsi undeva, in nori. Si tocmai cand nu se mai vad a ajunge, caravanele ating fundul vaii.

Undeva in desert e o vale rotunda. Ca si cum Soarele s-ar lasa in amurg chiar acolo si tot de acolo si-ar face urcarea pe cer, dimineata...
Acolo, in mijlocul vaii rotunde, cercul de pietre arata vatra focului. Locul in care, din vremi nestiute, se face focul cel mare. Focul pentru gasirea apei...

Si cand calatorii ajung...


(va urma)