Locul unde nu se intampla nimic… Undeva, in turnul meu de sticla, la margine de oras.
Nimic nu pare sa miste. Uneori doar, niste siluete mici, pe cenusiul asfaltului… Ratacind, lasa dare in aer. Ele sunt sorbite de rasuflarea pamantului si iar nu se intampla nimic…
Si totusi...
Aici, in turnul de sticla, au inceput sa se faca faceri... Ori semne.
Intai m-am trezit lunecand in Poveste. Aia in care mi-e drag.
In locul ala de marginea lumii a intra pe usa un om.
Nu-mi venea sa cred ce vedeam. Nu ma puteam freca la ochi, aveam ochelarii pe nas si ar fi fost sa misc... Si nu puteam. Am reusit totusi sa-mi pastrez gura inchisa.
Era ca in filmele mele dragi coreene (unul din multele mele vicii)... Desprins parca din ele, omul acela stralucea. Lumina pur si simplu. Si incalzea camera aia rece de sticla.
Era frumos. Om frumos, deschis, luminos. Se misca lin, lunecat. Gratie, simplitate, limpezime. Glas placut, voce buna si calda.Stia ce spunea si o facea cu placere si liniste. Ca cel care stie si gata. De zambet... de zambet nici nu pot sa spun.
Se vedea, in raspunsurile lui, usurinta si placerea de a intra in jocul creatiei. Omul este un vizionar, de buna seama, si aducea usooor, lin, pe tava, desenul, “solutia de business”. Din degetele fine vedeai cum apar asezate frumos idei, imagini, culori...Nu m-ar fi mirat prea mult sa fie si sunete.
Era intru totul frumos. Si nici macar n-avea plete... :))
Al doilea semn a fost ieri. Tot acolo, in locul in care nu se intampla nimic.
A venit un om sa cumpere ce se vinde acolo.
Si vorbea el in timp ce scotea banii. Si eu am auzit ceva. Aia a fost tot, un carlig care m-a tras. Si pe urma... pe urma nu a mai contat cum si ce am vorbit.
Am pornit de la Accelerator si de la detectorii Atlas si Alice - omul fusese pe-acolo, asaaaa... -, de la cercetare si intentia ei, trecand pe la Stephen Hawking si Heisenberg si poposind la taofizica lui Fritjof Capra. Trecand apoi la “chestiile” bune, adica felurile de cunoastere data si luata – analogie, intutie si - in fine ah, in fine! – revelatie.
Despre mari inspirati ai lumii. Despre Cel Care Face.
De fapt nici nu mai avea importanta ce vorbeam... Ne fulgerau ochii, ardea aerul...
Cred ca daca se faceau poze, puteau sa se vada scantei si bule luminoase. Ca de fapt noi faceam clabuci. Clabuci de lumina si bucurie, de incantare. Puseseram mainile in acelasi curcubeu si ne balaceam pur si simplu, ca doi copii...
Incantati de acelasi “lucru”, de palparea impalpabilului.
Omul - om obisnuit, cu par alb, cu vestuta si sepcuta.
Eu - o nimeni, care nu face nimic, in locul in care nu se intampla nimic.
.
