duminică, 18 septembrie 2011

Sorbind Soarele

.

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…
.

joi, 15 septembrie 2011

Vedere de dimineata



Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.

marți, 13 septembrie 2011

Focul de luna plina (II). Focul Cel Mare.


Cand calatorii ajung, se aduna, cercuri vii, in jurul cercului de piatra.
Barbati si femei cu copiii si batranii lor… Incet, in noapte, ei isi cauta locul si se asaza in cerc, desenand, poate fara sa stie, inele de lumina. Inelele Marelui Sarpe, oglindite pe pamant. (precum in cer, asa si pe pamant…)
Veniti din semintii diferite, oamenii ajunsi aici par aidoma. Chiar daca ochii le sunt rotunzi sau oblici, pielea alba, galbena sau rosie, ei se vor da focului, spre curatare, lepadand aceleasi povesti, aceleasi poveri. Bataile tobei unesc bataile inimilor in cantecul uneia singure. Si de la o vreme oamenii sunt cercuri leganatoare, miscand usor dupa ritmul acestei singure inimi.
In mijlocul cercului de piatra, un batran si o fata sunt in genunchi, langa trupul lemnului care va incepe sa arda.
Batranul si fata sufla incet si palmele lor mangaie focul nou-nascut. Rasuflarile stau, stelele stau, vantul asteapta, toba asculta.
Si iata varful cel galben-stralucitor al flacarii mici nascute sub palmele Batranului. Langa el, fata sare in picioare, tipa si rade. Alte flacari micute se nasc si incep sa danseze iute, luminand. Atunci lumea respira, stelele misca, vantul se tremura si tobele incep iar cantarea.
Si oamenii canta.Incet mai intai, apoi mai tare, si iara incet… Focul incepe sa arda si sa vorbeasca. Limbile lui taie in noapte lemnul trosneste, vantul trage lumina in sus. Povestile focului se intind peste noapte iar oamenii vin acum sa-l hraneasca.
Incet-incet din cercurile vii se desprinde cate o umbra si vine langa foc. Cate un om se asaza in genunchi, langa pietrele calde ce marginesc focul cel mare. Omul se pleaca incet, ca la ruga, si spune ceva. Focul vine spre el, flacara vie si calda si buna, brate de lumina rosie-albastra-aurie, si-i primeste povestea. Cu dragostea lui de foc, cu viul lui de foc, asa primeste focul tot ce scoate omul.
Unii spun mult, altii plang, altii stau pe pamant intinsi cu fata in jos si palmele catre pietre. Cel asezat spune focului tot ce il tine legat. Toata durerea si ura, toata grija, toata frica. Povesti de doruri si vise, dorinte si cautari, poveri si intoarceri din drum… Toate se dau focului, arderii lui. Unii isi scot mai mult suferintele trupului, altii isi curata inima, altii arata focului pieptul gol, cu ranile sale, inca nevindecate, desi au tot cautat si facut tot felul de faceri.
Toate astea, scoase cu glas murmurat sau cu tipat, cu soapta sau doar in gand, sunt suflate intr-o frunza sau intr-un lemn micut si date spre ardere Marelui Foc.
Si cum fiecare stie ca asta e ca si clipa din urma in care se poate limpezi, ca a fi langa focul cel mare nu-i dat spre oricine si oricand, calatorul ajuns aici nu sta sa ascunda nimic.
Si chiar daca ar fi sa nu mai stie, sa fi uitat, sa fi acoperit cumva sa nu mai doara, focul ii canta, Mama Pamant il mangaie, luna cea plina il tese-n lumina si se scoate fir cu fir ce e de scos si de ars.
Si omul asa face. Sufla in frunza sau in lemn ultima ramasita de cenusa de pe suflet si din trup. Ultimul strop de otrava. Apoi umbla cu palmele in flacari, le mangaie, le saruta asa, atingand…
Si cum el este secat, ametit, un altul din cerc, un tovaras de drum il ajuta sa se ridice si sa mearga sa se aseze la locul lui din cerc.
Si tot asa, in noaptea cu luna plina cercuri de calatori isi dau Marelui Foc ce au de dat, ca sa se limpezeasca si sa mearga in lume curati si luminati, asa cum au fost zamisliti la inceput.
Pentru ca sa se umple apoi de apa cea curata…

(va urma)