.
Mi-a amintit CELLA azi de POARTA. Gracias, querida! Ma gandeam de ceva timp la ea. Fiindca ma intalnesc din ce in ce mai des cu trecerea, nu-i degeaba...
Reiau aici povestea asta care, ca toate povestile, a venit frumusel si s-a turnat fara sa ma prind eu prea bine de ce e in ea... Azi inteleg ceva mai mult decat acum un an - fix acum un an o scriam... Si inca nu am scos tot din ce e acolo, dincolo de poarta... Sunt atatea lumi de colindat!
Doamne, atunci abia intrezaream ce e asta, calatoria... Si totusi, fara sa fi auzit, fara sa fi vazut, "doar" trecand in poarta...
Amaru Muru. Poarta Zeilor...
..
In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.
Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.
Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.
Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.
Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.
O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.
- Nu-i asta locul.
Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.
- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-a lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.
Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?
- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.
- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.
Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.
Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....
Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...
Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.
Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...
Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...
Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.
- Intoarce-te spre mine.
Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...
Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.
- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.
Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...
Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...
O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.
Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.
Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu...
.
miercuri, 28 aprilie 2010
marți, 27 aprilie 2010
Stapanul fiarelor. Moartea si invierea
.
In sfarsit, l-am gasit. Filmuletul asta, adica. Scena din "Stapanul fiarelor", aia in care Dar rezista tuturor probelor, inclusiv aia in care moare si invie. E facut bucati si apoi lipit la loc si inviat, intocmai cum se intampla in Calatoria Eroului, in care lasi tot ce a fost, lasi pana si limitele trupului si mergi sus, sa te scalzi in lumina. Apoi vii iar, curat si luminat, asa cum ai fost dintai zamislit. Si din acest nou, din aceasta curatenie, iti faci lumea...
Basmele noastre stiu ele ce stiu. Cu apa vie si apa moarta se unge gatul lui Fat-Frumos. Cu viul vietii noi, cu moartea vietii care a fost, cea care nu ne mai foloseste in drum. Lasate in urma temeri, primite in dar puteri: atentia, vointa si intentia. Intocmai cum a fost cu Dar...
Bineinteles, in film apar animalele de putere...
Iata filmul, bucurati-va!
In sfarsit, l-am gasit. Filmuletul asta, adica. Scena din "Stapanul fiarelor", aia in care Dar rezista tuturor probelor, inclusiv aia in care moare si invie. E facut bucati si apoi lipit la loc si inviat, intocmai cum se intampla in Calatoria Eroului, in care lasi tot ce a fost, lasi pana si limitele trupului si mergi sus, sa te scalzi in lumina. Apoi vii iar, curat si luminat, asa cum ai fost dintai zamislit. Si din acest nou, din aceasta curatenie, iti faci lumea...
Basmele noastre stiu ele ce stiu. Cu apa vie si apa moarta se unge gatul lui Fat-Frumos. Cu viul vietii noi, cu moartea vietii care a fost, cea care nu ne mai foloseste in drum. Lasate in urma temeri, primite in dar puteri: atentia, vointa si intentia. Intocmai cum a fost cu Dar...
Bineinteles, in film apar animalele de putere...
Iata filmul, bucurati-va!
asta-s...
.
Acuma, ca am fost deconsiprata - cu participarea mea, desigur - ma infatisez si eu cu niste fetze, cateva:
.
.
.
cam asta-s...
.
Acuma, ca am fost deconsiprata - cu participarea mea, desigur - ma infatisez si eu cu niste fetze, cateva:
.
.
.
cam asta-s...
.
duminică, 25 aprilie 2010
'cio treaba
.
'cio treaba, nicio strabatere...
Duminica, zi de chiul total.
Dupa petrecerea nocturna, duminica e zi de latit si lungit. Sau de alergare in soare.
M-a prins de ieri cheful, ma tine zi si noapte. Discopatie ioc, discoteca la cap si la picioare.
Cumparaturi fine, finutze de tot, dupa buget... Ceva slalom printre carucioare - cine-i usor ca pasarea nu ia jamais carutz la cumparaturi, are sac si inca din ala peruan - doo bucati de ciocolata superlong si multifilter, party clandestino la coada (salsa dance pe loc, asa usurel ca se sperie greierii si casierita), si hoopa! fix in microbuzu' care te lasa in statia din care te-a luat. Ya!
Asa! chiul in continuare. Neste articole care se scriu singure. Bag focu' la doo ochiuri de scris, unu' de zi si unu de noapte. Las' sa se faca...
Intre timp, tot Gloritaaaa!
Pe urma am un aspirator care e jmecher rau, spala calca si gateste. De aia il las pe el sa faca, eu de astea nu ma ating, ca le stric. Chiul deplin...
Il las pe dansu' - haspiratoru' - in munca, eu ma strecor usurel pe usa blocului - tocmai am dat ieri de un vecin, m-a prins la venire, era mirat ca mai stau in bloc, cum sa-i esplic yo lui ca deja ma transport aeropurtat sau exersez ninja style - si ma lansez in drumurile duminicale. Ma duc sa ma topesc in peisaj. Cu senin sau cu nor, tot aia e. Adica frumos. Solaroid, solaroid complet, in culori perfecte, mai tari de o mie de ori ca alea Eastmancolor.
Pana diseara, distrati-va maxim!
Hasta la vista, queridooos!
.
'cio treaba, nicio strabatere...
Duminica, zi de chiul total.
Dupa petrecerea nocturna, duminica e zi de latit si lungit. Sau de alergare in soare.
M-a prins de ieri cheful, ma tine zi si noapte. Discopatie ioc, discoteca la cap si la picioare.
Cumparaturi fine, finutze de tot, dupa buget... Ceva slalom printre carucioare - cine-i usor ca pasarea nu ia jamais carutz la cumparaturi, are sac si inca din ala peruan - doo bucati de ciocolata superlong si multifilter, party clandestino la coada (salsa dance pe loc, asa usurel ca se sperie greierii si casierita), si hoopa! fix in microbuzu' care te lasa in statia din care te-a luat. Ya!
Asa! chiul in continuare. Neste articole care se scriu singure. Bag focu' la doo ochiuri de scris, unu' de zi si unu de noapte. Las' sa se faca...
Intre timp, tot Gloritaaaa!
Pe urma am un aspirator care e jmecher rau, spala calca si gateste. De aia il las pe el sa faca, eu de astea nu ma ating, ca le stric. Chiul deplin...
Il las pe dansu' - haspiratoru' - in munca, eu ma strecor usurel pe usa blocului - tocmai am dat ieri de un vecin, m-a prins la venire, era mirat ca mai stau in bloc, cum sa-i esplic yo lui ca deja ma transport aeropurtat sau exersez ninja style - si ma lansez in drumurile duminicale. Ma duc sa ma topesc in peisaj. Cu senin sau cu nor, tot aia e. Adica frumos. Solaroid, solaroid complet, in culori perfecte, mai tari de o mie de ori ca alea Eastmancolor.
Pana diseara, distrati-va maxim!
Hasta la vista, queridooos!
.
sâmbătă, 24 aprilie 2010
ooo-eeee, ooo-aaaa!
.
Asaaaa! Si acu' ca-i sambata noapte, dam drumu' la muzica (musicaaa de musicaaa!) tragem perdeaua cerului, dam gaura in albastru-albastru si punem becu' al mare - globul asta de luna frige al naibii si-i doar jumateeee!
Greierii si fraierii dorm, da' noi, ca n-avem alta mai bun de facut, facem un guleai de sa se pomeneasca.
Pai cum sa dormi ca prostu' pe asa o noapte frumoasa?
Plin de lilieci infloriti, te trag pe geam afara, si tu sa dormi? 'aii-daaa! Cum asa?
Oe-oeee! Oeee-oaaa!
Que lindooo!
.
Asaaaa! Si acu' ca-i sambata noapte, dam drumu' la muzica (musicaaa de musicaaa!) tragem perdeaua cerului, dam gaura in albastru-albastru si punem becu' al mare - globul asta de luna frige al naibii si-i doar jumateeee!
Greierii si fraierii dorm, da' noi, ca n-avem alta mai bun de facut, facem un guleai de sa se pomeneasca.
Pai cum sa dormi ca prostu' pe asa o noapte frumoasa?
Plin de lilieci infloriti, te trag pe geam afara, si tu sa dormi? 'aii-daaa! Cum asa?
Oe-oeee! Oeee-oaaa!
Que lindooo!
.
M-am gatit
.
I love grass by ~Haen9
M-am scos in soare si m-am gatit.
M-am rasfirat intai, foaie cu foaie, si mi-am spalat toate straturile. Toate. Niciunul n-a ramas neudat si nebotezat, in curcubeu de ape imbracat.
Apoi prin iarba m-am tavalit, m-am rostogolit, in verde proasapt m-am invelit.
Caldura de dedesubt m-a prins bine in ea m-a tras un pic inauntru, sa ma coc in binele pamantului facut ghioc.
Caldura de deasupra, si ea, venita de la Soarele-stea, m-a rotit, m-a invartit, m-a perpelit, pana ce in obraji bine m-am rumenit.
M-am umplut de bine si ca sa nu plesnec, ici si colo m-am bortelit cu varf de ramura de liliac inflorit.
M-am lungit, m-am latit, m-am colacit, m-am intors pe toate partile, sa ma adie vantul, sa ma usuce pamantul, sa ma ploua florile, sa-mi cante pasarile surorile.
Am mai stat un pic asa, sa ma odihnesc. In miresme de verde si alb si liliac sa ma racoresc.
M-am luat apoi acasa, m-am pus pe masa si mi-a placut de mine.
Asa de mult m-am incantat ca mi s-a facut pofta si m-am mancat. Prea eram buna!
M-am bucurat de mine si la stomac mi-am cazut foarte bine. M-am racorit apoi cu o cana de apa de izvor. Rece si buna, scaldata in raze de soare si de luna.
Mai stau un pic, sa mi se aseze, mai ascult o pasare si un boboc ce se deschide, si pe urma, mai pe seara... (sunt tare pofticioasa, vedeti bine). Pe seara iar o sa ma duc sa ma mai gatesc un pic pe mine.
.
I love grass by ~Haen9
M-am scos in soare si m-am gatit.
M-am rasfirat intai, foaie cu foaie, si mi-am spalat toate straturile. Toate. Niciunul n-a ramas neudat si nebotezat, in curcubeu de ape imbracat.
Apoi prin iarba m-am tavalit, m-am rostogolit, in verde proasapt m-am invelit.
Caldura de dedesubt m-a prins bine in ea m-a tras un pic inauntru, sa ma coc in binele pamantului facut ghioc.
Caldura de deasupra, si ea, venita de la Soarele-stea, m-a rotit, m-a invartit, m-a perpelit, pana ce in obraji bine m-am rumenit.
M-am umplut de bine si ca sa nu plesnec, ici si colo m-am bortelit cu varf de ramura de liliac inflorit.
M-am lungit, m-am latit, m-am colacit, m-am intors pe toate partile, sa ma adie vantul, sa ma usuce pamantul, sa ma ploua florile, sa-mi cante pasarile surorile.
Am mai stat un pic asa, sa ma odihnesc. In miresme de verde si alb si liliac sa ma racoresc.
M-am luat apoi acasa, m-am pus pe masa si mi-a placut de mine.
Asa de mult m-am incantat ca mi s-a facut pofta si m-am mancat. Prea eram buna!
M-am bucurat de mine si la stomac mi-am cazut foarte bine. M-am racorit apoi cu o cana de apa de izvor. Rece si buna, scaldata in raze de soare si de luna.
Mai stau un pic, sa mi se aseze, mai ascult o pasare si un boboc ce se deschide, si pe urma, mai pe seara... (sunt tare pofticioasa, vedeti bine). Pe seara iar o sa ma duc sa ma mai gatesc un pic pe mine.
.
joi, 22 aprilie 2010
Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele
.
Femeilea alea doua se imbatau cu cafea. Stiau bine sa-i scoata de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceata si amarul care legau simturile unul intr-altul. Placerea gustului deschidea alte si alte placeri, curse usor, picur cu picur, pana in calcaie si mai jos, mai departe, mergand in radacini, in pamant, acolo unde se intalnesc pana la urma povestile nisipurilor, marilor si muntilor, cu flori si pomi si arbori de cafea din toata lumea.
Undeva inauntru plusatiile placerii faceau loc ametelii de bine.
Fara fum, fara foc, doar cu aroma cafelei poti face multe. Sau cu o frunza. Sau cu un cantec.
Femeile alea doua insa alesesera sa se imbete cu cafea.
Una din ele se pregatea sa-si lepede o piele. Ca sarpele care iese din teaca, se-nnoieste si lasa in urma vechile cicatrici luate pe pantece in tarasul de pana atunci.
Femeia aceea marunta cauta in fundul cestii povestea in care sa paseasca. Cealalta privea si asculta. Asculta asa cum se face ascultarea: cu tot.
In ceasca erau mai multe istorii. Plecari, intoarceri, legari si rupturi. De ales... Doar una din ele, doar una, acum.
- Una sa fie. Asta.
- Ce este?
- Povestea stergerii. A lui "fara rost". A lui "esti degeaba". Ori mai bine: "nu esti."
- Cum a venit?
- Cu desiratul facutului. N-am stiut, n-am putut, nu mi-a mers. Aia nu, aia nu...
Care da in des-fiintare. La ce bun? Ce sunt in lume? O frunza, o frunza sa fi fost si tot... Luce verde, se leagana, hraneste... poate e hrana pentru o omida. Dar eu? Nici macar verde n-am fost...
- Fara rost, zici. Asta sa fie. Haide.
Femeia cea mare o asternu pe cea mica in stratul de iarba. Acolo, sub cer, vantul, lumina si iarba, pamantul si piatra sunt tovarasi de drum. Si prieteni.
Si calatoria incepe. Incet, femeia cea mica se lasa sa intre in povestea lui "fara rost". Incet, cu grija, caci cioburile atator neprimiri si nedari sunt acolo, taie picioarele goale ale calatorului pornit in cautarea lui insusi. Dar suflarea risipeste si cioburi si rani si trece si prin piatra si peste ape. Usor, femeia isi vede faptura schimbandu-si pe "cum este ea".
Incet, cea "fara rost" intra in apele lacului de munte. Se scufunda acolo, sa spele tot ce a fost si n-a fost, sa-si gaseasca noua poveste, sa se curete de toate umbrele.
Apa se inchide peste capul ei, se face limpede, ca si cum intr-adevar femeia cea mica nici nu ar fi fost.
Doar ca acolo... Acolo, dedesubt, sub ape, micuta faptura se sufoca. Nu din astuparea narilor, ci de clocotul dinauntru. Se rasuceste in ea, se ridica prin pantec, prin piept, o putere care o trage in sus. Se mareste deodata, se lungeste, se-ntinde... Din apele lacului se sparge in sus o faptura noua cu plete negre si lungi.
Femeia tasneste din ape cu capul pe spate, cu ochii la cer. Striga puternic de zguduie muntele. Ridica un brat si cu lama cutitului de argint taie adanc in piept. Sa iasa clocotul urias dinauntru. Despicatura se mareste, se taie si pantecele. In picioare, cu fata in sus, femeia deschide marginile taieturii ca pe o haina. Si din ea incep sa iasa in lume: un cal, o pantera, o pasare cu pene curcubii, un iepure, un cocor. Si un sarpe, da, si un sarpe. Si inca, si inca... Din ea ies o multime de animale. Trec repede peste apa si se risipesc care-ncotro, in padure, umpland-o de viata. Si se tot revarsa, iara si iara, alte fapturi...
Intr-un tarziu, femeia micuta, culcata in iarba, se-ntoarce din poveste. Ochii se deschid incet si soarele din cer recunoaste soarele dintre gene.
- E multa lumina azi...
- Foarte multa. Vezi? Cum vezi acum?
- Vad mai bine. Mult mai bine, mai clar.
- Ai gasit rostul?
- Gasit. Sunt plina. Sunt plina si oricat ar iesi, tot sunt. Sunt Femeia-Care-Naste-Toate-Animalele. Cu tot ce inseamna ele. In limba povestilor, limba inimii...
- Si acum?
- Si acum... O sa le vars in lume. Fiecare, cu puterea sa. Vor fi povesti de putere. Si cine stie ce va ma fi...
- Va mai fi. Odata traita revarsarea, vei avea multe paduri de umplut. Lumea inca e setoasa de povesti. Mai cu seama de astea, de putere. Vezi tu, fiecare isi are atatea piei de lasat, atatea innoiri de facut... Oamenii vor, umbla, cauta, scurma...Drumul le este deschis si il vad cand intra in poveste. Sa faca vazut drumul, asta e rostul povestitorilor.
Asta e rostul tau.
Aburii noi ai altei cafele adusera iara pe cele doua langa masuta de brad. Peste camp, rispitele fuioare ale aromei purtau cu ele, imbogatite, aroma placerii celor ce gustau...
Femeia asta sunt eu. Povestea, ca si toate povestile poposite aici, e adevarata. Am facut calatoria si am gasit rostul.
Asa cum am promis atunci celei ce ma insotise in drumul prin umbra, am scris-o. Am scris Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele.
.
Femeilea alea doua se imbatau cu cafea. Stiau bine sa-i scoata de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceata si amarul care legau simturile unul intr-altul. Placerea gustului deschidea alte si alte placeri, curse usor, picur cu picur, pana in calcaie si mai jos, mai departe, mergand in radacini, in pamant, acolo unde se intalnesc pana la urma povestile nisipurilor, marilor si muntilor, cu flori si pomi si arbori de cafea din toata lumea.
Undeva inauntru plusatiile placerii faceau loc ametelii de bine.
Fara fum, fara foc, doar cu aroma cafelei poti face multe. Sau cu o frunza. Sau cu un cantec.
Femeile alea doua insa alesesera sa se imbete cu cafea.
Una din ele se pregatea sa-si lepede o piele. Ca sarpele care iese din teaca, se-nnoieste si lasa in urma vechile cicatrici luate pe pantece in tarasul de pana atunci.
Femeia aceea marunta cauta in fundul cestii povestea in care sa paseasca. Cealalta privea si asculta. Asculta asa cum se face ascultarea: cu tot.
In ceasca erau mai multe istorii. Plecari, intoarceri, legari si rupturi. De ales... Doar una din ele, doar una, acum.
- Una sa fie. Asta.
- Ce este?
- Povestea stergerii. A lui "fara rost". A lui "esti degeaba". Ori mai bine: "nu esti."
- Cum a venit?
- Cu desiratul facutului. N-am stiut, n-am putut, nu mi-a mers. Aia nu, aia nu...
Care da in des-fiintare. La ce bun? Ce sunt in lume? O frunza, o frunza sa fi fost si tot... Luce verde, se leagana, hraneste... poate e hrana pentru o omida. Dar eu? Nici macar verde n-am fost...
- Fara rost, zici. Asta sa fie. Haide.
Femeia cea mare o asternu pe cea mica in stratul de iarba. Acolo, sub cer, vantul, lumina si iarba, pamantul si piatra sunt tovarasi de drum. Si prieteni.
Si calatoria incepe. Incet, femeia cea mica se lasa sa intre in povestea lui "fara rost". Incet, cu grija, caci cioburile atator neprimiri si nedari sunt acolo, taie picioarele goale ale calatorului pornit in cautarea lui insusi. Dar suflarea risipeste si cioburi si rani si trece si prin piatra si peste ape. Usor, femeia isi vede faptura schimbandu-si pe "cum este ea".
Incet, cea "fara rost" intra in apele lacului de munte. Se scufunda acolo, sa spele tot ce a fost si n-a fost, sa-si gaseasca noua poveste, sa se curete de toate umbrele.
Apa se inchide peste capul ei, se face limpede, ca si cum intr-adevar femeia cea mica nici nu ar fi fost.
Doar ca acolo... Acolo, dedesubt, sub ape, micuta faptura se sufoca. Nu din astuparea narilor, ci de clocotul dinauntru. Se rasuceste in ea, se ridica prin pantec, prin piept, o putere care o trage in sus. Se mareste deodata, se lungeste, se-ntinde... Din apele lacului se sparge in sus o faptura noua cu plete negre si lungi.
Femeia tasneste din ape cu capul pe spate, cu ochii la cer. Striga puternic de zguduie muntele. Ridica un brat si cu lama cutitului de argint taie adanc in piept. Sa iasa clocotul urias dinauntru. Despicatura se mareste, se taie si pantecele. In picioare, cu fata in sus, femeia deschide marginile taieturii ca pe o haina. Si din ea incep sa iasa in lume: un cal, o pantera, o pasare cu pene curcubii, un iepure, un cocor. Si un sarpe, da, si un sarpe. Si inca, si inca... Din ea ies o multime de animale. Trec repede peste apa si se risipesc care-ncotro, in padure, umpland-o de viata. Si se tot revarsa, iara si iara, alte fapturi...
Intr-un tarziu, femeia micuta, culcata in iarba, se-ntoarce din poveste. Ochii se deschid incet si soarele din cer recunoaste soarele dintre gene.
- E multa lumina azi...
- Foarte multa. Vezi? Cum vezi acum?
- Vad mai bine. Mult mai bine, mai clar.
- Ai gasit rostul?
- Gasit. Sunt plina. Sunt plina si oricat ar iesi, tot sunt. Sunt Femeia-Care-Naste-Toate-Animalele. Cu tot ce inseamna ele. In limba povestilor, limba inimii...
- Si acum?
- Si acum... O sa le vars in lume. Fiecare, cu puterea sa. Vor fi povesti de putere. Si cine stie ce va ma fi...
- Va mai fi. Odata traita revarsarea, vei avea multe paduri de umplut. Lumea inca e setoasa de povesti. Mai cu seama de astea, de putere. Vezi tu, fiecare isi are atatea piei de lasat, atatea innoiri de facut... Oamenii vor, umbla, cauta, scurma...Drumul le este deschis si il vad cand intra in poveste. Sa faca vazut drumul, asta e rostul povestitorilor.
Asta e rostul tau.
Aburii noi ai altei cafele adusera iara pe cele doua langa masuta de brad. Peste camp, rispitele fuioare ale aromei purtau cu ele, imbogatite, aroma placerii celor ce gustau...
Femeia asta sunt eu. Povestea, ca si toate povestile poposite aici, e adevarata. Am facut calatoria si am gasit rostul.
Asa cum am promis atunci celei ce ma insotise in drumul prin umbra, am scris-o. Am scris Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele.
.
From my secret life... Primavera
.
Dimineata se deschide larga. De obicei, gura in gura cu asta:
.
Dar adevaratele placeri sunt seara, cand vin spre casa. Prin Bucuresti...
Si ma trezesc cu cerul in cap
si in ochi
si in urechi
si la picioare
Si ma uit la ghiveciul asta de culori, probabil cenzurate la casa de moda, foarte iubite de vecinii de la blocul de peste drum
Si pe drum ma mai agata soarele rasarit in frunze
cel mai frumos tablou japonez in viata
Semnul celor care au fost imprimavarati deja
Si cei care sunt gata sa iasa in primavara
.
Dimineata se deschide larga. De obicei, gura in gura cu asta:
.
Dar adevaratele placeri sunt seara, cand vin spre casa. Prin Bucuresti...
Si ma trezesc cu cerul in cap
si in ochi
si in urechi
si la picioare
Si ma uit la ghiveciul asta de culori, probabil cenzurate la casa de moda, foarte iubite de vecinii de la blocul de peste drum
Si pe drum ma mai agata soarele rasarit in frunze
cel mai frumos tablou japonez in viata
Semnul celor care au fost imprimavarati deja
Si cei care sunt gata sa iasa in primavara
.
marți, 20 aprilie 2010
Iar poveste de foc...
.
Ca sa aluneci pe apa ori sa mergi pe ea, treci prin foc...
Mersul obosit se sfarseste repede cand intri in cercul povestitorilor. Acolo, in cerc, te opresti. Se opreste alergarea aceea nebuna a vietii...
Usor, pe masura ce sufli, respirul asterne liniste blanda si tot drumul urcat, toata oboseala, tot greul se risipesc in vant. In vantul venit sa hraneasca focul si sa cerceteze pe cei adunati in cerc.
Mainile stau mai intai in poala. Tremurul, inca tremurul vietii de jos, din valea cu oameni tesuti intre firele timpului, se opreste. Aici pana si mainile se odihnesc. Hainele se fac usoare pe umeri, ca si cum ar fi tot din suflare, din vant...
Caldura focului trage aproape. Incet, te pleci catre el, sa asculti si sa vezi... Focul canta, trosnind in nuiele si vreascuri, rostogolind una dupa alta povesti. Vestile-povesti ale lui "de-cand-lumea"... Susura focul ca apa, suiera ca vantul, tace ca pamantul.
In flacarile lui, cer de azur, rosu de sange, aur de comoara de suflet.
De prinde de ochi, te trage in el, te ameteste, te vrajeste.
Incet ii prinzi limba, ii prinzi pulsul viului - foc de viu si viu de foc -si lasi cantecul sa iasa prin tine... Acelasi cantec, acelasi ca al celor rispiti in cele patru vanturi acum mii de ani...
Si focul primeste ofrandele tale. Alea de chin de jale, de tristete, de neputinte, de amar si dor si moarte. Alea i le dai, din toata inima, sa tie le ia cu el si sa le faca cenusa. Sa hraneasca pamantul, care le va face, ca si pe tine candva, floare si pom, scoica si balena si nufar si cal si grau si copil... Si apoi alea de vis si dorinta, de poveste de drag si bucurie, de speranta si putere. Sa le creasca, sa le inmulteasca...
In cantecul asta focul creste si urca la cer povestea ta, a celui de acum.
Lasi mana sa caute a-l prinde, sa duci si tu cu tine cantecul flacarii, al viului, al luminii.
Langa foc, in noapte, povestitorii invata arta visatului si arta de a trai. Cu totii s-au trezit...
.
Ca sa aluneci pe apa ori sa mergi pe ea, treci prin foc...
Mersul obosit se sfarseste repede cand intri in cercul povestitorilor. Acolo, in cerc, te opresti. Se opreste alergarea aceea nebuna a vietii...
Usor, pe masura ce sufli, respirul asterne liniste blanda si tot drumul urcat, toata oboseala, tot greul se risipesc in vant. In vantul venit sa hraneasca focul si sa cerceteze pe cei adunati in cerc.
Mainile stau mai intai in poala. Tremurul, inca tremurul vietii de jos, din valea cu oameni tesuti intre firele timpului, se opreste. Aici pana si mainile se odihnesc. Hainele se fac usoare pe umeri, ca si cum ar fi tot din suflare, din vant...
Caldura focului trage aproape. Incet, te pleci catre el, sa asculti si sa vezi... Focul canta, trosnind in nuiele si vreascuri, rostogolind una dupa alta povesti. Vestile-povesti ale lui "de-cand-lumea"... Susura focul ca apa, suiera ca vantul, tace ca pamantul.
In flacarile lui, cer de azur, rosu de sange, aur de comoara de suflet.
De prinde de ochi, te trage in el, te ameteste, te vrajeste.
Incet ii prinzi limba, ii prinzi pulsul viului - foc de viu si viu de foc -si lasi cantecul sa iasa prin tine... Acelasi cantec, acelasi ca al celor rispiti in cele patru vanturi acum mii de ani...
Si focul primeste ofrandele tale. Alea de chin de jale, de tristete, de neputinte, de amar si dor si moarte. Alea i le dai, din toata inima, sa tie le ia cu el si sa le faca cenusa. Sa hraneasca pamantul, care le va face, ca si pe tine candva, floare si pom, scoica si balena si nufar si cal si grau si copil... Si apoi alea de vis si dorinta, de poveste de drag si bucurie, de speranta si putere. Sa le creasca, sa le inmulteasca...
In cantecul asta focul creste si urca la cer povestea ta, a celui de acum.
Lasi mana sa caute a-l prinde, sa duci si tu cu tine cantecul flacarii, al viului, al luminii.
Langa foc, in noapte, povestitorii invata arta visatului si arta de a trai. Cu totii s-au trezit...
.
vineri, 16 aprilie 2010
Inca un calator
.
Vechiul autobuz inainta greu, taind valea si tulburand dupa-amiaza cu gemete si sforaituri. Plin de praf, cocosat sub bagajele ingramadite pe acoperis, intepase linistea si acum se inversuna sa miste pe drumul involburat. Ochii soferului, ca si farurile autobuzului, clipeau greoi agatandu-se de conturul abia deslusit al unei cladiri care se zarea departe, intre cer si pamant...
Intr-un tarziu, scuturati de hurducaturi si de frigul serii, calatorii fura lasati in pace. Coborara in fata unei case vechi si inalte, pierdute undeva intre ramurile albicioase ale unui copac mai batran ca ea.
Cobori ametit, tinandu-se de usa metalica si nimerind cu privirea in niste ochi negri si luciosi. Un cap micut si rotund se itea de dupa copac. Baiatul privise toti calatorii, insotindu-i pe rand pana ajungeau pe mana lui Marcos, barbatul acela mare si greu cu voce groasa si calda, asternuta ca un covor pentru fiecare din obositii drumului...
M. se lasa si el pe mana lui Marcos, alunecand ca intr-un vis spre odaita ce avea sa-l primeasca. Poate in acest colt de lume se va putea odihni.
- O, Doamne, ce mica e! Si nu e nici apa calda! Draga, trebuie sa plecam de aici! Ma intelegi? trebuie sa plecam imediat...
Pe un mormait obosit al barbatului inalt si aplecat sub grinda, usa odaii vecine se inchise,odata cu gura femeii carcotase.
M. privi imprejur, incercand sa distinga ceva prin ceata care il tinea inauntrul ei de mai multa vreme. Ca o manusa, mai bine zis ca un pumn, il prinsese in ea si-l tinea strans, strans, impaclindu-i vederea. Era bine insa ca-l tinea strans, pentru ca altfel s-ar fi spart si s-ar fi risipit, asa cum se risipise si ea...
Strinsa in cercuri, inima lui ramasese inca intreaga si inca mai palpaia... Desi se luptase sa o opreasca. Oooo, cum se luptase! Dar ea se incapatanase sa bata si acum el umbla aproape orb, aproape surd, obosit de tot si cautand un loc al odihnei.
Grupul de turisti il tolerase, gasind ca deh, "cu nebunii nu te pui." Ba chiar de cand Teresa, blonda aceea care radea tot timpul, aruncase asa, o soapta "a-nnebunit din dragoste", cucoanele il adoptasera mamos, iar barbatii il lasasera pur si simplu in pace. Macar ei...
Asezat in pat, ramase o vreme privind in tavan. Jocul de umbre desena povesti si in timp ce le urmarea incepu sa se relaxeze. Parca stransoarea se lasase putin... Dar cand o simti ca-i aluneca, o prinse iar si se stranse singur in ea. Sa-i tina inima in cercuri, ca altfel...
Miscare, ca o parere. Tras spre afara, deschise fereastra. Nimic. Linistea se stransese la loc, infasurata in faldurile noptii.
Iara o unda. Ce...? Din nou, la fereastra. De data asta ochii negri nu se mai ascunsera. Baiatul aparuse iar langa copac, privind spre fereastra lui M. Ochii negri il trageau, ca pe o ata, si se lasa mai inafara, ca si cum ar fi fost gata sa coboare, cu capul in jos. Din doua salturi, ca o pantera, baiatul sari sub fereastra. Privirea lui era limpede, calda si poruncitoare.
M. inhata haina de pe pat si cobori grabit treptele. Trecu nevazut pe langa Marcos si iesi in curte. Baiatul...? Aha, langa copac.
Se apropie repede. Baiatul il privi, apoi se rasuci pe calcaie si o lua inainte, iesind din curtea casei. M. il urma. Mergea si se straduia sa vada mai bine. Si incordarea asta ii ceru sa paseasca usor, ca baiatul. Umbra in spatele umbrei, se strecurau peste campul ascuns in pantecele noptii.
Din ce in mai mai adanc, intunericul ii primi si-i purta usor pana peste hotarul ierburilor. Ajunsera in fata pietrelor rasarite in camp. Lipita de piatra cea mai inalta, o casuta din pamant. In fata ei, desprins din lumina lunii tesuta peste stanci, pe una din pietre sedea un barbat. Fata-i uscata ca o tigara de foi nu lasa sa-i stii varsta. Baiatul se strecura si se ghemui ca un pisoi langa picioarele barbatului. M. se trezi tesut in privirile amandurora. Linistea deasa dintre ei se subtie.
Cu o alunecare a palmei, omul ii arata iarba. M. se aseza si el ghemuit, ca baiatul Omul il privi, scoase din umbra cealalta palma, duse la buze rasuceala de frunze uscate si sorbi incet. Lasa apoi fumul sa urce spre luna, odata cu umbrele lor, trase de cap in sus, peste pietre.
Se privira o vreme si M. se trezi ca vede parca mai clar. Ceata aia in care innotase de cand se risipise ea, se muie, se desira in fuioare, pana cand ramase curata vederea. Omul cu tigara lui din foi, copilul, pietrele, campul innoptat. Luna peste ei, grasa, gata sa cada daca-i fi clintit o vorba sau un suspin inlauntru...
Parca si mintea-i era mai usoara, golita ca un pahar. Statu asa, sa se simta curat, pana cand... Pana cand in paharul acela incepu iar sa se strecoare fuior de ceata amaruie. Iar se-ntampla...
Simti pe picior o atingere calda. Baiatul il apucase de pantalon si-l tragea usor. Omul se uita la el, parca sa-l deschida.
M. se uita si el si vorbea inauntru.
"Ce stii? Ce stii tu? Cum sa-ti spun si mai ales de ce? Ce...?" Simtind amarul cum urca prin gat, vru sa-si mute privirea. Ochii omului il tinura insa acolo, ca intr-o sfera decupata din lume printr-o singura insurubare a respirului. "Ce stii...? Ce-ai putea tu face? Eu, care stiu, n-am putut... mi-am strans in cerc inima, sa nu se sparga, si acum ma doare cercul. Am vrut sa mor si n-am putut. Nu vreau sa traiesc si totusi pot. Desi..." Oftatul ii taie dureros pieptul, gata sa-l franga, dar ochii barbatului il tinura acolo, agatat. "Desi asta nu-i viata. Nici moarte. Nu vreau sa mai vad, sa mai aud... Nu-mi mai aud inima. Sunt un om fara inima lui. Doar invelis... Ce sa fac? Ce-ai putea face tu?"
Se opri. O pornire mai tare ca el ii ceru sa se astearna pe iarba. Se intinse incet, privind luna care sta sa i se lase pe piept. Fata uscata a omului se apleca peste el. Palma aspra il mangaie pe frunte. Se lasa moale sub ea, sorbind caldura cu fiecare pieptanare blanda, si inchise ochii. Mana aceea calda i se aseza sub cap. Cealalta il atinse pe umar. Simti usoara suflare a omului, cu un iz de fum. Si pornita din adanc, de undeva din pantece, prima unda a suflarii lui insisi lovi si-i deschise buzele. Sufla. Omul sufla si el. Pieptul lui M. se ridica si trase cu el trupul, ca si cum ar fi urcat sa sperie luna. Apoi iar rasuflare. Omul sufla si el. Mana lui M. urca usor spre cap. Plama celui de langa el o prinse. Si incepura sa sufle impreuna. Intai, noduri. Zvacnete ce chinuira gatul, cautand sa aduca aerul inapoi, inghitit. Dar luna, luna il tragea in sus, agatandu-l de piept. Sufla. Omul sufla impreuna cu el. Si suflarea se facu si mai deasa, si mai puternica, scuturand cercurile ce-i strangeau inima. Trasa din strafunduri, din varfurile degetelor, din oase, din plamani, din tot trupul, otrava amarului rabufni. Cercurile se sparsera, izvorul tasni.
Pe fata, calde, lunecau lacrimi. Fierbinti la izvor, se raceau spre urechi, gadilandu-l. Suflarea, in sfarsit libera, pompa navalnic...
Incet-incet, se linisti.Ramase doar valul usor, linistit ca o apa, al respirului curatat.
Ca iesit dintr-un pantec, aruncat in nou si in larg, M. se lasase sa simta iar. Si lasandu-se auzi. Acolo, undeva, urcand din inima pamantului sau din inima lui - tot aceea - un cantec usor. Ca un cant de sirena. Doar ca valul era al suflarii, nu al unei mari. Ori poate al auritei blandeti care-l purta in cercuri din ce in ce mai largi spre in sus. Undeva, in "in sus", canta ea. Cea risipita. Ori poate inima lui... nu stia. Nici nu-i trebuia sa stie. Doar gusta pacea asta, mierea asta noua si calda si buna...
Scufundat in plama Mamei Pamant, tinut ca-ntr-o scoica de bine, mana in mana cu omul care-l insotise in nastere, M. se lasase, in sfarsit. Cu ochii inchisi, invelit in aroma ierbii, sub aerul dulce al noptii calde, plutea. Si auzea cantecul. Si vedea stele si cer...
Aplecati sub luna cea grasa, omul si copilul zambeau. Inca un calator renascuse...
.
Vechiul autobuz inainta greu, taind valea si tulburand dupa-amiaza cu gemete si sforaituri. Plin de praf, cocosat sub bagajele ingramadite pe acoperis, intepase linistea si acum se inversuna sa miste pe drumul involburat. Ochii soferului, ca si farurile autobuzului, clipeau greoi agatandu-se de conturul abia deslusit al unei cladiri care se zarea departe, intre cer si pamant...
Intr-un tarziu, scuturati de hurducaturi si de frigul serii, calatorii fura lasati in pace. Coborara in fata unei case vechi si inalte, pierdute undeva intre ramurile albicioase ale unui copac mai batran ca ea.
Cobori ametit, tinandu-se de usa metalica si nimerind cu privirea in niste ochi negri si luciosi. Un cap micut si rotund se itea de dupa copac. Baiatul privise toti calatorii, insotindu-i pe rand pana ajungeau pe mana lui Marcos, barbatul acela mare si greu cu voce groasa si calda, asternuta ca un covor pentru fiecare din obositii drumului...
M. se lasa si el pe mana lui Marcos, alunecand ca intr-un vis spre odaita ce avea sa-l primeasca. Poate in acest colt de lume se va putea odihni.
- O, Doamne, ce mica e! Si nu e nici apa calda! Draga, trebuie sa plecam de aici! Ma intelegi? trebuie sa plecam imediat...
Pe un mormait obosit al barbatului inalt si aplecat sub grinda, usa odaii vecine se inchise,odata cu gura femeii carcotase.
M. privi imprejur, incercand sa distinga ceva prin ceata care il tinea inauntrul ei de mai multa vreme. Ca o manusa, mai bine zis ca un pumn, il prinsese in ea si-l tinea strans, strans, impaclindu-i vederea. Era bine insa ca-l tinea strans, pentru ca altfel s-ar fi spart si s-ar fi risipit, asa cum se risipise si ea...
Strinsa in cercuri, inima lui ramasese inca intreaga si inca mai palpaia... Desi se luptase sa o opreasca. Oooo, cum se luptase! Dar ea se incapatanase sa bata si acum el umbla aproape orb, aproape surd, obosit de tot si cautand un loc al odihnei.
Grupul de turisti il tolerase, gasind ca deh, "cu nebunii nu te pui." Ba chiar de cand Teresa, blonda aceea care radea tot timpul, aruncase asa, o soapta "a-nnebunit din dragoste", cucoanele il adoptasera mamos, iar barbatii il lasasera pur si simplu in pace. Macar ei...
Asezat in pat, ramase o vreme privind in tavan. Jocul de umbre desena povesti si in timp ce le urmarea incepu sa se relaxeze. Parca stransoarea se lasase putin... Dar cand o simti ca-i aluneca, o prinse iar si se stranse singur in ea. Sa-i tina inima in cercuri, ca altfel...
Miscare, ca o parere. Tras spre afara, deschise fereastra. Nimic. Linistea se stransese la loc, infasurata in faldurile noptii.
Iara o unda. Ce...? Din nou, la fereastra. De data asta ochii negri nu se mai ascunsera. Baiatul aparuse iar langa copac, privind spre fereastra lui M. Ochii negri il trageau, ca pe o ata, si se lasa mai inafara, ca si cum ar fi fost gata sa coboare, cu capul in jos. Din doua salturi, ca o pantera, baiatul sari sub fereastra. Privirea lui era limpede, calda si poruncitoare.
M. inhata haina de pe pat si cobori grabit treptele. Trecu nevazut pe langa Marcos si iesi in curte. Baiatul...? Aha, langa copac.
Se apropie repede. Baiatul il privi, apoi se rasuci pe calcaie si o lua inainte, iesind din curtea casei. M. il urma. Mergea si se straduia sa vada mai bine. Si incordarea asta ii ceru sa paseasca usor, ca baiatul. Umbra in spatele umbrei, se strecurau peste campul ascuns in pantecele noptii.
Din ce in mai mai adanc, intunericul ii primi si-i purta usor pana peste hotarul ierburilor. Ajunsera in fata pietrelor rasarite in camp. Lipita de piatra cea mai inalta, o casuta din pamant. In fata ei, desprins din lumina lunii tesuta peste stanci, pe una din pietre sedea un barbat. Fata-i uscata ca o tigara de foi nu lasa sa-i stii varsta. Baiatul se strecura si se ghemui ca un pisoi langa picioarele barbatului. M. se trezi tesut in privirile amandurora. Linistea deasa dintre ei se subtie.
Cu o alunecare a palmei, omul ii arata iarba. M. se aseza si el ghemuit, ca baiatul Omul il privi, scoase din umbra cealalta palma, duse la buze rasuceala de frunze uscate si sorbi incet. Lasa apoi fumul sa urce spre luna, odata cu umbrele lor, trase de cap in sus, peste pietre.
Se privira o vreme si M. se trezi ca vede parca mai clar. Ceata aia in care innotase de cand se risipise ea, se muie, se desira in fuioare, pana cand ramase curata vederea. Omul cu tigara lui din foi, copilul, pietrele, campul innoptat. Luna peste ei, grasa, gata sa cada daca-i fi clintit o vorba sau un suspin inlauntru...
Parca si mintea-i era mai usoara, golita ca un pahar. Statu asa, sa se simta curat, pana cand... Pana cand in paharul acela incepu iar sa se strecoare fuior de ceata amaruie. Iar se-ntampla...
Simti pe picior o atingere calda. Baiatul il apucase de pantalon si-l tragea usor. Omul se uita la el, parca sa-l deschida.
M. se uita si el si vorbea inauntru.
"Ce stii? Ce stii tu? Cum sa-ti spun si mai ales de ce? Ce...?" Simtind amarul cum urca prin gat, vru sa-si mute privirea. Ochii omului il tinura insa acolo, ca intr-o sfera decupata din lume printr-o singura insurubare a respirului. "Ce stii...? Ce-ai putea tu face? Eu, care stiu, n-am putut... mi-am strans in cerc inima, sa nu se sparga, si acum ma doare cercul. Am vrut sa mor si n-am putut. Nu vreau sa traiesc si totusi pot. Desi..." Oftatul ii taie dureros pieptul, gata sa-l franga, dar ochii barbatului il tinura acolo, agatat. "Desi asta nu-i viata. Nici moarte. Nu vreau sa mai vad, sa mai aud... Nu-mi mai aud inima. Sunt un om fara inima lui. Doar invelis... Ce sa fac? Ce-ai putea face tu?"
Se opri. O pornire mai tare ca el ii ceru sa se astearna pe iarba. Se intinse incet, privind luna care sta sa i se lase pe piept. Fata uscata a omului se apleca peste el. Palma aspra il mangaie pe frunte. Se lasa moale sub ea, sorbind caldura cu fiecare pieptanare blanda, si inchise ochii. Mana aceea calda i se aseza sub cap. Cealalta il atinse pe umar. Simti usoara suflare a omului, cu un iz de fum. Si pornita din adanc, de undeva din pantece, prima unda a suflarii lui insisi lovi si-i deschise buzele. Sufla. Omul sufla si el. Pieptul lui M. se ridica si trase cu el trupul, ca si cum ar fi urcat sa sperie luna. Apoi iar rasuflare. Omul sufla si el. Mana lui M. urca usor spre cap. Plama celui de langa el o prinse. Si incepura sa sufle impreuna. Intai, noduri. Zvacnete ce chinuira gatul, cautand sa aduca aerul inapoi, inghitit. Dar luna, luna il tragea in sus, agatandu-l de piept. Sufla. Omul sufla impreuna cu el. Si suflarea se facu si mai deasa, si mai puternica, scuturand cercurile ce-i strangeau inima. Trasa din strafunduri, din varfurile degetelor, din oase, din plamani, din tot trupul, otrava amarului rabufni. Cercurile se sparsera, izvorul tasni.
Pe fata, calde, lunecau lacrimi. Fierbinti la izvor, se raceau spre urechi, gadilandu-l. Suflarea, in sfarsit libera, pompa navalnic...
Incet-incet, se linisti.Ramase doar valul usor, linistit ca o apa, al respirului curatat.
Ca iesit dintr-un pantec, aruncat in nou si in larg, M. se lasase sa simta iar. Si lasandu-se auzi. Acolo, undeva, urcand din inima pamantului sau din inima lui - tot aceea - un cantec usor. Ca un cant de sirena. Doar ca valul era al suflarii, nu al unei mari. Ori poate al auritei blandeti care-l purta in cercuri din ce in ce mai largi spre in sus. Undeva, in "in sus", canta ea. Cea risipita. Ori poate inima lui... nu stia. Nici nu-i trebuia sa stie. Doar gusta pacea asta, mierea asta noua si calda si buna...
Scufundat in plama Mamei Pamant, tinut ca-ntr-o scoica de bine, mana in mana cu omul care-l insotise in nastere, M. se lasase, in sfarsit. Cu ochii inchisi, invelit in aroma ierbii, sub aerul dulce al noptii calde, plutea. Si auzea cantecul. Si vedea stele si cer...
Aplecati sub luna cea grasa, omul si copilul zambeau. Inca un calator renascuse...
.
duminică, 11 aprilie 2010
Cei mai multi nu sunt gata...
.
Update: Ieri, cand am scris asta, habar n-aveam ca urma sa fie difuzata o parte din "Matrix" la tv. (Fiindca nu ma uit de mult la tv). Am aflat abia azi, povestind la birou despre matrice...
.
The Matrix is a system, Neo. That system is our enemy. But when you're inside, you look around, what do you see? Businessmen, teachers, lawyers, carpenters. The very minds of the people we are trying to save. But until we do, these people are still a part of that system and that makes them our enemy. You have to understand, most of these people are not ready to be unplugged. And many of them are so inured, so hopelessly dependent on the system, that they will fight to protect it.
Dar cand esti inauntru si privesti in jur, ce vezi?
Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari.
Chiar mintea acestor oameni incercam s-o salvam.
Dar pana o facem, acesti oameni sunt inca o parte acestui sistem si asta ni-i face inamici.
Trebuie sa intelegi:
Cei mai multi din acesti oameni nu sunt gata sa fie deconectati.
Si multi dintre ei sunt atat de obisnuiti cu asta, atat de fara speranta dependenti de sistem, ca vor lupta ca sa-l pastreze.
.
Update: Ieri, cand am scris asta, habar n-aveam ca urma sa fie difuzata o parte din "Matrix" la tv. (Fiindca nu ma uit de mult la tv). Am aflat abia azi, povestind la birou despre matrice...
.
The Matrix is a system, Neo. That system is our enemy. But when you're inside, you look around, what do you see? Businessmen, teachers, lawyers, carpenters. The very minds of the people we are trying to save. But until we do, these people are still a part of that system and that makes them our enemy. You have to understand, most of these people are not ready to be unplugged. And many of them are so inured, so hopelessly dependent on the system, that they will fight to protect it.
Dar cand esti inauntru si privesti in jur, ce vezi?
Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari.
Chiar mintea acestor oameni incercam s-o salvam.
Dar pana o facem, acesti oameni sunt inca o parte acestui sistem si asta ni-i face inamici.
Trebuie sa intelegi:
Cei mai multi din acesti oameni nu sunt gata sa fie deconectati.
Si multi dintre ei sunt atat de obisnuiti cu asta, atat de fara speranta dependenti de sistem, ca vor lupta ca sa-l pastreze.
.
...intrebarea e...
.
Intrebarea e CINE ESTI TU?
-Alice.
- Vom vedea.
- Cum adica "vom vedea"? Ar trebui sa stiu cine sunt.
- Da, ar trebui, fata proasta!
-Este ea Alice?
-Nu chiar...
-Sunt Alice.
-De unde stii?
-Chiar tu ai zis.
- Nu. Am zis "nu chiar Alice".
Esti...
"Aproape Alice"????
-Tu nici nu stii cine esti. Fata proasta!
-Ba da. Ma cheama Alice...
Aproape eu?
Aproape... CINE?.
Intrebarea e CINE ESTI TU?
-Alice.
- Vom vedea.
- Cum adica "vom vedea"? Ar trebui sa stiu cine sunt.
- Da, ar trebui, fata proasta!
-Este ea Alice?
-Nu chiar...
-Sunt Alice.
-De unde stii?
-Chiar tu ai zis.
- Nu. Am zis "nu chiar Alice".
Esti...
"Aproape Alice"????
-Tu nici nu stii cine esti. Fata proasta!
-Ba da. Ma cheama Alice...
Aproape eu?
Aproape... CINE?.
sâmbătă, 10 aprilie 2010
... si inca o leapsa. Cu preferinte
.
Asaaaa... am mai primit o leapsa, tot de la Simona, si ma conformez, ca si ea-mi da frumseti din alea din raiul pe pamant, loc unde si-a cumparat o bucatica.
Asa ca zic, na!
- Cand te gandesti la adolescenta ce loc si ce melodie iti vin in minte?
Asta
- Ce bautura n-ai gustat niciodata, dar mereu ti-ai propus s-o faci, inca din vremea in care un personaj literar o bea in vreo carte?
... mi-am propus, dar nu chiar mereu :) Aia cu maciulii de chibrituri topite in spirt, pe care o bea la necaz tanti Natalita, mama lui Dorulet, din "Visul unei nopti de iarna" de Tudor Musatescu.
- Cu ce scriitor ti-ar placea sa va beti mintile pe o plaja goala?
Eeeee... Cu Henri Brunel, sa facem zen toata plaja de la Copacabana... cand e goala...
- De ce personaj din care carte ai fost macar o data indragostit?
Prima si prima data de cavalerul Pardaillan (fiul, desigur). Apoi, de mai multe ori, de James Bond.
- Ce melodie si a cui poti spune ca e compusa pentru tine?
Asta
- In ce film ti-ar placea sa traiesti?
In asta
- In ce loc ti-ai dorit din totdeauna sa ajungi?
Aici am mai multe. E joc, asa ca ma joc cum vreau eu si zic: vreau sa vad marea piramida alba din China si sa trec un pic, asaaa, in zbor, peste muntii Wudang, tot din China (ar fi grozav sa fac un taichi mic, acolo, la mama lui...). Pe urma, o fuga prin jungla amazoniana, am ramas restanta de la calatoria in Peru, n-am vazut jungla. Pe urma, Teotihuacan , "locul unde omul devine zeu", si o tzara mai la incolo, Ciudad de Mexico. Pe urma, Cuba, tot ce pot sa prind. Multa salsa, desigur, cu ceva si de pe la vecinii din Republica Dominicana. Pe urmaaaaa... - nu v-ati plictisit? - fug in iar mai la nord-est (sau o iau spre vest, tot aia) , si trag un zbor sa vad Hong Kong. Tarrre vreau sa-i vad si pe coreeni, sunt topitaaaa! frumosi rau! Si vizitez si pe Elena din Japonia. Ma intorc deci in China, trec frumusel prin Moscova si Leningrad si gata!
Asta doar in primul tur. Vizitele periodice (care vor fi si chiar vor fi) in Peru nu se pun, ca acolo mi-am dorit sa ajung toata viata da' deja am ajuns.
Iar in al doileeeaaa tuuur...
- Ce-ai face cu 1 milion de euro daca i-ai primi maine?
Aş face o chestie care imi place mie: as lua o bucata de deal. De la noi. Unde as trage si niste prieteni, sa ne facem un catun. Cu case pe pamant, cu panouri fotovoltaice, cu fabricuta de bere in casa, cu taraful nostru de nebuni, cu miniferma si to' ce mai avem chef ca sa traim bine merci si independenti de vreo resursa de la inexistentul stat. Adica existent, de fapt, in masura in care mai rau ne incurca si mereu ne trage la gioale.
.
Asaaaa... am mai primit o leapsa, tot de la Simona, si ma conformez, ca si ea-mi da frumseti din alea din raiul pe pamant, loc unde si-a cumparat o bucatica.
Asa ca zic, na!
- Cand te gandesti la adolescenta ce loc si ce melodie iti vin in minte?
Asta
- Ce bautura n-ai gustat niciodata, dar mereu ti-ai propus s-o faci, inca din vremea in care un personaj literar o bea in vreo carte?
... mi-am propus, dar nu chiar mereu :) Aia cu maciulii de chibrituri topite in spirt, pe care o bea la necaz tanti Natalita, mama lui Dorulet, din "Visul unei nopti de iarna" de Tudor Musatescu.
- Cu ce scriitor ti-ar placea sa va beti mintile pe o plaja goala?
Eeeee... Cu Henri Brunel, sa facem zen toata plaja de la Copacabana... cand e goala...
- De ce personaj din care carte ai fost macar o data indragostit?
Prima si prima data de cavalerul Pardaillan (fiul, desigur). Apoi, de mai multe ori, de James Bond.
- Ce melodie si a cui poti spune ca e compusa pentru tine?
Asta
- In ce film ti-ar placea sa traiesti?
In asta
- In ce loc ti-ai dorit din totdeauna sa ajungi?
Aici am mai multe. E joc, asa ca ma joc cum vreau eu si zic: vreau sa vad marea piramida alba din China si sa trec un pic, asaaa, in zbor, peste muntii Wudang, tot din China (ar fi grozav sa fac un taichi mic, acolo, la mama lui...). Pe urma, o fuga prin jungla amazoniana, am ramas restanta de la calatoria in Peru, n-am vazut jungla. Pe urma, Teotihuacan , "locul unde omul devine zeu", si o tzara mai la incolo, Ciudad de Mexico. Pe urma, Cuba, tot ce pot sa prind. Multa salsa, desigur, cu ceva si de pe la vecinii din Republica Dominicana. Pe urmaaaaa... - nu v-ati plictisit? - fug in iar mai la nord-est (sau o iau spre vest, tot aia) , si trag un zbor sa vad Hong Kong. Tarrre vreau sa-i vad si pe coreeni, sunt topitaaaa! frumosi rau! Si vizitez si pe Elena din Japonia. Ma intorc deci in China, trec frumusel prin Moscova si Leningrad si gata!
Asta doar in primul tur. Vizitele periodice (care vor fi si chiar vor fi) in Peru nu se pun, ca acolo mi-am dorit sa ajung toata viata da' deja am ajuns.
Iar in al doileeeaaa tuuur...
- Ce-ai face cu 1 milion de euro daca i-ai primi maine?
Aş face o chestie care imi place mie: as lua o bucata de deal. De la noi. Unde as trage si niste prieteni, sa ne facem un catun. Cu case pe pamant, cu panouri fotovoltaice, cu fabricuta de bere in casa, cu taraful nostru de nebuni, cu miniferma si to' ce mai avem chef ca sa traim bine merci si independenti de vreo resursa de la inexistentul stat. Adica existent, de fapt, in masura in care mai rau ne incurca si mereu ne trage la gioale.
.
luni, 5 aprilie 2010
M-am asezat pe o banca
.
M-am asezat pe o banca.
Si m-am taiat.
Ramasese acolo, ascutita, taioasa, o poveste a ei si a lui.
Nu stiam.
Nu se vedea, la prima, la a doua, la a treia vedere.
Asa ca m-am asternut acolo, asa, ca o panza moale,
Sau mai bine ca o esarfa de matase - ma fac eu insami mai fina pe masura ce-mi acord atentie -
Si m-am taiat.
Ca in celebra scena din "Bodyguard", m-am taiat in doua si am lunecat in bucati
De o parte si de alta a bancii
Pe care statusera el si ea
Si se taiasera acolo din intreg,
Plecand apoi care-ncotro,
Si ei jumatati...
Ma uitam ca proasta la cer,
Nu-mi dadeam inca seama de ce ma simt asa, taiata,
Parca eram intr-un NDE si pluteam cumva deasupra mea,
Vazandu-ma facuta bucati si cazuta pe iarba,
Intre frunzele de anul trecut.
Peste o vreme a trecut o prietena si m-a moralizat,
Zicandu-mi ca asa-mi trebuie,
Ca n-as fi patit asta daca nu eram predispusa la taiere,
Vezi Doamne, rezonam cu povestea asta a lor
Si de aia mi-am tras-o singura
Asezandu-ma prosteste
Pe banca aia cu povestea ascutita.
Si a trecut mai departe,
Lasandu-ma in taierea mea...
.
M-am asezat pe o banca.
Si m-am taiat.
Ramasese acolo, ascutita, taioasa, o poveste a ei si a lui.
Nu stiam.
Nu se vedea, la prima, la a doua, la a treia vedere.
Asa ca m-am asternut acolo, asa, ca o panza moale,
Sau mai bine ca o esarfa de matase - ma fac eu insami mai fina pe masura ce-mi acord atentie -
Si m-am taiat.
Ca in celebra scena din "Bodyguard", m-am taiat in doua si am lunecat in bucati
De o parte si de alta a bancii
Pe care statusera el si ea
Si se taiasera acolo din intreg,
Plecand apoi care-ncotro,
Si ei jumatati...
Ma uitam ca proasta la cer,
Nu-mi dadeam inca seama de ce ma simt asa, taiata,
Parca eram intr-un NDE si pluteam cumva deasupra mea,
Vazandu-ma facuta bucati si cazuta pe iarba,
Intre frunzele de anul trecut.
Peste o vreme a trecut o prietena si m-a moralizat,
Zicandu-mi ca asa-mi trebuie,
Ca n-as fi patit asta daca nu eram predispusa la taiere,
Vezi Doamne, rezonam cu povestea asta a lor
Si de aia mi-am tras-o singura
Asezandu-ma prosteste
Pe banca aia cu povestea ascutita.
Si a trecut mai departe,
Lasandu-ma in taierea mea...
.
duminică, 4 aprilie 2010
Sunt aici
.
Daca azi esti singur
Si nu e nimeni sa asculte glasul tau, tacerea ta, inima ta,
Sunt aici, sunt cu tine.
Daca azi esti inconjurat de oameni
Dar nimeni nu asculta glasul tau, tacerea ta, inima ta,
Sunt aici, sunt cu tine.
Daca pasesti in valea uitarii sau a plangerii
Asculta vantul, respira si simte
Sunt aici, sunt cu tine.
Ma opresc azi si te ascult
Ma inconjor in liniste si te tin aici, in palma
Nu te lasa, nu te lasa, mergi inainte
Pe firul vietii tale sunt inca multe
Si frumusetile vin din umbre, de multe ori din umbre,
De multe ori ori neasteptate.
Nu te lasa
Azi - si azi e in fiecare zi -
Sunt aici, sunt cu tine.
Doar atat, sa privesti in cer
O sa-mi vezi ochii acolo,
Privesc si eu in cer si te vad,
Si ascult glasul tau, tacerea ta, inima ta.
Ori inchide ochii si priveste-ti in inima,
Sunt aici si ascult glasul tau, tacerea ta, inima ta.
Omule drag, nu te lasa
Esti iubit.
.
Daca azi esti singur
Si nu e nimeni sa asculte glasul tau, tacerea ta, inima ta,
Sunt aici, sunt cu tine.
Daca azi esti inconjurat de oameni
Dar nimeni nu asculta glasul tau, tacerea ta, inima ta,
Sunt aici, sunt cu tine.
Daca pasesti in valea uitarii sau a plangerii
Asculta vantul, respira si simte
Sunt aici, sunt cu tine.
Ma opresc azi si te ascult
Ma inconjor in liniste si te tin aici, in palma
Nu te lasa, nu te lasa, mergi inainte
Pe firul vietii tale sunt inca multe
Si frumusetile vin din umbre, de multe ori din umbre,
De multe ori ori neasteptate.
Nu te lasa
Azi - si azi e in fiecare zi -
Sunt aici, sunt cu tine.
Doar atat, sa privesti in cer
O sa-mi vezi ochii acolo,
Privesc si eu in cer si te vad,
Si ascult glasul tau, tacerea ta, inima ta.
Ori inchide ochii si priveste-ti in inima,
Sunt aici si ascult glasul tau, tacerea ta, inima ta.
Omule drag, nu te lasa
Esti iubit.
.
sâmbătă, 3 aprilie 2010
Casa de oaspeti
.
Sa fii om e ca o casa de oaspeti.
In fiecare dimineata o noua sosire.
O bucurie, o depresie, o rautate
O constienta de cateva momente
Vin ca un oaspete neasteptat.
Primeste-le cu bine si fa-le sa se simta bine!
Chiar daca-s o multime de tristeti
Ce navalesc cu furie in casa ta
Si o golesc de mobila
Chiar daca, primeste-ti fiece oaspete cu respect.
Poate ca el te va curata, pregatindu-te
Pentru un nou deliciu.
Gandul intunecat, rusinea, rautatea,
Primeste-le in usa, razand,
Si invita-le inauntru.
Fii recunoscator pentru oricine vine,
Fiindca fiecare a fost trimis
Ca o calauza de dincolo.
Rumi
Sa fii om e ca o casa de oaspeti.
In fiecare dimineata o noua sosire.
O bucurie, o depresie, o rautate
O constienta de cateva momente
Vin ca un oaspete neasteptat.
Primeste-le cu bine si fa-le sa se simta bine!
Chiar daca-s o multime de tristeti
Ce navalesc cu furie in casa ta
Si o golesc de mobila
Chiar daca, primeste-ti fiece oaspete cu respect.
Poate ca el te va curata, pregatindu-te
Pentru un nou deliciu.
Gandul intunecat, rusinea, rautatea,
Primeste-le in usa, razand,
Si invita-le inauntru.
Fii recunoscator pentru oricine vine,
Fiindca fiecare a fost trimis
Ca o calauza de dincolo.
Rumi
vineri, 2 aprilie 2010
L A S E R
.
LASER
light amplification by stimulated emission of radiation
Mana pe inima, bland, asezat.
Respirul infasoara si desfasoara linistea.
Caldul inimii canta,
Pasare lina pe usorul cerului.
Te izvorasti in lume,
Lumina ce esti.
.
LASER
light amplification by stimulated emission of radiation
Mana pe inima, bland, asezat.
Respirul infasoara si desfasoara linistea.
Caldul inimii canta,
Pasare lina pe usorul cerului.
Te izvorasti in lume,
Lumina ce esti.
.
Prin Umbra, in Lumina
.
... Voi trece prin valea umbrelor mortii...
Am stat langa omul acesta curajos, am stat umar langa umar. Incet si-a deschis inima, taind acolo adanc, sa scoata la iveala durerea. Nu stia ce e. Credea ca e altceva. Venise cu o durere. Sau o stoarcere de putere, ca secatuire de viata. A vorbit, cautand acolo, intre zbaterile de aripa, fanta aia, taietura aia care dadea spre umbra. Atinsa, s-a desfacut, spargand in inima loc mai adanc, de a tasnit la iveala, la lumina, umbra. Am atins-o impreuna si am hotarat sa pasim amandoi prin taramul acela, al intunericului din el. Nimic neasemanator cu intunericul din mine. Caci "tema" cu care venise era, ca de obicei, si a mea...
Intins, intre mainile mele, sufla si-si scoate durerea. Respirul atinge firele adanci ale tuturor umbrelor legate de asta. Umbra insasi alearga, speriata, zbatand aripile, stiind ca de data asta va fi prinsa. Va fi scoasa la lumina si se va topi in Sursa, in Izvor, luminandu-se si ea.
Omul sufla si scoate, pompand din toate fibrele, din toate vietile, nu doar din asta, scotand toate firele, nodurile, ghemele acelei poveri. Nu stim nimic, mergem pe pipaitelea, dar deja respirul se inteteste. Si sufla, si sufla... Sufletul lucreaza acolo. Eu vad, simt, ating, si ma umplu de magia aia dintre mianile mele care doar sustin omul ce face calatoria curajoasa prin intuneric spre lumina.
Si deodata, ffffffff! Iata-l. Trecand in Infinitate. O simti, o stii, fiindca e aici. Foarte palpabila si totusi inefabila. Respirul se tine in fir minuscul, infim...
Dincolo, in mister, e magia. Nu stim dar simtim. Prezenta. Nu-ti vine sa respiri si te umple de smerenie. Esti ca un copil in fata lui Dumnezeu.
Omul pluteste in spatiul sacru. Fatza se destinde, ochii lacrimeaza. Veninul s-a scurs, umbra s-a transformat in lumina. Din Izvor curg in cel culcat razele de lumina. Se umple tot locul golit de suferinta, cu Lumina. Trupul tresare usor, primind reinscrierea asta, noul tipar, noua forma si noul continut...
Lumina umple si incalzeste, o simti densa, ca o sfera. Mai rarefiata intai, apoi din ce in ce mai densa. Curge si umple...
Cel culcat a povestit mai tarziu cum e cand ea intra in "venele" luminoase care ne tes Corpul de Lumina. Cum curge, ca sangele, dand o noua viata. Si eu am simtit-o la randul meu, cand am fost jos, calatorind prin umbra ca sa-mi primesc Lumina.
"Veniti de luati lumina!"
Minunea iluminarii s-a facut aratandu-ne calea iesirii din umbra si a renasterii: umplerea cu Lumina.
O noua viata se primeste, se rescrie tot, de la trup la destin.
Iluminarile au inceput...
.
... Voi trece prin valea umbrelor mortii...
Am stat langa omul acesta curajos, am stat umar langa umar. Incet si-a deschis inima, taind acolo adanc, sa scoata la iveala durerea. Nu stia ce e. Credea ca e altceva. Venise cu o durere. Sau o stoarcere de putere, ca secatuire de viata. A vorbit, cautand acolo, intre zbaterile de aripa, fanta aia, taietura aia care dadea spre umbra. Atinsa, s-a desfacut, spargand in inima loc mai adanc, de a tasnit la iveala, la lumina, umbra. Am atins-o impreuna si am hotarat sa pasim amandoi prin taramul acela, al intunericului din el. Nimic neasemanator cu intunericul din mine. Caci "tema" cu care venise era, ca de obicei, si a mea...
Intins, intre mainile mele, sufla si-si scoate durerea. Respirul atinge firele adanci ale tuturor umbrelor legate de asta. Umbra insasi alearga, speriata, zbatand aripile, stiind ca de data asta va fi prinsa. Va fi scoasa la lumina si se va topi in Sursa, in Izvor, luminandu-se si ea.
Omul sufla si scoate, pompand din toate fibrele, din toate vietile, nu doar din asta, scotand toate firele, nodurile, ghemele acelei poveri. Nu stim nimic, mergem pe pipaitelea, dar deja respirul se inteteste. Si sufla, si sufla... Sufletul lucreaza acolo. Eu vad, simt, ating, si ma umplu de magia aia dintre mianile mele care doar sustin omul ce face calatoria curajoasa prin intuneric spre lumina.
Si deodata, ffffffff! Iata-l. Trecand in Infinitate. O simti, o stii, fiindca e aici. Foarte palpabila si totusi inefabila. Respirul se tine in fir minuscul, infim...
Dincolo, in mister, e magia. Nu stim dar simtim. Prezenta. Nu-ti vine sa respiri si te umple de smerenie. Esti ca un copil in fata lui Dumnezeu.
Omul pluteste in spatiul sacru. Fatza se destinde, ochii lacrimeaza. Veninul s-a scurs, umbra s-a transformat in lumina. Din Izvor curg in cel culcat razele de lumina. Se umple tot locul golit de suferinta, cu Lumina. Trupul tresare usor, primind reinscrierea asta, noul tipar, noua forma si noul continut...
Lumina umple si incalzeste, o simti densa, ca o sfera. Mai rarefiata intai, apoi din ce in ce mai densa. Curge si umple...
Cel culcat a povestit mai tarziu cum e cand ea intra in "venele" luminoase care ne tes Corpul de Lumina. Cum curge, ca sangele, dand o noua viata. Si eu am simtit-o la randul meu, cand am fost jos, calatorind prin umbra ca sa-mi primesc Lumina.
"Veniti de luati lumina!"
Minunea iluminarii s-a facut aratandu-ne calea iesirii din umbra si a renasterii: umplerea cu Lumina.
O noua viata se primeste, se rescrie tot, de la trup la destin.
Iluminarile au inceput...
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)