Am o clipa, sunt in ea!

...

foto

"Asadar, Ghilgames, tu umple-ti pantecele de lucruri bune; zi si noapte, noapte si zi, danseaza si fii vesel, benchetuieste şi bucura-te. Fie-ti propaspete vesmintele, in apa imbaiaza-te, iubeşte-ţi pruncul care te tine de mană si fericeste-ti soata in imbratisare, caci aceasta este soarta omului" (Epopeea lui Ghilgames)


M-am trezit azi plina de dorinte. Nu, nu e nemultumire, a pornit chiar de la multumire, si asta a facut sa am o lista luuuunga de minunatii pentru care sa zic SARU' MANAAAAA! Sau GRAZIE!

Pornind de la astea, m-a luat insa un pic valul si mi-am propus si mai multe.
M-am trezit ca:

Imi doresc sa invat sa merg pe bicicleta. La o varsta tare departe de varsta obisnuita a invatarii. Dar... Ce sa fac, nu am avut bicicleta. Nu am nici acum, dar am prieteni. Poate vreunul o sa aiba timp, rabdare si bineinteles bicicleta, plus chef sa rada de si cu mine, cat ma stradui sa invat... Dar e musai sa merg pe bicicleta, o trecem pe lista de dorinte.

Mai vreau si sa merg pe jos de acasa pana la Unirea si inapoi. Asta se poate mult mai usor, o sa o fac in primul weekend liber. Ani de zile am vrut sa merg sa vad casele de langa dealul din zona Academiei, casele alea frumoase, cu multi copaci infloriti intr-un fel chinezesc de frumos, de pus in picturi care sa incante generatii intregi. Intr-o zi, pe un 2 ianuarie liber, m-am plimbat vreo patru ore printre casele alea pe care le vazusem de ani de zile din autobuz. Asa o sa fac si cu mersul ala, doar nu e un cap de tara...

Mai vreau sa mai cant pe o scena. O sa o fac cat de curand, ca se deschide undeva o serie de intalniri cu niste oameni care sunt cam tristi acu' dar las' ca ma duc si le dau eu motive de ras...

Mai vreau sa merg iar la munte... Se face, in cam doua saptamani. O sa imi iau de data asta in sac niste povesti, sa si duc, nu doar sa le aduc de acolo. Poate ca acum voi trece printr-o poarta, cine stie. Vedem cand (si cum) ma intorc...

Mai am inca una: sa vad niste oameni la fata, unii pe care ii stiu doar din scrise. Va fi si asta, doar sa se mai roteasca pamantul un pic. Eiii, dar unul din ei - una, o FEMEIE FRUMOASA - vine in noiembrie in Romania. Mai e un pic...

Mai vreau... Oooof.
Ies din astea, repede. Am clipa asta, sunt in ea! Carpe diem, carpe clipa!

Imi vad acum bucuriile: sunt inca santoasa, imi este cald, e placut la mine la birou, avem si muzica, radem, e placut, e aroma de ceai de macese si hibiscus... Merge pc-ul - dimineata n-am avut curent-, e lumina, vad, aud, misc, mi-e bine, sunt intr-un bine gros si dens, cu toate astea vii in jur. Intr-o parte a ferestrei luceste un cer inca umbrit, in nuante de gri albastrui, cu o multime de norisori care se alearga unul pe altul, de parca ar canta" ploaieeeeee - plooooaaaieeee"! Apa, buna si limpezitoare face verdele curat si il creste. Miroase a ploaie si e o placere sa simti o gura de aer, asa de pretuita la noi, in birou, unde nu se deschid geamurile si mergem pe hol sa respiram. Fiecare clipa e o minune si imi ofer iata cate una, cate doua, cate mai multe, sa le prind cu totul, si dinauntrul lor si de deasupra, si de dedesubt, de peste tot, din locul unde nu mai e loc si nici timp.
Cad in linste, caaaaaad si nu-mi pasa unde, imi e bine si ma las sa pic, simt ca e pufos jurul, pe asta il simt si nu ce "o sa", unde "o sa", ci jurul din jur, de acum... Las degetele sa scrie ce simt ele, si ele o fac singure, ma uit si gata, am scris...
Nu o sa zic "clipa, ramai", ci ma bucur de ce trec prin gura, asa, ca gust al fiecarei clipiri si imi este VIU...

Desenand...

...
UPDATE : ORIANDA ARE NEVOIE DE AJUTOR.
VIZITATI GRADINA EI SI ADUCETI-I UN STROP DIN FRUMUSETEA VOASTRA





foto


Buna dimineata, Soare...

Cum ai dormit? Sper ca ti-a fost lina trecerea prin noaptea calda de azi noapte.

Da, si mie mi-a fost lina... Am avut o mica vizita, un vis, stii tu care...

Se facea ca intrasem in munte si acolo, prin poarta aia ascunsa intre frunze si ramuri, era lumina mica si albastra, care ma ducea spre locul drag, locul nostru.
Nu stiu cand voi ajunge acolo, poate stii tu.
In locul acela am dat de tine, stand la masa mica de brad si citind. Foile scrise cu verde si cu desene de toate culorile. Mi-ai mai desenat o data, a nu stiu cata oara, pescarusii pe care eu ii vedeam uneori pe tarm, cand ajungeam la mare... Si vulturii pe care ii urmareai tu la apus, de acolo, din varful muntelui.
In desenele tale te cunosc mai bine, si vad mai bine frumusetea ta. Intr-unul erai copil. In altul, tanarul cautand poteca. Pe urma, obositul calator ramas pe margine, sa rasufle... Ti-am citit in cutele palmei cateva drumuri, am suflat usor, si din ele au iesit flori... Nu-ma-uita si ghiocei, si o viorea frumoasa cu petale fine si mangaioase.
In visul asta mi-ai luat mana si am desenat impreuna in nisipul prefirat si intins pe masuta. In mana ta, degetele mele au facut drumuri sinuoase, descriind viitorii pasi. Printre degetele mele, impletite, ale tale urmau firul, ori intindeau unul inaintea celui facut de mine... Linii impreuna, una peste alta, lipite, unite, desene pe nisip, pe masa de brad...
Noi nu vorbim prea mult. Desenul canta singur povestea si avem atatea de spus in ea...

Inca e vis, stiu... Dar fiecare noapte si fiecare rasarit si apus ma apleaca spre desenul asta, si stiu ca odata si odata voi intra in munte, ori in mare, ori in frunza, ori in vant, si o sa te gasesc de tot, sa facem iar desenele impreunate in nisip...
.

Inverzirea

...



Mi-era sete de viata... Ardea asa de tare, ca intr-o zi mi-am luat mica mea lume, botita de atata strans in ea insasi, am indesat-o si mai bine - nu mai avea ce sa se mai sifoneze - si am pus-o in micul sac de umar...
Am suportat cu rabdare leganatul trenului, tovarasul meu de drum de atata vreme, si am lasat toate gurile cascate ale unora si altora sa se intrebe una si alta.
Unde-o mai pleca? Nu prea sta pe-acasa...
Guri, ce sa le faci. Lasa-le vantului, ca le umple el din cand in cand...

La coborarea in gara, mi-era deja soare. Nici nu iesise bine Luminatorul dintre faldurile albastrului, dar eu il aveam deja, de sus si pana jos...
Mi-am prins picioarele in moliciunea invelitorilor de piele de ren si am pornit pe drumul ingust de la poalele Marelui Verde.

Departele e inca departe, dar se insira bland, ascultator, pe firul asta de poteca. Merg prinzand intre degete, prin pielea moale, pietrele drumului, tarii ale unor vremi trecute si prezente, marturii ale atator treceri. Sunt in infratire tacuta cu toti drumetii, din toate vremurile, si imi simt in spate umbrele care ma urmaresc cu privirile scanteind de dupa trunchiurile de pe margine potecii. Nimeni nu-i singur pe drumul lui.
La inceputul urcusului, ma opresc un pic si desfac sacul. Pipai usor si scot punguta de piele. Trei fire de praf, cat prind cu degetele. Praf de nisip din desert, adus sa-l dau muntelui, asa cum i-am promis. O veche dorinta a muntelui, sa intalneasca desertul. Locul unde marea, alta iubita a lui, a dansat candva pe pamant... Cum imi plac povestile de dragoste, imi fac cu drag datoria de sol si presar nisipul pe margine drumului, langa radacina unui brad. Ridic apoi ochii si-mi tintesc drumul. Mai este, inca mai este...
Soarele s-a ridicat deja pe inalt si calareste fierbinte nemarginirea cerului. Imi sopteste cum sa fac sa scurtez cararea. Ascult si feresc doua-trei ramuri ici si colo, pe urma ies intr-o parte, pe langa un trunchi pabusit, si gata... Alta curba a drumului, mai sus... Incepe urcus mai zdravan si imi incearca puterile, cam sleite de asfalturile orasului. Dar talpile mangaie pietrele si trag din pamant seva dulce a Mamei. Imi cobor rasuflarea in pantece, sa aprind si mai tare focul puterii. De aici, din vartej, forta vietii tasneste puternic in toate partile trupului si-mi primesc aripi la picioare... Hmmm. Aripile lui Hermes... Mintea joaca repede si imi amintesc de Trismegistos. Vad cu ochii mintii inca o data, a doua oara in viata, acel Om de aur cu ochii viorii... Ochi asa de mari, in partea lor de violet, ca aproape nu au alb...
Ma trag inapoi in respir si las fantasmele. Muntele se micsoreaza, spre varf, si imi lasa deschisa vederii intreaga intindere, de jur imprejur...

Maginfica priveliste. Cerul albastru de tot, cu mici alburii dezlanati, suflati lenes de vantul de vara... Din toate partile, ondularile verdelui stapanesc locurile pline de frumusete. Plin de viata, plin de curat, plin de verde...

Intre spatiile albastrea ale cerului, ca niste sani imensi ridicati spre inalt, muntii... Suflarea Mamei face sa mi se para ca muntii joaca, saltand si coborand, pe respir, pe marele respir linistit si puternic al pamantului.

Imi primesc vraja asta cu suflarea mica si subtiata de uimire si ma las usor la pamant. Ma intind cu fata in sus, sa mi se lipeasca trupul de verdele ierbii, sa cuprind in brate cat mai mult din totul asta bun.
Pacea cade din cer, picurata cu fiecare respiratie, si mi se face asa de bine ca nu mai am loc in piele. Intind mainile si picioarele, ca intr-o cruce a sfantului Andrei, sa prind mult si iara mult. Ating marginile puterii de cuprindere a trupului. Inchid ochii. Incet, imi incep cufundarea in pamant... Imi simt capul intrand in pamant, gatul si bratele, spatele, tot trunchiul, picioarele... Bazaie departe de tot un bondar, cantand vesel, fericit de uriasa recolta de polen de peste zi, si aud si fosnetul firelor de iarba care sunt acum mai sus decat mine... Ma indes in pamant, cu fiecare respir cad si mai mult, in cadere moale si blanda, aluncat incet-incet, in cald si in verde.
Mi-e verde in fiecare celula. Nu mai vad, nu mai aud, mi-e doar verde...

S-a-nverzit lumea, iata, s-a-nverzit,
Cu fata verde spre rasarit,
Si soarele verde s-a ivit
Pe campul verde trecandu-se
Pe muntele verde rostogolindu-se
Cu aerul verde imbatandu-se
Mi-e verde, dragoste, mi-e verde de tine
Mi-e inima verde plina de bine,
Ma inverzesc in jurul tau,
Te inverzesti in jurul meu,
Intr-o singura verde suflare a lumii,
Peste verdele viu al pamantului...

Dupa o vreme, imi aud iar rasuflarea, imi simt pulsul noului in toate cele si misc usor degetele. Deschid ochii si vad cerul. O clipa, cer verde... Apoi, incet, se albastreste iar, se aseaza iar norii pufosi pe cararile lor si incepe iar lumea sa se invarteasa asa cum o facuse mai inainte de scufundarea in verde.

Ma intorc pe o parte, prind un fir de iarba si il sarut. Langa el, inca unul. Si inca unul, mai incoace...
Pana la apus, am sarutat mii de fire de iarba. Le-am simtit gustul pe limba, le-am lunecat delicat pana in gat, sa le prind bine, sa ma guste, sa le gust... Gustul sarat si dulce si acrisor si amarui al verdelui... Am mangaiat radacini de brad si am strans brazii in brate. Cat am putut, pe cati am putut...

M-am asezat iar pe pamant, cu fata in jos, rasufland o vreme...
Am stat asa, lipita de Mama, respirand impreuna. Eu - parte din Ea, copil pe pantecele Ei...
Mi-a spus multe povesti, mi-a cantat, m-a leganat.
M-am desprins de caldura asta, si doar gandul sa vin iar, cat mai curand, m-a tinut sa nu ma imprastii de jalea despartirii. Si darul verdelui din mine...

Am coborat intr-un tarziu in vale, cu pasi iuti, zburand peste pietre. Mi-am adus cu mine verdele si mi-am primit iar viul in sange, curat si puternic.

Acasa, mi-am privit chipul in oglinda. In intunercul serii imi lucea chipul, verde ca luna in noaptea dintai a inverzirii lumii...

.

La scaldat

...

foto

Sunt in autobuz. Privesc peste drum, ceva mai departe de prima linie de copaci. Copacii, ca si oamenii... Mai ganditori sau mai copilarosi.

In spate, cu multa viata in ei, niste plopi... Mi-au luat ochii. Din toate frunzele tremura, atat de tare tremura... Freamatul se aude prin sticla geamului de autobuz. Fosnet de dragoste, de rasfat, de scaldare pe toate partile in lumina. Tremuratul face sa se intoarca frunzele pe o parte si pe alta, si partea argintie da luci peste luci. Din departarea vederii, toate aceste rasuciri argintiu-verde-iar-argintiu fac sa se nasca in tabloul diminetii un loc de lumina, care te trage cu degete stralucitoare in miezul lui...
Sunt inca departe de centrul orasului, am timp destul. Autobuzul ma duce, n-am decat sa ma las si sa traiesc clipa asa cum vreau.

Si acum vreau lumina.
Ma las sa privesc adanc, adanc de tot, poarta stralucitoare din imaginea diminetii. Inca stam la stop, asa ca inca mai este aici, sub ochii mei.
Tremura si canta frunzele plopilor... Ma prind de cea mai puternica infiorare ce mi-o aduce matasea asta vie si verde, si ma las... Lunecarea se face usor, usor de tot, si hoooop, gata! Sun deja in pom. Haaa, sunt in pom! Ma las intre frunze, sa ma bata peste tot, pe obraji, pe ochi, pe par, peste tot... Ma topesc in bataia frunzelor de plop si ma alunec, usor-usor pe trunchiul nettd, pana jos, pe la radacina, si si mai jos... Curgere deja fireasca acum prin intunericul de sub pamant, in acea lume din vis in care scap de cate ori vreau... Nu neaparat sa scap, ca nu mai conteaza, ci doar sa ma las a ma juca frumos cu timpul dat mie acum.

Ma strecor printre straturile generoase ale pamantului si ploooof! drept in apa. Undeva, in lumea de vis pe care mi-o fac chiar acum, e un lac, in inima de pirrta a muntelui. Verde si brun, cald si rece. Asezata in linste, insula mea.
Oricand, ca si Danut cu turbinca lui, ma asez in ce loc imi place. Mitomana, da... mai bine nu cititi desenul asta, e doar o nascocire, si yo sunt in autobuz, in statie, asteptand sa plece transportul, sa ajung la birou.

Fara sa-mi pese de cine si ce zice, eu desenez mai departe si ma scald deja in lac. Bun si dulce, verde si curat... Sunt acum sub firele de lumina care curg din inalt, printre stanci, mangaind voluptuos fiecare fir de muschi de pe piatra. Miroase verdele asta pana in varful plamanilor si ma infior un pic, e prea tare pentru molia de oras care sunt... Ma lunec prin apa incoace si-ncolo, intru cu capul sub curgerea de apa de pe marginea pietrei, fara nici o opreliste. Aici nu ma sufoc... Aici pot sta sub apa cat vreau. Apa imi curge pe trup, lumina imi curge prin trup... Tin gura deschisa spre soare, sa curga pe dinauntru, pana in talpi, si mai adanc... Liniste, cald, moale, placut... cu racori sclipitoare de stropi, cand si cand. Ma simt bine, ma rasfat si ma rasucesc in apa, plici,plici! lacul e tot al meu, ma intind peste el si il tropai pe tot-tot-tot... Pietrele sar la cearta, ca le-am trezit devreme, yo ma uit la ele de sus sau de jos, intind mana, prind cate una si arunc in lac. Haaaa! Nic-a lui Stefan a Petrei...

Auras, pacuraaaaaas...

Ma trezesc razand cu toata gura, de mi se zguduie burta in palme. O doamna "bine", cu manuta inmanusata peste posetuta fina asezata in poala, se uita la mine. Intrebarea e prea mare sa o tina si ii scapa printre buze, deschizandu-i gura. Dar nu iese, nici macar "oooo!" nu iese, ca e doamna bine...
Ma las cu obrazul in palma, stau cu cotul in pervazul ferestrei de autobuz si mai privesc plopii o vreme pana ce coteste autobuzul si ii pierd din vedere.

Mergem un pic si ajungem iar la stop. Aici e un gardut mic si dupa el un loc de joaca pentru copii. Toboganeeeeee!
.

Mate de coca (15) . Dor...

...



De ieri plang intruna... Intr-un fel nou, nestiut...O dulce jale, a unui dor trait in fel nou...
Cine m-a pus sa ascult iar Imabura? Nu, nu asa, doar un pic, o data pe zi... Am luat-o iar ca in ianuarie trecut, cu ascultat iar si iar, si dansat...nu, de de data asta nu doar pe dinauntru. La vedere, in pantofii roz, in statie si in autobuz... Ca si cum as muri nu maine, ci peste o clipa, si nu vreau decat sa ma umplu de fiorii astia, care umbla in sus si in jos si in vartej...
Ma trage iar pamantul meu, iara tipa inima in mine. Am o inima aici si una acolo. Oricate teorii as face eu acum ca inima e una - of, stiu ca asa e, am trait si asta - acum imi sunt departe, eu sunt un fir intre doua capete care-si cer iar lipirea...

Nu am ce face, inca sunt in Bucuresti si desenul arata doar un "la vara", acum. Stiu ca desenul se schimba, dar in clipa asta sunt in Bucuresti, departe de Aguas Calientes si de Puno...

Ma hranesc pe cat pot, ca sa ma tin inca in plasa, in fire, sa nu ma fac bucati de dor, ca stiu cum e sa umbli facut bucati... Nu prea grozav... Am trait asa aproape un an. E bine doar din cand in cand... Yo vreau acum mai mult. Asa ca inca ma tin in plasa tesuta de propriile fire, imi torc iluzii si traiesc ca nebunu' din amintiri. Pana o sa ajung iar sa ating...

Ma urc in fiecare dimineata pe movilita de pamant din parcul Eroilor, iluzionandu-ma, asociind-o cu dealul urcat in Amantani...

Amantani... Insula indragostitilor...

Am urcat dimineata, cand inca nu iesise soarele. Infasurati in liniste, tinandu-ne pe noi insine in brate, asa urcam... Drumul in panta, serpuit, la aproape 4000 de metri, te face sa te tii bine de firul respiratiei, si ajungi instant maestru al atentiei, ca asta faci: respiri si te uti la locuri. Doamne, ce locuri! Verde viu cu flori vii, pamant rosu si negru, poteci cu dale facute cam de un an, cu modele frumos si migalos asezate de mainile localnicilor.
Daca ar fi de facut un clasament al locurilor linistii pe pamant, asta ar fi in primele, in frunte...
In rai nu trebuie sa fie neaparat exoticul abundent al Amazonului ori al insulelor Hawaii, e asa de frumos aici! E frumos prin curat, prin pur si mai ales prin linistea blanda. Se varsa pe pamant, curge in strat gros, dens, o lumina care se vede cu ochiul liber, cand il lasi liber... O stralucire anume a culorilor si o frumusete a detaliului, parca fiecare fir de iarba se rasuceste sub ochi, sa il vezi.















(click pentru marit poza)








Drumul spre templul lui Pachatata trece pe sub sapte portaluri, si toate sunt misterios alcatuite - misterios pentru noi, "muritorii de rand", caci pentru cei care le-au facut e foarte simplu sa suspende, asa, pietrele, in arhitectura unui echilibru perfect...
Ma hranesc iar cu imaginea pietrelor curband arcurile, cele sapte porti, sapte animale de putere si arhetipuri, sapte culori de curcubeu, sapte... Cu fiecare oprire ne agatam respirul de ceva... De acel inefabil asezat in poarta pe sub care trecem. Cu fiecare trecere, strabatem o parte din adancimile si inaltimile noastre. Imi tin mainile pe pantece si imi tin si respratia tot aici. Si in palme, si inauntru, si in afara... Un fel de impingere in jos si ridicare, in acelasi timp. Cu fiecare oprire, un nou invelis de mister se face simtit si nu stiu ce e, dar ii simt suflarea... Ma simt gata sa inengunchez, si totusi nu o fac.
O fac insa acum, in timp ce scriu, gasind iar, la fel de vie, acea traire.
Pana in varf au fost sapte porti. Dupa, in varf, trei cercuri. Am dat de trei ori roata micului templu – Pachatata – inchinat Tatalui. Exista, intr-un soi de oglinda, pe celalalt varf al insulei, Pachamama – templul inchinat Mamei. Tata si Mama, cele doua aspecte ale Unului, in acest loc numit buricul Pamantului.

Mi-am lasat deoparte scrisele din carti, alea "despre". Aici a fost o atingere, care dupa ce s-a facut, a desfasurat intuna, pana acum si mai incolo, fire nevazute, spre intelegere. Dar ce s-a facut acolo, ramas viu pana acum si sper ca pana intotdeauna, e acel simtit, asa de clar si de puternic, al Vetii.

Pe malul lacului am privit in tacere cum lumina a tasnit si din cer si din ape, caci acolo, in ape se oglindea un lac luminos, alb stralucitor, lacul dintre nori...
Acolo, pe mal, am ingenuncheat fiecare in fata desenului inflorat, punand intre frunzele de coca ale celui de dinaintea noastra propriul nostru manunchi de dorinte pentru aceasta planeta, pentru tot ce e viu si pentru ce inca nu stim ca e viu... Pentru inima noastra si a Mamei. Pentru Lumea care va sa fie.
Acum, intorcandu-ma in dor nebun in acele locuri, in zborul inimii, sunt iar in genunchi pe malul lacului si mai pun cateva rugi pentru Pamant si pentru mine, si pentru cei adusi aici, in palme, sa fie si ei intre frunzele de coca. Ramasi inca in trup sau plecati, sunt fire de nisip, ca si mine, intre nisipurle lumii asteia. Asez intre flori si frunze micile luminite de gand si dorinta, suflu de trei ori si ridic ochii in Soare. De sus in jos, lumina Soarelui. De jos in sus, lumina Pamantului. Tata si Mama. Chipurile Iubitului. Se amesteca in inima tot si se face vartej, si ma soarbe in Acolo, in fara margini.
Ramane doar linstea mare, maaaaaare de tot, peste care se aude departe un fluier... Curge viata din cer si din pamant, blanda si dulce si puternica...

Retraind acele felii de minune de viata, intelegand acum ceva – putin, inca prea putin, dar mi se da cat pot inghiti, sa nu ma inec – imi plang iar bucuria de a fi trait asa cum am trait. Tot ce vine dupa acele zile se insira ca boabe de viata noua. Acolo mi-am purtat, in douasprezecea zile, cele noua luni de stat in pantecele mamei, o noua purtare, pentru o re-nastere. Un nou inceput...

Incepe ziua, incepe lumea, deschideti-va ochii si inimile, vedeti si simtiti! Si daca va vine sa va doriti ceva in deschiderea zilei, pentru voi si dragii vostri, puneti "una cosita mas", inca o dorinta, pentru intreaga lume, binecuvantand calea celor ce pasesc acum langa noi si a celor care vor veni!
.

Dragoste de piatra

...

foto


Azi am cazut, de dimineata, ca Alice, intr-o tara a minunilor. O frumusete de culori si de liniste buna si calda si plina, tot drumul, pana la servici... Nu-i vorba, ca ascultam iar pe Imbabura si saltam pe asfalt si in autobuz, si in parcul traversat cu oarece graba si mult chef de ziua. Pietrele mici ale drumului, alea de pe aleile dezasfaltate cu atata grija, si lasate asa, fara nicio grija, erau asa de prietene cu pantofii mei... Nu-i de mirare, ca am pantofi roz. Le plac si lor, nu numai mie, nu? Au sarit in pantofi intr-un mare fel...

Pietrele drumului... Drumul tot... Sa nu mai zic de ramuri, de iarba, de flori... Cat viu, Doamne, cat viu! Cat straluceste ziua...
Si cati ochi inchisi... Cate talpi inchise... Cata strangere intre coaste... Cata oboseala, inca din zori...
Doamne, ce o sa faci? Oricata ploaie ai da, oricat soare... Mai da-ne timp si baga cate un fulger, ceva, dar asa, cu blandete. Ca sa vedem... Ca sa simtim...

"De ce n-om trai aceste lucruri mai des? Sunt atat de simple! Dar cine isi da osteneala sa priveasca o piatra?!"
Pun aici, copy-paste, cateva randuri din "Cele sapte pene ale vulturului". Henri Gougaud. Mereu, asa de frumos...

"Intr-o zi, catre asfintit, era deja foarte frig; tocmai atatasem focul si aprinsesem lampa cu gaz, cand am pus piatra pe masa intr-un cerc de lumina. Cum o priveam fara a spera nimic de la ea, am vazut-o inconjurata de un vag halou si am perceput in adancurile ei un fel de pulsatie. M-am spus: "Dumnezeule! Traieste!" Si in timp ce o uimire jubilanta urca in pieptul meu, ceva din ea s-a apropiat de mine, ceva greu, timid si totusi fericit. Era ca o privire fara fata, fara ochi, fara altceva decat forta magnetica asemanatoare caldurii unei uitaturi. O ruga muta mi-a invadat inima. Si n-am mai putut gandi nimic. Fereasca Dumnezeu! Era prea emotionant. Am salutat si am gustat, si asta a fost tot.

De ce n-om trai aceste lucruri mai des? Sunt atat de simple! Dar cine isi da osteneala sa priveasca o piatra?! Iti impingi paravan in fata cateva idei distrate pe care le crezi indiscutabile. O piatra? E mai putin decat o planta. E fara valoare. E haotic... Si trecatorul merge pe drumul sau cautand poate un prieten, poate sensul vietii, poate casa Domnului. Si totusi, totul e acolo, pe marginea drumului, in aeasta bucata de piatra atinsa fugar de un ochi nesigur. Ar fi fost de ajuns sa te apleci deasura pietrei, sa indraznesti sa faci cunostinta cu ea. Era suficient sa renunti la un moment dat la certitudini, la cateva supozitii. Era suficienta putina uitare de sine... Daca-ti plac lucrurile, ele vin si-ti vorbesc, se pun ele insele in serviciul tau. Dragostea pe care o dai unei pietre provoaca desteptarea dragostei din somnul mineral, pentru ca in toate lucrurile exista dragoste adormita, dorinta de schimbare, elanuri de gratitudine, care nu asteapta decat sa fie trezite. "

.

Azur

...
foto

Ai gustat vreodata azurul cerului cu lingurita? Ori fara lingurita, doar asa cu buzele lipite de marginea norului?
Stii cum e sorbitul ala dulce, incet, al ne-trupului in trup?

A cazut peste mine intrebarea... Ma uitam la gura ta rosie si buna, si vedeam marginile azurului ramase acolo, agatate voluptuos, nevrand a parasi intruparea pe care o jinduise o eternitate.

Nu, inca n-am gustat azurul, desi este licoarea mea preferata. Astept sa ma iei de mana si sa mergem in munte, sus suuuuus, sa gustam.
Bradul o sa dea veste muntelui ca venim si o sa puna buna mireasma acolo, pe creste.
Azurul va tremura marginile cerului, de bucurie.
Piatra va creste un pic, un piiic mic, sa o vedem pe ea mai intai.
Stii locul acela imblanzit de trecerea anilor, locul cresterii stancii... Mai tii minte? Adormise si vantul, molesit, intre frunze, in timp ce-mi cantai. Se vrajise si el, si muschiul cel verde, care se ridicase tot sub mana, torcand ca o pisica, sa-l mangai...

Am ajuns... Ma invartesc pe aici, ca un copil, asteptand sa te privesc cum faci gustarea. Mi-e deja destul loc pregatit pentru albastru. Vin langa tine, sa ascult cum aluneca usor, curs in picuri spumosi azurii, in inima. Bate albastrul aici, sub urechea mea culcata pe pieptul tau. Pot sa-ti sorb azurul din inima?
.

Pe ape...

...
foto


Prea este Soarele soare astazi. Mi s-au ars marginile rabdarii.
Am inchis usa casutei din deal si-am plecat. Nu-mi pasa de ce imi spun muierile satului. Ca sunt nebuna, stiu de mult, ce-mi pasa de vorbele lor?

Imi trag repede drumul sub talpi. Pe margine, uite, busuioc, maghiran, rozmarin, ierburi de dragoste. Imi fac si brau si impletitura pe brate, sa fie atingerea vrajita, cand o sa te prind...

Ajung pe malul apei. Apa stie... A adus aici barca. Barca neagra. Mi-arunc peste lemnul ei plasele si panzele si impletiturile si o imping in apa. Departe, inca vorbesc femeile satului... Ce-mi pasa? Ce-mi pasa ca drumul e lung? Ca niciodata nu stii ce vei gasi pe mare? Ori daca vei gasi, fie si macar drumul pe ape?
Haaaa... Nu stiu ele ce stiu eu... Pe cantec, asa se se face drumul pe apa... Nu-i vant sa nu se potoleasca ori sa nu-si dea suflarea buna daca stii cantecul potrivit. Si viata asta m-a invatat si inca bine. Cantecul de drum...

Iata, nici n-am inceput bine a-mi carmi barca neagra, ca vantul deja a inceput sa sufle. Panzele sunt azurii, facute cu tesatura deasa si cu gandurile noptilor lunate. Si ale zilelor sorite. Am pus aici vise multe, tivite cu acelasi dor.

In malul insulei tale nu bate inca sunetul, dar in curand... Peste ape au pornit mai intai pescarusii, sa-mi dea de stire asupra drumului. Stelele vor luci noaptea, sa prinda in luciul razelor lor locul in care iti faci focul la noapte.

Nu-i mare sa ne tina departe. E mare sa ne apropie. Ma aplec si culeg din unde stropii de apa. Mie apa asta, cat de sarata o fi, tot dulce imi e, ca e cea care ne va aduce aproape, in curand...

Nu mi-e puternica mana, nu pot tine bine carma zile si nopti, dar cea care tine lemnul, si barca pe ape, cu mine cu tot, e inima. Nu stiu femeile alea, nu stiu... Ca si daca barca mea mica s-ar izbi de stanca si s-ar face bucati, tot as veni... M-as ridica pe ape si as pasi, mergand drept, peste unde, peste valuri. Lumina lunii de n-ar fi, nici stelele mele surori de n-ar luci, tot as veni... Mi-ar lumina prin ochi tot inima, si cantecul m-ar duce mai departe, atingand apele si aducand la fata lor sirene si delfini, sa ma calauzeasca. Tot as veni...

Mi s-a intors un soim. Privesc in ochiul lui aluniu. A zburat peste tarm, ca asa ii place, si drumul lui e mai lung decat peste ape. Dar dupa cat vad in ochii lui, nu mai este mult.

Asterne patul de frunze, pregateste miroznele de brad langa casa, pe mal...
Peste mare, in barca cea neagra, cu panze de azur, imi fac drumul pe ape spre tine.
Ceasul de noapte ne va tine in palma lui calda pe amandoi.
.

De-a creanga...

...
foto

Mmmmmm... ce miros cald si verde... Simti? Urca din pamant, pana suuuus, spre albastru.
Ah, da! S-a cosit iarba. Hai, uite, aici e o gramajoara! Si dincoace, firul taiat inca picura seva, o simti sub talpile goale?

Stam pe spatiul verde, cu iarba proaspat cosita, simtind bunatatea asta calda de viata, in raceala ierbii inca umede.

Ni se infig degetele in pamant, prelungindu-se, facandu-se ramuri, inverzind spre miezul pamantului. Impletite unul in altul, ramurile mele cu ramurile tale se adancesc, imbratisate, prin straturile verzi, negre, rosiatice, galbene, strapungand pana depaaaaarte in jos... Unde ma termin eu, unde incepi tu?

Creste din adanc pulsul vietii, urca prin picioare, prin trunchi, se vartejeste in piept si se sparge in sus, prin brate. Te-am cuprins, m-ai cuprins, suntem impletiti in plete si-n maini, se deschid catre cer radacinile degetelor, crescand si lungind palmele - radacini spre azur, spre vant, spre cocori, spre fara margini...

Suntem acum un mare copac, cu crengile in pamant si radacinile in cer. De acolo, de sus, ne tragem seva nemarginirii. O aducem aici, in pamant, sa iasa din ea flori si copaci, pestii din ape, caprioarele din paduri, iarba din campuri, mieii si pruncii...

Din cand in cand, respirand impreuna in permanenta cuprindere a vartejului asta numit viata, mai intoarcem pomul-clepsidra, si aducem din pamant in cer apa, sa curga inapoi, ca ploaie... Ori aducem din pamant seva hranitoare a vietii, in sus, sa curga din cer pasari...

Oricum am face, suntem punte vie intre cer si pamant, imbratisati in vesnic sarut, curgand continuu in lume iubire...
.

Impartasind ziua

...

foto

Cantec pentru Maria Cristina

Ziua asta ni s-a daruit, noua, ca o mare minune...

Minune ca sunt, ca iata, clipesc, vad, misca mainile, scriu...

Si simt.

SAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!
Valul marii vine si pleaca, tragand clipele inapoi, de pe degetele noastre infipte in nisip.
Aud valul, sunt inca aici, primind in tot trupul ce simt. Am invatat sa aduc in inima si sa zic, din cand in cand, Multumesc.Pentru inca o zi...

Am fugit pentru tine, pe mare, draga mea. Sa simt, sa iti soptesc cum e zborul peste firul apei. (Posibil ca tu deja sa fii acum briza, si sa-mi sufli langa ureche).
Iau asta, deschiderea, si ti-o trimit, asezata pe inima. Nu te teme! Marea, Apa, Dumnezeu cu chip de femeie, te primeste in adancul sau, unde e numai Iubire. Ca si la suprafata sa, unde e tot numai Iubire.

FFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFF!

Imi falfai acum aripile peste munti. Ma asez pe varf si dansez, ultimul dans de azi, pentru tine. Imbabura, dasul care m-a ridicat, m-a luat pe sus si m-a dus pe munti. Peste Anzi, atunci, peste toti muntii, acum...
Ca inca alte fiinte ale acestei lumi, ai caror ochi ii voi mai vedea doar in poze, te agat aici, in dansul meu din Anzi, ca pe un alt drag calator al acestei lumi.
Mi-e inima si usoara si grea. Grea ca te tin inca intre lumi, incercand sa suflu langa tine, asa, de la distanta. Petrec, in trecere, cateva clipe cu tine... desigur, prea putine, in haosul asta.
Usoara, pentru ca deja canta cerul, pentru tine...

Multumesc pentru trecerea ta prin viata, si prin viata mea, alaturi de a altora.
Atingerea unui om, oricat ar fi fost de pretuita, in cazul in care ar fi fost intr-adevar pretuita, este tot neinteleasa si necuprinsa de tot, chiar de el insusi.

Zbor si dansez cateva clipe, azi, si maine... poate si maine mai esti pe aici.

O parte din mine zboara peste mare, pescarus, cantand libertatea zborului. Inca putin, si vei sti, vei fi in ea.
O parte e vultur, vazand de sus, si cantandu-ti din cantecul dragului tau Freddy "nothing really matters". No-thing really matters... Nici un lucru nu conteaza, nici un lucru.

O parte a ingenuncheat aici, pe malul marii. Sabia infipta in nisip strajuieste trecerea, lasand ca razele apusului si ale rasaritului sa se faca una, cerc inchis al trecerii pe aici, rotit apoi, aruncat peste orizont, in zbor taiat, fara intoarcere, catre mijlocul Lumii, deschizand poarta spre lumina.

Imi plec privirea si sorb miscarile apei pe nisip, sarutand ultimele fire de respir ale unui inger care trece, spre a se topi in lumina...
.

Aguanile

...

foto

Aguanile Aguanile
Santo Dios, Santo Fuerte, Santo Inmortal


Ay Aguanile dame agua
Estoy seco y quiero beber


Aguanile...

Sato Dios...

Santa Diosa... Diosa del Mar... Yemanja...

Apa, dulce, hranitoare, blanda...

Apa...

Este atata sete in lume.... Atatia calatori fara lumina, fara vant si fara drum pe ape...

Apa sfanta, pe mari si oceane arata-le drumul... In noapte, oglindeste in unde lumina lunii, si cand norii acopera chipul luminat, scoate din strafunduri lumina ta. Lumina Mamei Pamant...

Apa sfanta, scalda capetele noastre, spala grijile si adu inapoi lumina ochilor.
Adu inapoi luminarea oamenilor. Adu inapoi curatenia si linistea mintii noastre, adu-ne pacea si lasa-ne doar raza luminoasa a gandului bun...

Apa sfanta, pe malurile marilor iti ducem azi flori... Cununi de ruga pentru pamant si pentru toate fapturile de pe fata sa. Si pentru apele pamantene, care varsa in tine toate lacrimile mamelor si tatilor fara copii, ale copiilor fara mame si fara tati, ale lumii intregi plansa in razboaiele de tot felul...

Aguanile, Mai, mai...
Pa'que se acabe la guerra
Eso no se acabar eso sera una rareza

Sa se sfarseasca toate razboaiele. In pace sa inotam pana la brau, pana la umeri, pana la ochi, pana la cer...

Santa Diosa... Sfanta Dumnezee... Imi place sa te vad, Mama! Chipul tau, oglindit in ape... Poarta lumina curgatoare in sus, pe fluvii, pe rauri, pe izvoare, inapoi, in subpamant, acolo de unde tasneste sangele Mamei Pamant - tot Tu, cu alta fata a Ta... Inchide cercul luminii si infasoara in bucurie toata lumea.
Poarta lumina lina a iubirii, forta vietii, uda campurile si curata sangele varsat, umplandu-le cu grau. Si cu porumb, verdele lui Mondamin...

Si se va scutura pamantul...

Que se echen todo pa'lao
Que la tierra va ha temblar

Dati-va in laturi, se va scutura pamantul... Se va rasturna lumea scuturandu-si fraiele, lacomia si prostia... Se vor spage inchisorile mintilor si sufletelor. Se va risipi teama si oamenii isi vor purta liberi inimile in vazul tuturor...

Se vor scutura si vor juca pamanturile in oda Bucuriei...

Sfanta apa, toarna peste noi blanda iertare si balsamul mangaierii...
Deschide carari pe pamant si in cer, spre impacarea neamurilor...
Asterne buna vorba intre noi si spala toata negura neintelegerii... Aseaza dreapta axa lumii - omul, cu picioare puternice calcand pe burta Mamei si cu fruntea in stele, cu ochii insoriti...

Aguanile, Mai, mai...

Adu pe fiecare langa fiecarele sau, in buna casa si in belsug.
Aseaza-ne pasii pe drumul catre noi insine si invata-ne sa bem dulceata vietii. Si cand ne vom fi umplut, invata-ne sa o revarsam pe campurile lumii...

Aguanile...

Ploaia Iubirii peste capetele tuturor, din inimile tuturor,
Azi si in toate vremurile!
.

Prietenul meu elefantul (II)

...

Update: Ely mi-a vandut un pont:
Nu, inca nu lectiile de dans cu proful, dar m-a trimis la Zumba. Asa ca am fost, m-am filmat si uite ce-a iesit:






Asa ca acum am de lucru. DO NOT DISTURB...
Ayyy, y los chicooooos! Aguaniileeee!




foto

Ieri elefantul a venit la intalnire de dimineata. Avea dupa-masa o nunta, era invitat si nu putea lipsi.

Ma uitam la el cum sta picior peste picior - asta cu picioarele din spate - si nu-mi venea sa cred.
A ras de mutra mea, aia de "oh, my God!" luata de la englezoaica din reclama cu "chestii shocking"...
- Ce, credeai ca noi nu putem sta picior peste picior?
- Pai, n-am mai vazut pana acum...
- Aha... Inca stai calare, in costumul de piele, pe motocicleta aia smechera pe care scrie: "Daca n-am cum sa vad, inseamna ca nu exista"... Mai-mai... Ia zi, cate femei se prind ca-s insarcinate abia dupa trei luni? (Cu toate simptomele alea cu tot...) Si ce, "pustiul" sau "pustoaica" nu erau "acolo"? Si Alfa Centauri, o vezi cu ochiul liber? Ori cu binoclul tau de teatru? Si asta e aproape, la vreo patru ani lumina...
Dar sa privim mai aproape: daca nu stii ce se spune despre tine p-aci si p-acolo, asta nu inseamna ca nu se spune...
- Sincer, asta, cu ce se spune, ma lasa... in pace.
- Ha, vrei sa cred... Ely isi schimba piciorul de sprijin si incepu sa infasoare prima tigara de foi de porumb. Adica te dai mare si tare, nesimtita...
- Mai, ... da. Sa zicem ca da. Foarte nesimtitoare la chestii de astea, "de spus". Zi si tu, la ce-mi trebuie? Ma fac ele mare si tare? Nu. Imi "da" ele de mancare? Nu. Mai degraba imi iau din ce-mi place. Uite, azi mi-am luat liber de-acasa si am venit sa stau de vorba cu tine. Stii ca deja "ceilalti" pregatesc un flagrant, sa ma prinda vorbind cu tine si sa ma bage la cutie, ca deh, vorbesc cu elefantii in parc.
- Cine, aia? Aia de la Protectia Animalelor?
- Pai, da. Ca Protectia Oamenilor n-o sa se inventeze in veci. Cu voi, animalele, au ce au, cu noi au terminat de mult...
- Ai, ma... Chiar asa? Ely face frumusel al treilea sul de foi de porumb, asezandu-l tacticos langa primul. Pentru cine o face "depozitul" asta?
- Si pe voi, oamenii, nu va protejeaza nimeni? Nimenica-nimenicutza? Ooooof-offff, maaaaai-maaaai...
- Pai, da, nimeni nu ne vreaaaa...
- Si ce-o sa faceti? O sa ajungeti specie pe cale de disparitie?
- Hmmmm... nu stiu. Vad ca se lucreaza intens "la din contra". Cert e ca se inventeaza to' felu' de chestii, prin care se imbunatateste "produsul" uman. Chestii de lungit, prelungit, intarit si dublat, coborat si ridicat, inlocuit, remodelat, sculptat, innodat-deznodat, to' felu', cum ziceam.
- Pai, care e interesul? Ca cica sunteti cam multi, n-aveti loc pe fata pamantului...
- Oah, si tu... La cat pamant este pe fata pamantului... Si tu? Cand e atata loc si cand e destul pentru toata lumea... Ei, sa nut-ti inchipui ca din dragoste de omenire prietenii cu "imbunatairea produsului" au facut tot ce fac. Ayooooreaaaaaa. E chestie de consum, de consumatori, Bibicule.
- Ai, ma, ma lasi? Ce consum? ca urla lumea ca n-are...
- Tu sa ma lasi. Unde n-are? Pline carucioarele la Cora. Ma duc si eu la o luna sa-mi iau un filtru de apa, si ma uit mereu cu invidie la pustii aia care reusesc sa se strecoare cu rolele prin multime. Mor ca nu mi-am luat role, fac o ora sa razbesc prin multime.
- N-ai educatie, nici cultura...
Ma stramb la Ely, el se stramba la mine. Lui ii iese infinit mai bine, ca face niste chestii cu trompa...
- Adica?
- Adica n-ai cultura de mol, babe...
- Whaaaaat???
- Mol, mai draga, mol. Locul ala in care iti pierzi alea doua zile de weekend, plimbandu-te intr-un mare fel, ca un animal de rasa, purtand eventual in lesa ta un alt animal...
- Dar ce ce as face-o?
- Cum de ce? Dupa ce ai muncit ca un bou - ca o vaca, ma rog -, toata saptamana, sa nu te simti si tu om? Te duci la mol, draga, sa te vada "aia"!
- Ely, tu chiar ai fumat ceva, ai tras pe nas... Pe trompa, ma rog...
- Roaga-te. Nu porumb, nu. Din cand in cand, doar Ecstasy. Pardon, Extaz. Doza aia de Bine. Combinatia ta de arome, muzica si respir.
- Whaaat??? Ai umblat in geanta la mine? Ai bagat mana? Piciorusu', adica, si ai luat?
- Deh, daca mirosea asa interesant... Am vrut sa vad cu ce-ti dai prin vene, de ajungi sa vorbesti cu mine in parc.
- M-ai omorat. Era ratia pe toata saptamana.Ce fac yo acuma?
- Ei, ce faci... Bagi muzica aia si dansezi. Lasa, fara efecte secundare, nu? Plus ca stiu ca ai mai facut sambata niste smecherii. D-alea de invatat cum sa scapi de buba la cap. Mai scoti din traista, zilele astea?
- Mai scot, ce sa fac, am prea multe...
- Bine. Sa stii ca n-am uitat de faza cu radioul, am vorbit cu niste amici, in curand facem si aranjamentul tehnic pentru transmis... Hai, ca ma duc, tre' sa fiu la nunta pe la cinci...
- Ely.
- Da?
- Ely, voi dansati?
- Noi, cine? A, noi elefantii? Ce intrebare e asta? Sigur ca da!
Se uita la mine cu ochisorii aia rotunzi. ' Ca-l-ar mama! Ce inocenta...
- Vezi ca faci ca la faza cu "picior peste picior". Daca n-ai vazut, nu inseamna ca nu este, daaa???
Ma uit si incerc sa-mi imaginez. Nu pot. Ma risc si-mi bag mana pana la cot:
- Si ce dansati voi, ma rog?
- De toate: vals, tango, rumba, samba, merengue, bachata, cha-cha, si aia, de-ti place tie, salsa...
- Ely, sunt indiscreta, dar nu ma pot abtine: Cine v-a invatat?
- Cum cine? Profesorul de dans.
- Elefant?
- Nu. Mai draga, om. Ce naiba, tu ai invatat cu un elefant??
- Nu. Ma gandeam si eu... Ely, poti sa ma duci si pe mine?
- Unde?
- La profesorul de dans. As vrea sa cunosc pe omul care invata elefantii sa danseze...
Elefantul meu a mormait ceva, acolo, sub trompa lui. A scuturat cateva fire de matase de porumb agatate in cutele multe ale pielii si s-a ridicat sa plece. Am zis fiecare salutul nostru catre celalalt, cu urari de zi buna si alea-alea, si am plecat fiecare spre nunta lui.

Sper ca mormaitul ala a fost un "DA"...
.

Si m-am facut...

...
foto

In umbra ta, azi noapte ti-am vegheat somnul. Ai vorbit in somn...

M-am apropiat de fruntea ta uda si fierbinte si am sorbit soapta, sa aud, sa inteleg.
Si am dezlegat in sfarsit misterul ratacirilor tale din ultima vreme.

Am auzit acolo, in soapta fierbinte si dureroasa, dorul tau de Acasa, dorul tau de tine. Te-ai apropiat destul de mult, dar acum, in fata casei sufletului tau, nu-ti mai gasesti cheia. Ai aruncat-o de mult, de cand ai ales intre a-i da foc casei si a o parasi.
Ciudata alegere! Arderea ar fi distrus, desi nici asta nu ar fi putut opri sufletul tau sa renasca din propria cenusa. Dar ratacirea are si ea sfarsit, asa ca tot ai ajuns inapoi la tine. Nu poti insa intra, ai aruncat atunci cheia in mare, in adanc, sa nu mai stii, sa nu mai simti...

Drumul inapoi ti-a inviat forte noi, si acum esti aici, acasa, cu inima gata de deschis, dar fara cheie...

M-am dus iar la batrana vrajitoare din fundul marii. Aceea care mi-a facut picioare, sa pot merge, luandu-mi glasul si coada de sirena... Acum i-am cerut sa-ti dea cheia inapoi. Dar mi-a zis ca nu se mai poate, a fost roasa de ape, a ruginit, s-a rupt. Singura cale... Mi-a spus care-i singura cale si am zis "Da".
I-am promis ca-i voi darui dansul meu, pentru un an de zile. E mult, dar macar nu i l-am dat de tot. Nici nu puteam, ca dansul nu-i al meu, de fapt, dar ea inca nu stie...

Asa ca mi-am facut vant peste fata marii, am tasnit in sus si am cazut, ploaie deasa, in lingura Topitorului de Aur. Am cantat acolo cu inima si i-am spus tot. Mi-a suflat deasupra si m-a facut bulgare de aur, m-a varat in cuptor, sa-mi iau forma noua. M-a durut un pic topirea, dar mult mai putin decat atunci cand din stea ma facusem om, sa fiu langa tine.

Am curs in toate cotloanele formei si cand am fost gata, el m-a luat frumos, m-a racit, racorindu-ma cu apa de flori...
M-a invelit apoi in foita de matase si mi te-a dat, asa, in haina cea noua. Haina de matase canta in locul meu...

M-ai privit, m-ai ridicat in soare si ai ras, plin de speranta. Apoi m-ai potrivit in usa si gata! S-a deschis. Pasind in casa sufletului tau, inima ti-a saltat, plina de bucurie.

Bucura-te de tine, dragul meu! Invata-ti iar rasuflarea cea plina si canta-ti bucuria!

Eu raman pana la noapte, dar pe urma ma voi risipi, caci rostul meu acum s-a incheiat. Doar sa nu-ti inchizi iar casa sufletului. Caci abia peste un an pot merge iar la vrajitoare, acum nu-i mai pot cere nimic.

Raman iara in umbra ta, privindu-te cum adormi, de data asta atat de plin de incantarea de a te fi regasit pe tine, asa de frumos...
.

Vineri dimineata

...

foto

Cineva mi-a spus ca azi e vineri. Nu l-am contrazis, asa o fi.
De multa vreme calendarul e acolo, si eu aici.

Mai fac uneori cate o atingere a lui, scurta, ca sa mai asez cate ceva, pe undeva.

Dar imi fac o placere din jocul de-a vacanta si nu prea stiu in ce zi suntem.

Ma pun in ziua care-mi place.
Azi sunt in ziua de mers pe munte. Mi-am luat traistuta mea cu pietre si flori uscate si boabe de porumb, aromata cu Agua de Florida. O sticluta cu apa, o painisoara, stafide si un borcanel miiicut de miere.
Mi-am pus incaltarile de drum si am iesit in strada, grabita un pic sa prind zorii.

Peste oras e pusa de ieri liniste deasa. A plouat rau - sau bine - si inca se sorb apele de pe aleile inundate.
Imi fac placerea de a merge in echilibru pe bordurile inguste. Asta a fost o chestie de mare efect pentru mine, cand am invatat sa imi fac in minte drumul lat, desi "se vede" ingust. Faza aia de pus un picior in fata celuilalt, pe o fasie ingusta, exersata pe linie desenata cu creta, apoi pe barna. Dooooaaaamne, ce am mai ras atunci! Nu fusesem in stare, copil, sa urc pe o barna si sa merg in echilibru. Mereu, aia bleaga, buna la alergare, proasta la barna si sarituri.
M-am dus, prin 90, la arte martiale. Eram fan inrait Bruce Lee, trebuia sa ajung si eu macar la o barna, acolo. Ce sa mai zic de Shaolini?
De unde sa stiu ca peste ani... Eh, asta e alta poveste.

Scurt, ma laud un pic. Am invatat sa merg pe barna, sa urc pe ea din alergare, sa alerg pe ea, sa merg pe bordura. Maaaare lucru, pentru mine, mic, normal, nesemnificativ pentru orice copil. Ei, asa mi-am invatat copilariile nestiute, asa le-am trait mai traziu pe alea netraite. Mai bine mai tarziu decat niciodata...

Cu nuiaua de salcie trag prin gardul viu cate un salut tufelor de merisor si ies in "capul satului". Am eu o iesire secreta, din asfalt drept in camp. Desi o nu vede chiar oricine. Mai sunt niste copii care o stiu...

Peste camp, printre flori, pot apuca orice drum. Stiu insa locul acela, culme de deal, catre care vreau sa ajung, sa prind rasaritul. Deja albastrul de cer da apele luminate, vestind apropierea clipei. Grabesc un pic pasul si-mi fac poteca mai scurta. Acolo, pe varf, intre pomi, e un loc al meu, cu multe bucurii sapate in pietrele locului. Una mai calda si mai buna decat alta. Pietrele alea, vii, isi canta din cand povestile adunate inauntru, si asa am aflat de atatea istorii ale atator trecatori...
Ei, azi am de gand sa stau toata ziua. Mi-am luat toate cele de trebuinta si acum grabesc spre varf. Ma astepta rasaritul Soarelui, iubitul, luminatul, luminatorul. INTI...

Si tot acolo, in varf, ma asteapta si...

... si iti atingi inima

...

foto

Prin lume e tare neplacut sa umbli infasurat/infasurata in mantie... Impiedica mersul si nu te lasa deloc sa ridici aripile...
Plus ca nu ti de vede frumusetea. De ce s-o ascunzi? Nicio goliciune din lume asta sa nu te rusineze... Frumusetea asta e cea care se ia, si nu se stribeste nici daca e lovita cu pietre.
Nu e aia, zugravita. E aia iesita prin toti porii, care te nauceste asa de tare ca zile si nopti intregi nu te recunosti in nici un fel. Inveti insa sa te re-cunosti. Tot ea, Frumusetea, iti arata...

Uneori, femeia se mai infasura in mantie, pana peste cap, sa nu i se vada zbaterea genelor, incercand opirea lacrimilor... Ori micile sangerari ale inimii, cand inca nu isi facuse cicatrizarile.

Astazi venise spre casa, inotand in mantie, impiedicandu-se, zdrelindu-si picioarele desculte in incercarea de a pasi larg.

Iesind din arsita, intra in umbra casei. Atat de buna, casa... Plina de liniste si de mirosul de mere puse la uscat. Adapostul mic si primitor isi deschidea caldura, ca o manusa.
Se lasa sa alunece inauntrul casei si in afara mantiei. De cate ori cadea la picioarele ei, mantia se risipea, facandu-se praf, iar un vartej, venit nu se stie de unde, imprastia praful, de nici urma nu ramanea din toata infasurarea ce fusese.

Intra direct sub dus. Calda, buna, alb-curcubie, apa... Asta, apa. Sfanta, luminata, purtatoare si datatoare a Vietii, nascatoare, hranitoare, luminatoare. Apa. Sangele Mamei.
Sub jetul de apa, isi facu Luminarea. Incet, apa acopera si mangaie trupul, ducand la picioare si scurgand oboseala trupului. Asta, mai intai. Praful zilei, al zidurilor, al oamenilor de care se frecase, al lucrurilor de care se atinsese...
Pe urma, cand fiecare particica de trup a fost curatata de dragostea apei, a inchis ochii, vazand cealalta parte a curgerii. Apa strapungand pielea capului, incet, spaland fiece bucatica de viu... si oasele, alea in care stau amintirile si durerile si secul, secatuirea...
Apoi lumina apei spaland inauntrul, cat mai adanc... Pana ce fiecare loc ce se poate vedea cu ochii inchisi se lumineaza...

Curata, curatata, pasi in odaia de dormit. Locul linistii celei mai placute, locul blandului si al dragostei.

In fata oglinzii, pe scaun, cu ochii inchisi. Intinde bratele in laturi, in cruce, deschizandu-se vartejului. In liniste, privind adanc, in varful atentiei si pe raza privirii launtrice, vartejul din inima cu radacina in Izvor, Lumina aia mare, roteste, creste, se inmulteste... Se intinde si curge in brate, pana in palme, pana in varfurile degetelor. Gata. Mainile Vindecatoare vibreaza de lumina si cauta. Punand palmele una peste alta, in mijlocul pieptului, lasa sa se aseze toata tremurarea luminii in acelasi ritm cu respirul...
Incet, aduse respiratia in inima. Inauntru - in afara... inuntru - in afara... Suflarea usoara linisti inima de carne, care stia ce urmeaza si-si facuse partea ei de zbucium, de caprioara...

Sufland bland, vorbi cu ea: "Draga mea, am sa te iubesc un pic mai mult acum, stii, da?"
Desfacand palmele, atinse cu degetele usor valea mica si calda dintre sani.
Incepu sa sufle mai tare, inauntru - in afara...

Varfurile degetelor patrunsera, ca prin aer, adanc, desfacand pielea si carnea ca pe marginile unei haine. Sub coaste inima se zbatea, nerabdatoare...
Trecu prin os si o atinse. Inima tipa de fericire, sarind ca un copil, rostogolindu-se incantata in causul palmelor care o primeau in scutec cald de lumina.

Pusa in palme, inima se tinea prinsa in fire luminoase de trup, si lumina avea grija de toata treaba ei, acolo... Acum ea era in clipele ei de si mai multa iubire.
Femeia o cuprinse ca intr-un ghioc si inchise ochii.
Vazu inima de carne si in acelasi timp, peste ea, ca invelisuri, inima de simtire si inima de minte.
Lucind in culori luminoase, purtau cicatrici, semne ale unor operatii mai vechi, de taiere si curatare, de golire si umplere.

Tinandu-le pe cele trei-intr-una in palme, incepu a canta. Dulce, usor, ca o apa de mare, ca o adiere in frunzele de tei, ca un fluier din Anzi... Ii canta multe cantece si o tinu in cald. Din miezul palmelor lumina intra in cele trei-inimi-intr-una si netezea mangaind urmele trecerilor.
Cand termina de cantat, erau doar straluciri si o inima-in-trei in culori netede, curate, luminate, ca atunci cand era copil...
Doar ca in culori jucau toate frumusetile lumii, pe care le vazuse si le vedea si pe care le adunase in inima de-a lungul vietii.
Sufla dulce peste comoara intreita si deschise ochii. Puse la loc inima de carne in salasul ei, sarutand-o inainte de a o lasa inauntru.
O privi cum se aseaza iar in cuibul sau, atat de frumoasa si de stralucitoare si de fericita...

Inchise causul pieptului si lipi cu lumina intrarea in casa aceea. Atinse usor si lasa cateva raze sa se aseze acolo, in stea. Pecete de iubire.

Privindu-se in oglinda, vazu si apoi vazu inauntru.
Din Izvorul launtric, toata lumina curgea umpland tot, si incaperea, in miere de lumina.

Desigur, ar fi putut sa faca toate astea lasand doar Inima sa curga liber in inima, dar ii placea mult partea cu cantatul.
Si ii placea sa-si atinga, din cand in in cand, inima...

.

Noaptea Lunii

...
foto

Am pasit in miezul padurii, pe malul lacului. Nu ne mai ascundem. Zanele si elfii ne vad asa cum suntem, stralucitori, cu cununile noastre de raze de luna.
In indraznirea de a visa, ne-am primit cununi de raze aurite si mantii din fire de argint...
Suntem aici, cu poporul padurii, langa zane si elfi, cantand...
Cantecul invatat de atatea generatii de visatori, de vizionari. Strabunii , stravezii printre ramuri, sunt cu noi. Magia capata putere cu fiecare vis indraznit si rostit.

Vine peste ape, pe vant, pe firul de gand,
Creste, grabeste, peste ape straluceste.
Visul de apa, visul de pamant, visul de cer, visul de vant...
Visul de Luna, visul de Soare, visul de Stele lucitoare
Visul de camp roditor, de graul de paine, visul hranitor
Visul pruncilor si al parintilor,
Visul de noapte si de zi al iubitilor,
Visul de putere, visul de zbor, visul de nemarginire,
Visul de nascocire, de facut si de indraznit,
Visul de pace si bucurie, liniste si armonie
Visul intregului pamant de a isi cunoaste izvoarele intelegerii si luminii
Visul intregii fete a lumii de a fi curata si spalata si mangaiata,
Visul cel mai visat de toti oamenii si de toate vietuitoarele firii:
De a simti clipa de clipa Viata, aceasta respiratie a IUBIRII.

Ne asezam in cerc, ingenunchem si lasam focurile de pe marginea lacului sa creasca. Le hranim cu cantecul inimilor noastre. De cand ne-au primit intre ei, elfii si zanele canta cu noi, caci oricum rostim aceeasi limba...

Corabia, plina-plina, se clatina pe fata sclipitoare a lacului. Suntem cu totii in tremurul respiratiei, acolo sus, pe varful catargului ei... Razele uriase de Luna o trag in sus, incet, absorbind greutatea ei ca pe un fulg, desi acolo, in pantecele aurit, e adunata toata visarea lumii...
Urca spre Luna si noi o privim... Din ce in ce mai mica privirilor noastre, din ce in ce...

Am vazut, cu ochii de visatori, asezarea uriasei corabii pe fata Lunii. Toata noaptea, elfii si zanele din luna vor face si desface, scotand visele si purtandu-le in Gradina Misterelor. Luna nu-si dezvaluie inca magia spre noi.
Se vor implini, pana peste o luna, multe vise.

Ramanem o vreme gandindu-ne ce putin e o luna, daca visul e cel de o viata. Ce mult e, daca e de si mai demult... Si oricum, vom fi aici iara, din cand in cand, sa ne povestim unii altora ce si cum, din ce ni s-a mai dat, ca minune, din viata asta...
Mai stam un pic pe malul lacului. In stralucirea ramasa, praf de stele si de luna, locul ne tine inca in vraja. Vom adormi in noaptea asta aici, si focul ne va tine cald si lumina in vis, in noul vis nascut proaspat in aceasta noapte.

Visati mai departe, dragii mei, lumea este inca setoasa de vis, mai ales de impliniri!
Iar visatorii sunt cei care aduc pe pamant lumile de sus...
.

Veniti sa umplem Luna (III)

...
foto

Exact acum o luna de zile, la chemarea Ajnaninei si a mea, ne-am adunat mai multi si am umplut Luna cu visele noastre. Unele vise s-au implinit, altele sunt inca in Luna, asteptandu-si miracolul. Stiu cateva impliniri. Una tocmai a inflorit in ultimele zile, si ne bucuram multi.
Mai stii, Geanina draga, ce ai pus in comment?
"Să fiu iubită nebuneşte până în ultima clipă a vieţii... " Ei, cum e acum?

Suntem in pragul altei sanse. Maine noapte se umple iarasi Luna. Va fi si o noapte cu luna plina si cu eclipsa. In umbra, Luna va primi tot ce vom indrazni sa indraznim...

Ca si acum o luna, corabia se lasa pe fire de lumina, coborand din faldurile noptii, acum, in cateva clipe...
Sunt aici, intre ramurile salciilor, privind lacul albastru, Lacul Fermecat... Sunt mii de lumini ce ma inconjoara si taie poteci prin frunzis, siruri de sclipiri... Am adus cu mine cativa prieteni, care au vrut sa vada minunea, caci inca nu cred in povesti. Ii vad acum vrajiti, cum se trag cat pot din calea subtirelor fire vii de lumini colorate – elfi si zane, purtatori ai comorilor de vise.

Cu micile lor trupuri sustin greutatea viselor noastre, prinse in cupe colorate de pietre pretioase, scanteind in noapte si luminand copacii. In lumina asta, padurea de argint e mai vie ca niciodata. Animalele padurii , ghicite dupa ochii lucind printre florile luminate in culori de curcubeu, isi vorbesc in limba lor, si stiu multe despre visele oamenilor. Unele din ele au vazut perechi de indragostiti gustand verdele padurii ziua ori noapte si le-au zarit in umbre sclipirile viselor pe care, cu ceva timp in urma, elfii le purtasera spre corabie. Padurea stie multe...

Dinspre prietenii mei ascunsi aud un mic strigat: una din fete si-a vazut un vis in cupa unei zane. In lumina asta multa o vedem cum roseste, caci noi toti ii deslusim acolo impletirea de lumina trandafirie cu fire de aur... Si in mijocul ei, un chip de iubit... Eu mi-am vazut mai inainte visul meu verde, in cupa de smarald, purtat de un elf cu mantie aurie. Parca m-a si recunoscut, cand a trecut pe langa mine, in pantofii lui batuti cu aur si safire... Desigur, cand am visat, nu stiam cine imi va culege visul. Dar mi-am vazut acolo, in vis, caminul cu foc pastrator al vietii si odaita mea de scris povesti... Si inca ceva...

Dintre ramurile inverzite privim malul lacului, plin acum de braie colorate de lumina, caci elfii si zanele s-au strans cercuri-cercuri, sa astepte corabia. In timp ce isi ocrotesc comorile de la piept, canta cu totii. Vraja asta adoarme animalele padurii, dar nu pe noi. In cantec sunt iara franturi de descantec, adunate din visele atator oameni. Cantece-soapte plutesc prin noapte si dau de stire Lunii ca totul e pregatit...

Soapte in noapte cresc si-mpletesc
Lumina de argint, lumina de alint
Vise de peste mari si tari,
Vise de suflet, comori
Vise de dragoste, de putere, de vrut sa ai vrere, de mangaiat, de cantat, de giuvaier de intelepciune, de viata data, nascuta si crescuta, de inteles si cules, de tinerete fara batranete, de libertate si de timp, de calatorie si zbor, vise de dor, de drum impreuna, drum facut toata viata de mana...
Vise pentru pamant si ape, pentru paduri si campuri, pentru rodul pamantului si linistea buna a vantului... Vise de pace si bun, de beslug si buna intelegere intre toti traitorii.
Vise multe de implinit, si mai ales vise de a iubi si a fi iubit...

Multe si toate, visele au fost culese de zane si de elfi si acum sunt gata sa plece in Luna. La luna plina Luna se va umple iar cu vise, spre a se potrivi si a se implini. In misterul lunii, acolo, se face magia implinirii, si povestile visate devin povesti adevarate.

Iata, pe fire de lumina, corabia de aur coboara lin, usor de tot, dintre catifelele noptii. Mare, urias, incapator, pantecul ei de aur va cuprinde toate visele ce se vor urca maine noapte in Luna.
Luciul apei s-a spart in lumini. Ne acoperim ochii, ne lasam apoi a privi printre degete, usor, sa ne obisnuim. Aurul si nestematele corabiei, impreuna cu sclipirile potecilor rostogolite din burta ei, ca niste panglici, catre mal, aproape ca palesc pe langa curgerea luminoasa a sirurilor de mici purtatori de vise care au si inceput a furnica peste apele lacului. Toate micile fiinte vrajite se zoresc sa duca, sa puna si sa se intoarca, sa-si ia zborul iar, caci in noaptea asta culeg iara vise de la noi toti... Si maine, toata ziua, pana dupa miezul noptii...

Lasam padurea luminata si ne strecuram usor spre lumea noastra, grabiti sa ne facem iara lista de vise, pe care sa le urcam in noaptea asta si maine noapte in Luna...

Asterneti-va si voi tot ce doriti a pune spre implinire, si faceti cum va place: fie puneti aici, ca si povestire la povestirea asta, fie la voi in gradina, insirand luminile viselor voastre si dandu-ne de veste ca sunt gata de urcat in Luna...
Maine noapte venim sa privim inaltarea corabiei in Luna.

Visati frumos si indrazniti sa indrazniti, dragilor!
.

La un moment dat, inveti sa respiri cu ochii...

...

Citeam o scriere care mi-a intors mantia pe dos...

Prea putine cuvinte si nu-s in rostul lor...


In miezul neputintelor
La un moment dat, inveti sa respiri cu ochii...

Acolo aduci tot respirul, sus-sus, cat mai sus, sa tii lacrima, sa nu curga. Respiri, lasand sa iasa, cat poti de mult. Incercand sa sorbi viata, cat poti de mult...

Desigur, marea putere a respirului nu o stim decat cand ne agatam de ea, de Viata.
Si asta n-o facem de bine, ci doar batuti... Batuti de toate furtunile si de toate marile... Parca ni s-a acoperit mintea cu toate negurile si inima vrea sa se opreasca. Sa stea pentru vecie, sa nu mai simta cum se desface in bucati, sa nu-si mai stie partile care pana ieri nici nu erau acolo, nu? Si doar cand dor sau cand ne e extrem de bine le stim...

Anesteziile sunt intotdeauna temporare si doar o trecere prin fierul inrosit face sa se opreasca sangerarea. Si chiar asta, focul fierului, doare mai putin decat durerea inimii.
Dar mergem inainte, incercuind pamantul de nu stiu cate ori, ca sa schimbam soarta.
Mi-am facut singura anesteziile, draga mea, ca atatea femei cu parul negru. Si pe urma, trecerea prin fierul inrosit...

Imi pastrez cat pot de mult, inaintand pe firul subtire, acest precar echilibru. Si-mi trag din toate cicatricile seva asta, care pana la urma s-a dovedit a fi o enorma, nestavilita si inca atat de nelamurita, in toata frumusetea ei, putere a Viului.

Si cu toate astea imi recunosc neputinta mea de a simti tot timpul bratele care ma tin in viata, de a ma simti iubita, asa cum ma simt cand imi e bine.
De aceea ma intristez cand cad, in acele clipe nu-I mai vad chipul. Uit sa privesc Iubirea... Si asta doar pentru ca mi-am croit haina prea stramta si ma uit la ea, si ma infasor in mantie, dar atat de des uit ca nu-s mantii facute sa ma tina...

Oricat de mult si de frumos ar fi sa cant, inca imi mai aduc respirul in ochi, draga mea...

Tu esti cerul

...

GITANJALI - Rabindranath Tagore

Tu esti cerul si tu esti cuibul. O, Tu, cel bogat in frumuseti! Aici, in cuibul de culori, melodii si miresme, iubirea Ta imprejmuie sufletul!

Iata vine dimineata, cu un cos de aur in dreapta-i, impodobita cu o cununa de frumuseti ce va ocroti linistit pamantul.

Si, iata, vine pe poteci-fecioare seara, pe pasuni singuratice, pustii de turme. Ea aduce in ulcioru-i de aur bautura propaspata a pacii, valul de odihna venit de la tarmul de-apus.

Dar acolo, acolo unde se deschide cerul nesfarsit ca sa se avante sufletul, acolo domneste, curata si luminoasa, Frumusetea. Acolo nu este nici zi, nici noapte, nici chipuri si culori, nici cuvinte si cuvant...

Umbra

...
foto

In umbra ta mi se aseaza altfel lumea...
Indraznesc sa-mi astern pasii usor, usor de tot, peste urmele tale, usoara asternere, din varf, rotunjita pe aer, pana-n calcai, sa nu tulbur forma pasilor tai ce-au fost pe-aici...

Urmele pastreaza caldura ramasa a trupului ce a trecut, inca auzita bataie a inimii si vremelnica inrobire a viselor navalnice... Le-ai pus bob cu bob intr-un sir potolit, asezate pe un fir ce l-ai innodat maiestrit, sa le pot vedea si deslusi...

Umbra ramane un pic in urma, atat ca sa o pot atinge, prinzand marginea mantiei tale, aceea cu care te infasori uneori, si chiar destul de des, sa nu vada lumea cat de frumos esti...
Ti-am urmarit de multa vreme pasii, trecereile si jocul asta care e viata ta... Cand te opreai din mers, stateam undeva, in umbra ta, ascultand-o si descosand-o... Apucand cate un capat de gand, desiram incetisor, abia simtit, pana desluseam toata tesatura gandurilor si viselor tale de peste zi si de peste noapte. Incet, inceeeet de tot, fara graba... Doar aveam toata noaptea a mea, sa pot citi firul, ca pe o banda de telegraf... Asa ti-am descoperit frumusetea, pe care inca nu vrei ori nu stii sa o cunosti si sa o lasi sa iasa...

As face schimb cu Edward Omul Foarfeca, sa-mi pun mainile - lame ascutite sa taie matasea mantiei, sa ti se reverse in lume frumosul tot din tine... Stiu, ca si Edward, as suferi pe urma enorm, ca nu te pot imbratisa... Dar umbra ar veni intre noi si, stiind cat te-am urmat de-a randul atator vieti, ar face minunea, si mi-ar da inapoi mainile, cu degete care sa te cuprinda atunci cand nu vei mai avea cu ce sa te infasori si sa te ascunzi... Poate doar uneori as vedea-o, strecurandu-se de dupa un zid, lunecand forme de sabii spre umbra mea, care isi va fi inceput ea singura transformarea in abur... Invatand si umbra ta sa faca la fel.

Si pana la urma am fi asa, insotiti de aburi curcubii, plutind usori, tot mai rarefiati noi insine, pana ce vom fi transparenti de tot, vizibili doar unul pentru celalalt...
.

Cine ma va invata sa dansez?

...
foto

Citind ce mi-au scris prietenii la postarea precedenta...

Nu exista " doua picioare stangi" .
Dansul... niciodata nu sta in picioare. El misca tot trupul, si noi abia ne tinem de el.

Habar n-aveam. Aveam doua picioare stangi, capul in punga de hartie si eram mereu pe margine. Crezand ca doar intr-un fel se face dansul...
Nu. Daca am fi aproape de inima noastra, l-am invata atat de repede... De fapt ni l-am aminti, caci orice copil il stie, il recunoaste... Il pierdem in timp. Dar cand ne deschidem iar inima, tasneste prin noi, asa cum este el, din ce in ce mai liber...

Dansul... Dansul unui barbat cu o femeie e doar o mica parte din Dans, asa cum iubirea unui barbat cu o femeie e doar o mica parte din Iubire...

Cine ma invata sa dansez? Inima. Ea stie. Dar pentru a a junge la ea...

Intai, ascultam pulsul pamantului. Urca din picioare, in pantece, explodand in piept. Privim luna si soarele si imbratisam lumea. Vazduhul misca bratele, pasarile ne invata zborul, focul arde sub talpi, ploaia da ritmul, apele ne invata curgerea si rontunjirea, muntii ne aseaza in inaltimi... Toate ne aduc insa inima noastra, care de deschide, infloreste, dand in sfarsit drumul la marele dans din noi, la Viu - forta Mamei, la curgerea Iubirii... Orice om are asta in el, si trupul doar raspunde la ceea ce ii face, dinauntru, inima lui...

Nu e nevoie sa dansezi intotdeauna cu cineva, dar e minunat, desigur... In orice clipa de bucurie, noi simtim asta, dansul inimii noastre, chiar daca nu se vede miscarea trupului...
Si de fapt, totul in jurul nostru, toata minunea asta a lumii, este infatisarea pe care noi o putem vedea din Marele Dans al lui Dumnezeu... Jocul, dansul zeilor... Manifestarea iubirii...
Oricum ar fi sa incepem, important e sa incepem... Dansul, cand il lasam sa lucreze in noi, deschide singur toate portile, spulberand multe, enorm de multe limite si apropriindu-ne din ce in ce mai mult de Cine Suntem...

Pun aici, din filmul " Strictly Ballroom" , doua secvente care imi sunt tare dragi, din care prima arata ceva din ce am povestit mai sus, despre cum inveti...
Bucurati-va si lasati Dansatorul din voi sa va conduca. Nici nu va imaginati cata stralucire va fi in viata voastra! Se va schimba totul, intr-un fel uluitor! Ori daca deja ati descoperit-o, daca deja au fost transformari minunate, nu va opriti! Dansati! Bailamoooooos!


(La primul, aveti putintica rabdare, se deschide mai greu)




si aaastaaaaa!





.

De necaz...

De necaz, daca tot n-am vacanta... Ma distrez si eu cum pot :)))

Una din noptile dansante...

Am dansat asa de frumos, ca nu m-au lasat sa-mi fac publicitate, dar tot puteti vedea ceva aici...


Pe... dimineata!


PS Daca sunteti la mare, puteti exersa... Caaaaalmmm... :)))


**** Update : Dansul primit in dar de la Boss (Gracias!)

http://www.youtube.com/watch?v=WpmILPAcRQo



si asta, care mi-a deschis ochii pe cand incepusem a cauta...





Enjoy!

.