Revin la postarea asta din februarie. Incepeam un drum in cerc... Nu stiam cum va fi...
Magic.Magic. MAGIC.
Acum ma apropii de incheierea lui si invat zborul, de la vulturi...
Si Renasterea.
The Magic of Rebirth/Wisdom of the Eagles.
... Si totusi,nu ma pot abtine sa nu trec aici textul autoarei acestui material - al acestei bijuterii - pe youtube:
"All is flux; nothing stays still."
The Legend of the Eagle may be a myth, but it is one that gives insight.
Many times in our own lives, we also have to face hard decisions that lead us to the need of a rebirth process.
To embrace challenges and changes is never an easy assignment.
Sometimes we have to learn how to detach ourselves of traditions, concepts, addictions and old costumes.
Even old memories can hold us from flying higher in our lives.
The tales regarding Eagles and Humans are very similar; both have tough choices to make during their lifetimes.
Those decisions will determine the height and the magnitude of their flight and existence.
The transition from one state to another is rarely effortless.
Sometimes, it is very painful.
But without this change, we would not grow and become who we are meant to be.
Freedom is a conquered state of mind.
Humanity Healing©2008
joi, 26 noiembrie 2009
luni, 23 noiembrie 2009
... si dansul Alannei
.
In Peru n-am fost in stare sa filmez. Nici nu stiam si nici nu eram in stare.
Nici ieri n-am fost, sunt lacoma rau si vreau sa sorb, sa fiu acolo, in dans, nu in spatele unei camere.
Insa au filmat americanii (ce nu fac ei... ei, stiu yo multe ce nu fac ei)
Doua dansuri, ca cele vazute si traite in Anzi si in Bucuresti. Da, pentru cine m-a intrebat, da, cam asta imi place...
ALCHIMIA
si
COLIBRI
.
Bucurati-va!
In Peru n-am fost in stare sa filmez. Nici nu stiam si nici nu eram in stare.
Nici ieri n-am fost, sunt lacoma rau si vreau sa sorb, sa fiu acolo, in dans, nu in spatele unei camere.
Insa au filmat americanii (ce nu fac ei... ei, stiu yo multe ce nu fac ei)
Doua dansuri, ca cele vazute si traite in Anzi si in Bucuresti. Da, pentru cine m-a intrebat, da, cam asta imi place...
ALCHIMIA
si
COLIBRI
.
Bucurati-va!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Poveste de dans...
.
Luminile slabe din mica incapere abia lasau sa se vada chipurile calatorilor ce-si gasisera adapost, pe ploaia aceea rece.
Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...
La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.
Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoiase, cu multa saracie e a vietii. Nu, nu saracia lispurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...
Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.
Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...
.
Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...
La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.
Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoiase, cu multa saracie e a vietii. Nu, nu saracia lispurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...
Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.
Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...
joi, 19 noiembrie 2009
Dansatoarea
...
Flacara isi incepe palpairea in adanc, acolo, in miezul pantecelui. Din Matca, din izvorul vietii, de acolo urca. Fara stavila, fara putinta de a fi supusa, ea e vie si isi are felul ei liber de a se misca, de a se arata in lume.
Intr-un trup de femeie, acolo isi face miscarea, acolo ii place sa cante. Sa urce in valuri, in pulsari de inima calda.
Mama Pamant isi uneste lumina cu cea a Tatalui Soare.
De acolo, din creuzetul acesta launtric se descatuseaza o forta ce rupe orice tipar, orice fel de a...
Focul acesta se hraneste prin el insusi. Pe masura ce creste, cucereste trupul femeii, parte cu parte, pana ce tasneste din pantec si piept, prin maini, aruncand zvacnirile viului prin solduri, prin sani, prin umeri, lovind pamantul cu talpile.
Cand urca si misca prin trupul acesta, ceea ce vedem e doar o parte din magie. Misterul ramane ascuns, dar forta lui tine privirile acolo, in fiecare miscare, caci fiecare simte atractia, magia, inexplicabilul vietii insasi.
Femeia care danseaza nu e Cea Care Danseaza. Ea e doar stapanita de Dans, de Spiritul Dansului
Prin jocul de unde, prin rasuciri, mangaieri ale aerului, zvacniri de sold, atingeri de talpa, ceea ce ni se arata, daca stim a vedea, este Viata.
Si uneori, daca indraznim a ne lasa sa alunecam, sa fim luati in stapanire, sa intram in Dans, putem vedea Dansatoarea/Dansatorul. Simtind, mai mult simtind... Vederea ne-ar orbi si nu ne-ar fi de folos, inca...
Lumina prinde lacoma parti din trupul femeii, rasucindu-se odata cu ea... Unduirile lasa sa fie vazute cuceririle astea vremelnice ale luminii. Umbrele cauta locurile calde, intre flacari, intre pulsatii.
Misterul creatiei, Matca, se desface pentru a fi simtit, niciodata vazut pe de-a-ntregul.
Din nefarsite timpuri, spre nesfarsit, Necuprinsul danseaza, respirand intr-un trup de femeie...
.
Flacara isi incepe palpairea in adanc, acolo, in miezul pantecelui. Din Matca, din izvorul vietii, de acolo urca. Fara stavila, fara putinta de a fi supusa, ea e vie si isi are felul ei liber de a se misca, de a se arata in lume.
Intr-un trup de femeie, acolo isi face miscarea, acolo ii place sa cante. Sa urce in valuri, in pulsari de inima calda.
Mama Pamant isi uneste lumina cu cea a Tatalui Soare.
De acolo, din creuzetul acesta launtric se descatuseaza o forta ce rupe orice tipar, orice fel de a...
Focul acesta se hraneste prin el insusi. Pe masura ce creste, cucereste trupul femeii, parte cu parte, pana ce tasneste din pantec si piept, prin maini, aruncand zvacnirile viului prin solduri, prin sani, prin umeri, lovind pamantul cu talpile.
Cand urca si misca prin trupul acesta, ceea ce vedem e doar o parte din magie. Misterul ramane ascuns, dar forta lui tine privirile acolo, in fiecare miscare, caci fiecare simte atractia, magia, inexplicabilul vietii insasi.
Femeia care danseaza nu e Cea Care Danseaza. Ea e doar stapanita de Dans, de Spiritul Dansului
Prin jocul de unde, prin rasuciri, mangaieri ale aerului, zvacniri de sold, atingeri de talpa, ceea ce ni se arata, daca stim a vedea, este Viata.
Si uneori, daca indraznim a ne lasa sa alunecam, sa fim luati in stapanire, sa intram in Dans, putem vedea Dansatoarea/Dansatorul. Simtind, mai mult simtind... Vederea ne-ar orbi si nu ne-ar fi de folos, inca...
Lumina prinde lacoma parti din trupul femeii, rasucindu-se odata cu ea... Unduirile lasa sa fie vazute cuceririle astea vremelnice ale luminii. Umbrele cauta locurile calde, intre flacari, intre pulsatii.
Misterul creatiei, Matca, se desface pentru a fi simtit, niciodata vazut pe de-a-ntregul.
Din nefarsite timpuri, spre nesfarsit, Necuprinsul danseaza, respirand intr-un trup de femeie...
.
miercuri, 18 noiembrie 2009
Eu vin...
...
foto
Cu ce ma creste privirea ta? Cu ce ma creste?
Nu stiu, inca nu stiu...
Poate...
Cu asezarea asta, in drum.
Ma vezi in drum si-mi spui ca-i drumul bun.
Stii tu ceva, de ma tot tii asa, in privirea asta nesfarsita a ta.
M-am hotarat sa ma tin de drum. Si pe el. Lunga de-i cararea, tot ma tin, pe drum tot vin...
De acolo de unde stai, din ochiul de sticla al farului, peste mare, vezi pana la mine, pentru ca vezi departe, enorm de departe, in zare...
Mi s-au tocit fustele de cat am mers. S-au zdrentuit si s-au rupt, s-au facut fasii colorate, dar eu tot vin. Nu-mi pasa ca e zi ori e noapte, ca-i liniste-n aer ori vantul de bate, nu-mi pasa. Tot vin...
Ai facut asa, dintr-o singura vorba, punte. O singura vorba, o data, asa, aruncata cu drag. Nu stiam pe atunci, nu stiam cu e sa fii, din dragoste, pribeag.
Ce frunza in vant? Ce flacara-n foc? Ce lumina? Ca ziua, ca ziua din zorii ei, asa de senina, ca ziua ma simt... Caci stiu ca pe drum, purtata de vis, mangaiata de ochiul tau larg deschis, imi dai lapte si miere, speranta si dor, hrana dulce si usoara pentru calator...
Ai pus far in campie, nu-n mare. Stii ca oricum as veni, oriunde ai fi. Dar vrei sa-mi dai darul asta frumos, calatoria lunga mergand pe jos. Asa mi-am gasit mai intai puterea de-a sta in picioare. Apoi bucuria de a pasi. Pe urma, tovarasi de drum: pasari si flori, tot felul de vietuitoare: calul inaripat, tigrul, sarpele, vulturul, si stele pe cer, si rasaritul de soare. Din omul cel slab si fricos, m-am facut calator si mi-am intarit radacinile, mergand pe pamant. Acum stiu sa fluier, sa cant si-ncep a intelegele Limbajul Lumii. Incet, imi cresc aripi. Voi fi poate, candva, o ciudata faptura, stiind si putand zbura...
Si uite, ca sa vezi, de acolo de departe, cum imi e incantarea, voi merge dansand... Rotit, valurit, ca un nor lunecat pe pamant. Ca o flacara urcatoare, ca un tremur de frunza, ca o dantuitoare. Nu mai conteaza cand voi ajunge la tine. Acum drumul... acum drumul ma tine.
Si imi este bine...
foto
Cu ce ma creste privirea ta? Cu ce ma creste?
Nu stiu, inca nu stiu...
Poate...
Cu asezarea asta, in drum.
Ma vezi in drum si-mi spui ca-i drumul bun.
Stii tu ceva, de ma tot tii asa, in privirea asta nesfarsita a ta.
M-am hotarat sa ma tin de drum. Si pe el. Lunga de-i cararea, tot ma tin, pe drum tot vin...
De acolo de unde stai, din ochiul de sticla al farului, peste mare, vezi pana la mine, pentru ca vezi departe, enorm de departe, in zare...
Mi s-au tocit fustele de cat am mers. S-au zdrentuit si s-au rupt, s-au facut fasii colorate, dar eu tot vin. Nu-mi pasa ca e zi ori e noapte, ca-i liniste-n aer ori vantul de bate, nu-mi pasa. Tot vin...
Ai facut asa, dintr-o singura vorba, punte. O singura vorba, o data, asa, aruncata cu drag. Nu stiam pe atunci, nu stiam cu e sa fii, din dragoste, pribeag.
Ce frunza in vant? Ce flacara-n foc? Ce lumina? Ca ziua, ca ziua din zorii ei, asa de senina, ca ziua ma simt... Caci stiu ca pe drum, purtata de vis, mangaiata de ochiul tau larg deschis, imi dai lapte si miere, speranta si dor, hrana dulce si usoara pentru calator...
Ai pus far in campie, nu-n mare. Stii ca oricum as veni, oriunde ai fi. Dar vrei sa-mi dai darul asta frumos, calatoria lunga mergand pe jos. Asa mi-am gasit mai intai puterea de-a sta in picioare. Apoi bucuria de a pasi. Pe urma, tovarasi de drum: pasari si flori, tot felul de vietuitoare: calul inaripat, tigrul, sarpele, vulturul, si stele pe cer, si rasaritul de soare. Din omul cel slab si fricos, m-am facut calator si mi-am intarit radacinile, mergand pe pamant. Acum stiu sa fluier, sa cant si-ncep a intelegele Limbajul Lumii. Incet, imi cresc aripi. Voi fi poate, candva, o ciudata faptura, stiind si putand zbura...
Si uite, ca sa vezi, de acolo de departe, cum imi e incantarea, voi merge dansand... Rotit, valurit, ca un nor lunecat pe pamant. Ca o flacara urcatoare, ca un tremur de frunza, ca o dantuitoare. Nu mai conteaza cand voi ajunge la tine. Acum drumul... acum drumul ma tine.
Si imi este bine...
joi, 12 noiembrie 2009
Sunt o piatra
...
foto
Am ajuns la concluzia asta.
Da, sunt o piatra.
Nu sunt om...
De la o vreme, sunt oameni care zic despre oameni niste lucuri... Asa de multi le zic, asa de cu patos le zic, asa de des le zic, asa de la fel, ca eu incep sa cred ca stiu ei ce zic, acolo...
Acei oameni vorbesc de "toti oamenii."
De "toata lumea".
De "cu totii". Sau de "nimeni"...
Sa va zic:
"Toata lumea in tara asta fura. "Nimic nu merge in tara asta." "Toti oamenii se vand." "Nu mai exista sentimente, cinste, corectitudine." "Nu se mai uita nimeni la cel de langa el."
"Toti mint, toti sunt fatarnici, invidiosi..." "Totul e la taraba."
"S-a pradat tara/lumea de bine."
Nu ma regasesc in astea. Nu ma incadrez in toti oamenii astia. Nu pot sa simt si sa traiesc asa. Dar or fi stiind ei ce zic, atatia...
Asa ca am ajuns la concluzia ca nu sunt om.
Sunt o piatra.
Nu ma simt innebunita de criza. Am avut si pana acum o multime de vremuri grele. Da, am fost si fara servici, si fara ce manca. Nu mult, dar stiu cum este. Vin dintr-o vreme in care oamenii mai poarta rani din razboaie autentice. In care clipa de viata cantareste greu si nu-i dau cu piciorul, privind la noroaie iluzorii... Stranuturile de azi, atat de trambitate si purtate din foaie in foaie, din gura in gura, ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Mi-am inchis palmele spre cersit. Faptul ca unii si altii nu-mi dau tot felul de atentii, ca nu fac special pentru mine nu stiu ce drept, ca vor sa ma calce pe nervi, ca-si inchipuie ca masura mea e data de vreun statut social, categorie politica ori putere de cumparare, ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Nu ma intereseaza daca guvernul o sa dea sau nu ceva. Nici daca s-au rasturnat nu stiu cate masini azi-noapte, s-au taiat si s-au rupt vreunii, s-a imbogatit ori s-au jefuit vreo altii. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Nu ma misca numarul gropilor din Bucuresti. Nu le numar, adica, iar, in fiecare zi... Nici cate semafoare sunt defecte, nici traficul imposibil. Ma lasa rece. Prefer sa-mi caut drum, alaturi de atatia alti mergatori la servici, pe cel mai rapid traseu, care difera din cand in cand, in functie de zi: soare, ploaie, ceata... astea conteaza mult cand vrei sa te "strecori", sa te "rostogolesti". Intr-un fel, I'm a rolling stone...
Nu citesc ziare. De nici un fel. Nu ma intereseaza cine ce a facut si nu a facut, ce vedeta s-a maritat ori dezinsurat, cati copii a facut, cu cine, ce masina/casa/nevasta/sot/look si-a tras... Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Dar stiu cum e sa se aprinda inca o faclie pe cer, o stea, cum a fost acum doua zile. De aia sunt piatra. Sa privesc cerul si sa-i stiu schimbarile din compozitie...
Sa nu mai zic de gripa. Aviara, porcina... Va zic de acuma ca urmeaza gripa canina si cea pisiceasca. Pentru ca rate, gaini si porci cresc putini, dar caini si pisici au mai multi, au si aia da la oras. Trebuie un segment de piata mai mare, trebuie vandute mai multe vaccinuri... Nu ma vaccinez. Nu ma reped la nu stiu ce pastile. Incerc, dar nu pot. Tot rece. Tot piatra sunt...
Nu ma impresioneaza plangaretii. Nu ma refer la cei ce scot din ei, din rana, durerea, si o lasa sa curga. E firesc sa versi, sa dai afara... Dar pana la o margine. Nu toata viata. Fiindca mai e de trait, acolo, ceva...
Ma impresioneaza cei care incearca iar, si merg inainte, cu rani cu tot. Uneori ca taurul din arena, cu toate tepusele alea infipte in el. Acolo da, acolo ma misc, ma aprind, sunt gata sa mor si sa inviez cu omul ala, incercand sa iesim impreuna din umbra durerii.
Altfel, cei ce se plang si nu fac nimic sa schimbe, nu ma impresioneaza. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Care nu prea are timp de pierdut cu numaratul gaurilor. Ca piatra, sunt supusa degradarii fizice, voi deveni candva nisip...
Acum e momentul sa simt cum e sa fii viu.
Sa nu va amagiti. Pietrele sunt vii. Pe o planeta vie. Daca stai pe pamant, ca mine, auzi inima Mamei Pamant.
Acum e momentul. O piatra isi tine bine in inima ei de piatra pretioasele bucurii. Ploile care dau viata pamantului, soarele, vantul, padurea, vietatile...
Rasul copilului ce o loveste, cand incepe a merge. Cantecul fluierului. Glasul si tacerea.
Si uneori, cand are sansa sa fie mai mica, poate sa guste zborul, aruncata in cer, poate sa cada si sa se scufunde intr-un lac.
Desigur, astea sunt chestii grozave pentru o piatra...
Dar asa... pentru oameni... pentru toti oamenii... nimic... nu mai... gata.
.
foto
Am ajuns la concluzia asta.
Da, sunt o piatra.
Nu sunt om...
De la o vreme, sunt oameni care zic despre oameni niste lucuri... Asa de multi le zic, asa de cu patos le zic, asa de des le zic, asa de la fel, ca eu incep sa cred ca stiu ei ce zic, acolo...
Acei oameni vorbesc de "toti oamenii."
De "toata lumea".
De "cu totii". Sau de "nimeni"...
Sa va zic:
"Toata lumea in tara asta fura. "Nimic nu merge in tara asta." "Toti oamenii se vand." "Nu mai exista sentimente, cinste, corectitudine." "Nu se mai uita nimeni la cel de langa el."
"Toti mint, toti sunt fatarnici, invidiosi..." "Totul e la taraba."
"S-a pradat tara/lumea de bine."
Nu ma regasesc in astea. Nu ma incadrez in toti oamenii astia. Nu pot sa simt si sa traiesc asa. Dar or fi stiind ei ce zic, atatia...
Asa ca am ajuns la concluzia ca nu sunt om.
Sunt o piatra.
Nu ma simt innebunita de criza. Am avut si pana acum o multime de vremuri grele. Da, am fost si fara servici, si fara ce manca. Nu mult, dar stiu cum este. Vin dintr-o vreme in care oamenii mai poarta rani din razboaie autentice. In care clipa de viata cantareste greu si nu-i dau cu piciorul, privind la noroaie iluzorii... Stranuturile de azi, atat de trambitate si purtate din foaie in foaie, din gura in gura, ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Mi-am inchis palmele spre cersit. Faptul ca unii si altii nu-mi dau tot felul de atentii, ca nu fac special pentru mine nu stiu ce drept, ca vor sa ma calce pe nervi, ca-si inchipuie ca masura mea e data de vreun statut social, categorie politica ori putere de cumparare, ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Nu ma intereseaza daca guvernul o sa dea sau nu ceva. Nici daca s-au rasturnat nu stiu cate masini azi-noapte, s-au taiat si s-au rupt vreunii, s-a imbogatit ori s-au jefuit vreo altii. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Nu ma misca numarul gropilor din Bucuresti. Nu le numar, adica, iar, in fiecare zi... Nici cate semafoare sunt defecte, nici traficul imposibil. Ma lasa rece. Prefer sa-mi caut drum, alaturi de atatia alti mergatori la servici, pe cel mai rapid traseu, care difera din cand in cand, in functie de zi: soare, ploaie, ceata... astea conteaza mult cand vrei sa te "strecori", sa te "rostogolesti". Intr-un fel, I'm a rolling stone...
Nu citesc ziare. De nici un fel. Nu ma intereseaza cine ce a facut si nu a facut, ce vedeta s-a maritat ori dezinsurat, cati copii a facut, cu cine, ce masina/casa/nevasta/sot/look si-a tras... Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Dar stiu cum e sa se aprinda inca o faclie pe cer, o stea, cum a fost acum doua zile. De aia sunt piatra. Sa privesc cerul si sa-i stiu schimbarile din compozitie...
Sa nu mai zic de gripa. Aviara, porcina... Va zic de acuma ca urmeaza gripa canina si cea pisiceasca. Pentru ca rate, gaini si porci cresc putini, dar caini si pisici au mai multi, au si aia da la oras. Trebuie un segment de piata mai mare, trebuie vandute mai multe vaccinuri... Nu ma vaccinez. Nu ma reped la nu stiu ce pastile. Incerc, dar nu pot. Tot rece. Tot piatra sunt...
Nu ma impresioneaza plangaretii. Nu ma refer la cei ce scot din ei, din rana, durerea, si o lasa sa curga. E firesc sa versi, sa dai afara... Dar pana la o margine. Nu toata viata. Fiindca mai e de trait, acolo, ceva...
Ma impresioneaza cei care incearca iar, si merg inainte, cu rani cu tot. Uneori ca taurul din arena, cu toate tepusele alea infipte in el. Acolo da, acolo ma misc, ma aprind, sunt gata sa mor si sa inviez cu omul ala, incercand sa iesim impreuna din umbra durerii.
Altfel, cei ce se plang si nu fac nimic sa schimbe, nu ma impresioneaza. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Care nu prea are timp de pierdut cu numaratul gaurilor. Ca piatra, sunt supusa degradarii fizice, voi deveni candva nisip...
Acum e momentul sa simt cum e sa fii viu.
Sa nu va amagiti. Pietrele sunt vii. Pe o planeta vie. Daca stai pe pamant, ca mine, auzi inima Mamei Pamant.
Acum e momentul. O piatra isi tine bine in inima ei de piatra pretioasele bucurii. Ploile care dau viata pamantului, soarele, vantul, padurea, vietatile...
Rasul copilului ce o loveste, cand incepe a merge. Cantecul fluierului. Glasul si tacerea.
Si uneori, cand are sansa sa fie mai mica, poate sa guste zborul, aruncata in cer, poate sa cada si sa se scufunde intr-un lac.
Desigur, astea sunt chestii grozave pentru o piatra...
Dar asa... pentru oameni... pentru toti oamenii... nimic... nu mai... gata.
.
miercuri, 11 noiembrie 2009
Cafea...
M-am intors un pic pe pamant, sa beau o cafea. Mi-era sete, sete rrrrrau de tot...
Sete de dulce, de bun...
De dulceata vietii.
Mult e in ce pare putin. Mult, daca gusti...
Mmmmm.... infruptata, gustata ca frupt, ca bunatate... Mmmmmm... Patrunde in toate simturile, in toate...
Te face fuior, ca si aburul sau, te doboara mai intai, apoi te-nfuioara...
Te face mic si apoi te mareste, la scara... Pana la scara din ceea mare, scara lunara, stelara ori chiar solara...
Placerea bunului gust, a gustarii de bun...
Imi place sa stau si sa-mi beau cafeaua acum... Ma port in fiecare strop pe mine, cu toate simturile cufundate in bine...
Nimic nu ma tine sa sorb in ce loc vreau, asa cum doresc...
Asta e strop pentru dans, pentru dansul arabesc...Bum-bum... un pic de zvacnet viu, de viata, din umar, din piept, din sold, din buric... Un pic de ici, un pic de colo, dansand un drum solo...
Alt strop pentru casa din deal... Acolo, pe bancuta din lemn de brad, mirosind dulce... Cafea din cana de lut... In dulceata diminetii, dupa noptile nebune, in care te iubesti pana uiti de lume...
Alt strop, pentru mare... Pentru calatorii albastre, insorite si instelate, pentru plutit si zburat peste ape, peste lumi departate...
Alt strop, pentru muntele ala, Machu Picchu, in care mi-am regasit respirul, ascultand si simtind inima Mamei... Oh, da, mai am un pic si implinesc un an de cand traiesc!
Alt strop, pentru noaptea instelata de acum noua ani, in care vrajita descopeream mersul pe camila, plutirea cu ochii in cer si alergam dupa un rasarit de soare, pe pietrele din varf, de pe Sinai...
Si in fine, un strop pentru acum, pentru a ma simti pe mine in mine... Acum, aici, gust si traiesc si ma bucur ca sunt, in acest infinit si nemasurat punct de pe pamant...
luni, 9 noiembrie 2009
Pe Luna. Lumina unui vis
foto
Acum am inteles... Ori asa cred.
Sunt aici, pe Luna, langa visul pierdut si agatat in piatra, plecata dupa visul meu si gasind un altul...
Ca toate cele ce-am trait, nimica nu-i degeaba... Sunt aici si pot sa ma amestec tocmai pentru ca sunt aici. Alegand sa fac ceea ce imi sta in putinta, sa schimb soarta unui vis. De ce? De ce pot sa fac asta? Am inteles in noaptea dinainte. Pentru ca e Maktub. Asa a fost scris.
Imi amintesc iar asta, din "Alchimistul":
"viitorul ii apartine lui Dumnezeu si el il arata numai in imprejurari deosebite. Si cum reusesc eu sa ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. In prezent sta tot secretul; daca dai atentie prezentului, poti sa-l imbunatatesti. Si daca iti imbunatatesti prezentul, tot ce se va intimpla apoi va fi mai bine. Uita de viitor si traieste in fiecare zi in invataturile Legii si cu increderea ca Dumnezeu are grija de copiii Lui. Fiecare poarta in sine vesnicia.
Camilarul vru sa stie in ce imprejurari ingaduie Dumnezeu sa se vada viitorul.― Cind il arata El insusi. Iar Dumnezeu arata viitorul foarte rar, si pentru un singur motiv: cand este un viitor care a fost scris sa fie schimbat."
La fel si cu visul... Sunt aici si pot sa-i schimb viitorul pentru ca de asta sunt aici.
Mana Care A Scris a scris sa fiu aici.
Bun... Ce putem face? Visul e inca viu, palpaie, invelit in neguri... De ce? Cum a ajuns asa? Cine stie?
Ce poti sa faci? Stiu, visatorul trebuie sa-si schimbe visul. Dar daca nu stie ca poate? Si daca stie si nu crede ca poate?
Si daca visul se-mplineste si se arata implinit, oare atunci nu capata putere visatorul, crezand macar de-acum incolo?
Sa vedem... M-aplec sa prind visul. Tremura si mai tare, acolo, in noapte, agatat in colt de piatra. Cu blandete, il ating, il desfac din firele ca niste funii, prinse si rasucite, si il ridic sa-l vad mai bine. Un glob candva frumos, cu o coaja neagra, crescuta peste el, ca lemnul incretit al unei nuci. Ici-colo crapatura scoartei lasa vederii clipiri albastre, ca de cer de vara... Fugare insa, slabe, fara forta. Cum sa fac? Cum sa-l desfac din coaja fara a-l vatama? Ce poate face bine fara sa raneasca? Mmmm... Caut febril prin minte.
Intre timp, asez visul aici, jos, pe fata Lunii. Il mangai si ma gandesc. Cum sa tai fara sa sangereze? Cum sa inlatur tumoarea asta? Ar trebui sa stiu cine a visat si ce, de ce s-a-mbolnavit bietul vis, de unde i se trage... Istorie cam lunga si intortocheata. Nu-s specialista in asa ceva. Eu nici visul meu nu mi-l gasesc. Mi l-am pierdut pe-aici, pe undeva. De unde sa stiu oare...
Oah! Iar ma prinde mintea. Ce poate ajuta fara sa vatame?
Un fel, un singur fel. Unul prin care tot se poate face, fara sa trebuiasca sa stii, fara sa poti de fapt sa stii prea mult. Acolo, in misterul acelei puteri care poate tot. Una singura, peste tot, fara margini, fara oprelisti... Iubirea.
Ea nu e o poveste minunata, un cuvant stralucitor... Nu. Nu-i o papusa frumoasa, de tinut in vitrina. Nu-i departe, undeva, de neatins, cu-atatia alergand orbeste dupa Ea. E aici. Peste tot. Nelimitata. Si foarte palpabila.
Inteleg...
Ma asez aici, langa visul bolnav. Il prind in palme, inchid ochii. Respir si las sa curga... Viata. Suflul asta care O contine pe Ea.
Las sa se faca ceea ce e de facut.
In spatele ochilor inchisi vad visul. Albastru-cer, cuprinde, asa cum banuiam, o poveste de iubire. Dorita, visata, a cuiva. Nu conteaza a cui.Toti oamenii o au... Ea e aici, pusa frumos, ca un cer albastru pe o mare lina...
Si vad istoria ratacirii acestui vis. Pe-o parte, visatorul, incantat de frumusetea iubirii, viseaza visul implinit. Pe de-alta parte, teama lui ca nu va fi... Negura groasa, prinzand visul cand coborase pe Luna, din corabia de aur... Strangandu-l, sufocandu-l...Tarandu-l aici, in intunecime, agatat in piatra Lunii.
As vrea... Vreau, pentru el.
Pun visul langa inima. Si il iubesc. Asa, ca si cum ar fi visul meu. Cu fiecare rasuflare, viul, ca forma a Iubirii, curge in el, in vis, si-l umple. Ii da lumina.
Si visul imi raspunde. Parca as tine-n brate un copil. Parca-i o fiinta vie... Palmele-mi sunt fierbinti. Deschid ochii. Lumina dinauntru topeste stratul de-ntuneric, liberand albastrul-cer al visului-copil.
Ca prin minune, coaja cenusie se destrama, dispare... In palme imi ramane un glob de cer albastru, cu palpairi de curcubeu. Si lumineaza asa frumos... Si se roteste lin, se-nalta usor in vazduhul Lunii. Pleaca plutit spre partea luminoasa a astrului de-argint.
Raman aici, inca sorbind placerea asta, a unui nou miracol. Eu doar am atins si am tinut, si toate le-a facut Ea... Iubirea. Cea care misca lumile, etern.
Si imi dau seama ca si cautarea mea s-a incheiat. Ca ceea ce s-a facut acum e pentru toate visele ratacite. E la fel. Tot ea, Iubirea, face, face tot. Doar sa ne lasam a O simti.
Inteleg, si asta-mi lumineaza tot. Pana si pasii mei pe fata Lunii. Caci vad in jur, din nou, ca ziua.
Calatoria asta s-a incheiat.
E vremea sa ma intorc acasa...
Acum am inteles... Ori asa cred.
Sunt aici, pe Luna, langa visul pierdut si agatat in piatra, plecata dupa visul meu si gasind un altul...
Ca toate cele ce-am trait, nimica nu-i degeaba... Sunt aici si pot sa ma amestec tocmai pentru ca sunt aici. Alegand sa fac ceea ce imi sta in putinta, sa schimb soarta unui vis. De ce? De ce pot sa fac asta? Am inteles in noaptea dinainte. Pentru ca e Maktub. Asa a fost scris.
Imi amintesc iar asta, din "Alchimistul":
"viitorul ii apartine lui Dumnezeu si el il arata numai in imprejurari deosebite. Si cum reusesc eu sa ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. In prezent sta tot secretul; daca dai atentie prezentului, poti sa-l imbunatatesti. Si daca iti imbunatatesti prezentul, tot ce se va intimpla apoi va fi mai bine. Uita de viitor si traieste in fiecare zi in invataturile Legii si cu increderea ca Dumnezeu are grija de copiii Lui. Fiecare poarta in sine vesnicia.
Camilarul vru sa stie in ce imprejurari ingaduie Dumnezeu sa se vada viitorul.― Cind il arata El insusi. Iar Dumnezeu arata viitorul foarte rar, si pentru un singur motiv: cand este un viitor care a fost scris sa fie schimbat."
La fel si cu visul... Sunt aici si pot sa-i schimb viitorul pentru ca de asta sunt aici.
Mana Care A Scris a scris sa fiu aici.
Bun... Ce putem face? Visul e inca viu, palpaie, invelit in neguri... De ce? Cum a ajuns asa? Cine stie?
Ce poti sa faci? Stiu, visatorul trebuie sa-si schimbe visul. Dar daca nu stie ca poate? Si daca stie si nu crede ca poate?
Si daca visul se-mplineste si se arata implinit, oare atunci nu capata putere visatorul, crezand macar de-acum incolo?
Sa vedem... M-aplec sa prind visul. Tremura si mai tare, acolo, in noapte, agatat in colt de piatra. Cu blandete, il ating, il desfac din firele ca niste funii, prinse si rasucite, si il ridic sa-l vad mai bine. Un glob candva frumos, cu o coaja neagra, crescuta peste el, ca lemnul incretit al unei nuci. Ici-colo crapatura scoartei lasa vederii clipiri albastre, ca de cer de vara... Fugare insa, slabe, fara forta. Cum sa fac? Cum sa-l desfac din coaja fara a-l vatama? Ce poate face bine fara sa raneasca? Mmmm... Caut febril prin minte.
Intre timp, asez visul aici, jos, pe fata Lunii. Il mangai si ma gandesc. Cum sa tai fara sa sangereze? Cum sa inlatur tumoarea asta? Ar trebui sa stiu cine a visat si ce, de ce s-a-mbolnavit bietul vis, de unde i se trage... Istorie cam lunga si intortocheata. Nu-s specialista in asa ceva. Eu nici visul meu nu mi-l gasesc. Mi l-am pierdut pe-aici, pe undeva. De unde sa stiu oare...
Oah! Iar ma prinde mintea. Ce poate ajuta fara sa vatame?
Un fel, un singur fel. Unul prin care tot se poate face, fara sa trebuiasca sa stii, fara sa poti de fapt sa stii prea mult. Acolo, in misterul acelei puteri care poate tot. Una singura, peste tot, fara margini, fara oprelisti... Iubirea.
Ea nu e o poveste minunata, un cuvant stralucitor... Nu. Nu-i o papusa frumoasa, de tinut in vitrina. Nu-i departe, undeva, de neatins, cu-atatia alergand orbeste dupa Ea. E aici. Peste tot. Nelimitata. Si foarte palpabila.
Inteleg...
Ma asez aici, langa visul bolnav. Il prind in palme, inchid ochii. Respir si las sa curga... Viata. Suflul asta care O contine pe Ea.
Las sa se faca ceea ce e de facut.
In spatele ochilor inchisi vad visul. Albastru-cer, cuprinde, asa cum banuiam, o poveste de iubire. Dorita, visata, a cuiva. Nu conteaza a cui.Toti oamenii o au... Ea e aici, pusa frumos, ca un cer albastru pe o mare lina...
Si vad istoria ratacirii acestui vis. Pe-o parte, visatorul, incantat de frumusetea iubirii, viseaza visul implinit. Pe de-alta parte, teama lui ca nu va fi... Negura groasa, prinzand visul cand coborase pe Luna, din corabia de aur... Strangandu-l, sufocandu-l...Tarandu-l aici, in intunecime, agatat in piatra Lunii.
As vrea... Vreau, pentru el.
Pun visul langa inima. Si il iubesc. Asa, ca si cum ar fi visul meu. Cu fiecare rasuflare, viul, ca forma a Iubirii, curge in el, in vis, si-l umple. Ii da lumina.
Si visul imi raspunde. Parca as tine-n brate un copil. Parca-i o fiinta vie... Palmele-mi sunt fierbinti. Deschid ochii. Lumina dinauntru topeste stratul de-ntuneric, liberand albastrul-cer al visului-copil.
Ca prin minune, coaja cenusie se destrama, dispare... In palme imi ramane un glob de cer albastru, cu palpairi de curcubeu. Si lumineaza asa frumos... Si se roteste lin, se-nalta usor in vazduhul Lunii. Pleaca plutit spre partea luminoasa a astrului de-argint.
Raman aici, inca sorbind placerea asta, a unui nou miracol. Eu doar am atins si am tinut, si toate le-a facut Ea... Iubirea. Cea care misca lumile, etern.
Si imi dau seama ca si cautarea mea s-a incheiat. Ca ceea ce s-a facut acum e pentru toate visele ratacite. E la fel. Tot ea, Iubirea, face, face tot. Doar sa ne lasam a O simti.
Inteleg, si asta-mi lumineaza tot. Pana si pasii mei pe fata Lunii. Caci vad in jur, din nou, ca ziua.
Calatoria asta s-a incheiat.
E vremea sa ma intorc acasa...
duminică, 8 noiembrie 2009
Pe Luna. Ingerul
Gandul nebun se rasuceste adanc. Acolo, in piept, simt ispita. Mi se intind mainile, mari, tot mai mari... Asa le simt, cum vor sa apuce visul acela, sa-l dezgate, sa-l ajute...
Ma indrept spre capcana de piatra, sa-l scot. Un zid nevazut ma opreste. Nu pot inainta. Intind palma, pipai... Ca o patura densa de aer, cald ici, rece dincolo. Ma duc mai la dreapta. Zidul se continua. La stanga la fel... Nu pot trece.Intreb inauntru: De ce? DE CE? VREAU!
- Ce vrei?
Iar vocea aceea. Inima Lunii. Cred adica... Nu mai stiu.
- Vreau sa scot visul. Vreau sa-l...
- Sa-l salvezi. Nu-ti ajunge? Nu te-ai saturat? CINE TE CREZI?
Raman in tacere. Ma infasor in tacerea mea, ca-ntr-o mantie groasa. Imi simt stomacul cum pulseaza, nervos. Simt cum urca din picioare, in sus, pe spate, fiori...
- Vreau.
- Nu poti sa te amesteci in visul altora! NU STII ASTA?
Nu pot sa simt asta. Stiu foarte clar ca de aia am facut drumul. Stiu asta. Nu pentru visul meu ratacit, sau nu doar pentru el. Cum mi se intampla de atata vreme, nimic nu e intamplator. Nu sunt aici degeaba. Vreau sa trec! Vreau sa ma amestec!
- Nu ai cum. Nu e...
- Ba da. E si visul meu. Toti oamenii au aceleasi radacini de vis. E si al meu! Pot sa ating, pot sa ma amestec!
Si e povestea mea. Eu am scris-o!
Astea le-am tipat.
Si deodata incepe... Nu stiu ce-i asta. Vant puternic, apoi caldura, iara rece, iara cald...
Nu mai aud. Un vuiet imi umple capul, si deja imi bubuie tamplele. Ma asez iara pe "pamant" si respir calm, caaaaaalm... Respirul m-a scos mereu din multe... Incet-incet vuietul se opreste. Imi simt fata parca parlita de foc. Dogoreste "aerul" in jur... Imi dau seama ca imi stransesem ochii. Ii deschid. Oaaaaa! Gata sa orbesc. Lumina multa, lumina peste tot! Parca soarele e langa obrazul meu. Ma dor ochii, imi vine sa-i smulg din orbite, sa nu mai simt...Respir iara iute, apoi mai incet... Odata cu suflarea lumina se aseaza mai bland si se domoleste durerea ochilor. Pot deschide iar, usuuuurel pleoapele. In fata mea, scaldat in lumina, plutind pe lumina, scanteind lumina, orbitor, mare, pana in mijlocul cerului, mijlocul lumii... Un Inger. Lumina de tot... Pluteste... Fata este uriasa, alb-aurie, cu ochi scanteind in ape de albastru si violet ... Aud inauntru intrebarea. Intrebarea AIA... INTREBAREA. Oh, stiam ca o sa fie aia!
Nu trebuie sa fie tunet. Nu-i nevoie. Nu trebuie nici s-o aud. Dar e demult inradacinata aici, dinainte sa fiu in vreo lume... Cand apare iar, face acelasi lucru... Inchide o lume, o serie de vieti, deschide alta. Ma cutremur, ma asez iar, fara vlaga. Stiu ca e ea inainte sa o aud, apuc sa mai trag o gura de aer si apoi ma rasucesc cu toate, din toate firele, stiind dinainte ce voi simti, fiindca am mai trecut prin asta...
INTREBAREA... glasul bland si puternic imi zguduie lumea... INTREBAREA... Uriasa, clara, limpede-cristal, taind iara tot:
MI-KA-EL?
Pffffffffff! Ma sparg in infime farame, ma risipesc in galaxii, colind lumi cu viteza acestui glas... Ma refac, din praful de stele, ma asez iar in forma stiuta, cu toate aruncate la "pamant"... Povesti, culori, desene, masti, decoruri, actori, scenarii... Toate-s aici, jos, langa mine. Moarte, daca vreau, vii, daca vreau.
A nu stiu cata oara, des-facere si facere...
Da. Privesc ochii aceia scanteietori, pulsand curcubeie in Univers, ma uit si imi re-cunosc farama ce sunt, lumina ce sunt, fulg, praf de stea, miez de duh...
Toate in nuca, in nuca asta mica, visand galaxii... Privind cu uimire la Cel Ce Face... La El...
Vantul puternic incepe sa sufle si imi tremura genele. De vant, mi se-mpaienjenesc ochii. Ori de lacrimi?... Nu stiu. A cata oara mi se da si panza si penel? Si timp, si loc?
A cata oara vine iar Inspirul? Sa pot... Sa pot vedea... Ce face Mana... Mana Care A Scris...
Nu conteaza. Nu mai conteaza. Se sfarseste un timp si incepe altul.
Privirea de lumina a Ingerului se umple de vartej de aur si argint. Chipul se apleaca un pic, si arde si mai mult lumina aia, nu dureros, ci umplutor, coplesitor...
Inchid ochii. E prea mult...
Ma opresc pe mine insami, intr-o liniste clara, nici nu mai suflu. E un hiatus. Gata.
Si-apoi odata se porneste iar respirul si simt boare placuta pe obraz... Deschid ochii si asa cum banuiam, nu-i inger, nu-i nici urma de lumina . Doar aici, langa mine, inca ramas asa, aiurit si batut de vantul lunar, ca un ciulin infipt in gard de piatra, un biet vis inca viu, inca pulsand in intunecimea ce-l strange...
Hhhh-hhoooof! Ce-am tras eu, mai visule draga, de dragul tau! Tocmai acum sa dau iar de Inger... Adica el de mine.
In povestea pe care eu doar am incercat a o prinde... Traind-o si straduindu-ma sa ma tin de ea, in timp ce zboara, si s-o culeg in forma scrisa...
Si totusi, visul. Ce-ar fi daca...?
.
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
Pe Luna. Pasind in Umbra...
Asaaa.... Inima Lunii...
Asta e firul. Pe el pot sa merg. Fiindca acum inaintez in bezna totala.
Am mai facut drum asa, pe intuneric, dar un drum scurt. Acum nu stiu cat va fi si nici incotro merg. N-am ziduri imprejur, nici pietre, drept ghid. N-am decat "pamantul" Lunii sub picioare. Si bataia asta de inima. Ca sa simt Viul. Pe el, pe firul asta ma tin...
Inaintez. E intuneric si e frig. N-ar trebui sa-mi fie. Doar aici nu-s cu trupul, sunt in vis. Calatorie de vis, in care...
LA NAIBA! E FRIG!
Calatoria e cat se poate de reala.
Chiar sunt pe fata Lunii. In felul "este si nu este", atat de blestemat candva, cand nu intelegeam, atat de cu mirare si minunare primit, cand inceput-am a pricepe...
Ce? Iara aia, zenism-ul meu preferat (pana apare altul, preferat):
"Lucrurile nu sunt ce par a fi.
Dar nici nu sunt altceva."
Ha! Dar am tot "locul asta" la dispozitie. Cat e de mare? Nu stiu. Ma misc un pic, respir un pic, mai fac o rotire-doua, lin, asa... O rotire, doua, trei... la a 167-a ma incalzesc... Gata. Am "bagat lemne in soba." Gata, s-a aprins bine focul inauntru.
Dau drumul la mers...
Merg "inainte", desigur ca inainte, fiindca pun un picior in fata altuia. Dar "inainte" ca si sens.. Ca "directie", poate fi si in cerc... OK. Ar fi cazul sa vad ceva, nu?
"Houston, avem o problema" nu tine aici... Nici "go to the Dagobah system"...
Ma leg de firul asta, al inimii, cu Luna. Cu Mama Quilla. Bum-bum... bum-bum... Ingenunchez si pun palmele jos, pe suprafata Lunii, sa ating, sa simt mai bine. Asa. Acum, da. Ma ridic.Simt... Simt in pantece, in inima... Bum-bum... bum-bum...
- Ce e, inima?
- Pai ce sa fie? Nimic nu e, tocmai ca...
- Ha! chiar nimic? Dar tu? Tu nu esti?
- Ei, da! Eu. Sunt. Aici. Stiu...
- Stii. Of, hai, fie, e prima data cand vii la mine. Dar... adu-ti aminte.
Bang! Drept in frunte. Intre ochi. Palma mea... Pai da! Ce conteaza daca tii ochii inchisi sau nu, in intuneric? Merg cu ochii deschsi, dar cu senzatia lui "ca si cum"... Ca si cum ar fi inchisi. Ca eu asa vad. Si vad! Of, ce mare filosofie era!
Uite, luciri slabe. Slabe, dar sunt...Caci Viul are lumina lui. Lumina asta slaba, dar lumina... Uite, pulseaza globuri colorate... contururi luminoase...
Zvvvvvvvv! Vvvvvvvjjjjt! Prin fata, trece repede. Rece, o "masa" pe care o simt grea. Nu prea disting, dar simt "densitatea" a ceva care se misca, rece, infiorandu-ma...
Inca una. Viiiijjjjjj! Alta... Una parca se taraie. Ca un paianjen, un miriapod. Si altele serpesti, dezgustatoare. Ce-or mai fi si astea? Contururi usor luminoase, cat sa le deosebesc, intunecate, in intunericul lunar...
- Tot vise sunt. Dar visate cu inima grea.
Glasul inimii Lunii sopteste iar inimii mele.
- Sunt vise "negre". Cosmaruri.
Cosmaruri, da! Alea care se taraie sau dau navala, depinde cata forta a pus in ele visatorul lor. Sunt facute cu inima grea, cu "inima rea"... Cu tristete, frica, ura, deznadejde, neputinta... Planset, jale, chiar disperare. Simt recele lor cum da sa ma taie. Ma feresc, ma dau inapoi...
Imi simt mai bine inima. Stau aici, in ea... Vedere limpede, suflare calma...
Privesc iar la visele "negre". Ma uit mai bine la astea mici, care se rotogolesc, ca niste ciulini dusi de vant... Unul da "semne" slabe de lucire obosita.
- Asta nu e innegurat de tot. Cel ce l-a facut asa, cu teama, are inca o speranta, un "dar daca"... "Dar daca as putea"...
Daca as putea si eu sa fac ceva, cu visele astea, faurite stramb, cosmaruri...
- Stiu. Ai vrea sa ai, asa, doar o miscare, si sa dispara toate. Sau sa se schimbe in lumini.
- Pai da! N-ar fi firesc?
- Firesc! Doar daca cel care viseaza isi schimba el insusi visul. Poti sa il ajuti, dar nu sa faci in locul lui.
- Da... stiu asta...
- Iara pici in...
- Da in visul ala aiurit. Prostesc... Dar nu ma pot abtine...
- Ba poti.
Oftez si merg inainte. Mi-as dori o raza, un singura, sa lumineze visele negre ale omenirii. Stiu ca nu e la mine, ci la fiecare visator...
Nu e nici rostul meu sa le tai cu vreo sabie. Fiecare-si are Luptatorul... Asa cum eu o sa le-nfrunt pe ale mele. O sa dau peste ele, da, stiu asta!
Merg mai departe. Si zaresc acolo, cazut, agatat de-un colt de piatra selenara, un vis intunecat, dar nu asa de tare. Parca o umbra groasa a inchis un miez albastru, ce clipeste licarit. Crapata ici-colo, umbra lasa sa se vada mici palpairi de lumina albastrie... E ca o mica piatra pretioasa vie, invelita in strat gros de "pamant".
Ma apropii de visul prins in piatra. Si-un gand nebun imi acopera mintea:
Ce-ar fi...
vineri, 6 noiembrie 2009
Pe Luna. La marginea umbrei
La marginea umbrei...
Raman aici in liniste.
In fata, brusc, intocmai ca un ghetar incremenit cu marginea infipta in pietris, incepe umbra Lunii. Doar ca albu-i negru... Ca un zid de negura, in fata mea sta asta. Umbra. Fata nevazuta.
Din toata stralucirea dinainte, din cantecul viselor, din campurile pline de sclipiri, nimic. Nimic nu e aici.
Imi creste un tremur dinauntru. Imi este ceva cunoscut... Da, am mai strabatut umbre. Dar ca asta inca nu. Nu stiu. Asta e o pasire in necunoscut. Fara lumini, fara nicio calauza.
Dar... Inainte de orice drum, intarea inauntru. Asezarea.
Ma las un pic sa stau pe fata Lunii.
Daca Mama Pamant imi este ca o inima ce-o simt cand sunt acolo, in casa mea, aici mi-e nou. Mai vorbeam eu cu Luna-n nopti anume, ori din cand in cand, dar inca nu o stiu. A venit timpul sa ne cunoastem...
Stau in tacere, in nemiscare, si intru in liniste. In toata nestiinta asta, in tot noul, este totusi un miez de care ma pot agata: eu insami. Eiii... nici aici nu stiu prea mult, dar asta-i singura calauza. Inima. Si ea nu da gres...
Inchid ochii. Hmmm... parca ar fi nevoie! In fata mea e numai bezna. Dar tot o fac. Obisnuinta catarii inauntru... Asa imi e mie cand vreau sa vad.
Raman si-ncep s-ascult linistea. Astept... Rasuflu lin. In povestea mea, mi-am facut si aer pe Luna, asa ca suflu. Las vantul Lunii sa-mi sopteasca si ascult si mai adanc... Nu stiu cat stau. Multimi de clipe, ceasuri, poate cat o noapte... Nu stiu... Nu mai masor vremea. Doar ascult.
Mi se face linistea si mai adanca. Imi aud si-mi vad ganduri razlete, venite asa, sa vada "ce mai fac"... Le vad, le las sa treaca... Pana se plictisesc si se lasa pagubase. Stau in linistea ascutita ca o sabie de cristal. Trag mai adanc din liniste. Ascult...
Aud in sfarsit, departe, adanc, infundat. Intai, ca o fluturare. O soapta. O bataie de aripa. Apoi mai tare... In sfarsit! Bum-bum... Bum-bum... Intocmai ca si mine. Bum-bum... bum-bum...
Inima Lunii.
.
Raman aici in liniste.
In fata, brusc, intocmai ca un ghetar incremenit cu marginea infipta in pietris, incepe umbra Lunii. Doar ca albu-i negru... Ca un zid de negura, in fata mea sta asta. Umbra. Fata nevazuta.
Din toata stralucirea dinainte, din cantecul viselor, din campurile pline de sclipiri, nimic. Nimic nu e aici.
Imi creste un tremur dinauntru. Imi este ceva cunoscut... Da, am mai strabatut umbre. Dar ca asta inca nu. Nu stiu. Asta e o pasire in necunoscut. Fara lumini, fara nicio calauza.
Dar... Inainte de orice drum, intarea inauntru. Asezarea.
Ma las un pic sa stau pe fata Lunii.
Daca Mama Pamant imi este ca o inima ce-o simt cand sunt acolo, in casa mea, aici mi-e nou. Mai vorbeam eu cu Luna-n nopti anume, ori din cand in cand, dar inca nu o stiu. A venit timpul sa ne cunoastem...
Stau in tacere, in nemiscare, si intru in liniste. In toata nestiinta asta, in tot noul, este totusi un miez de care ma pot agata: eu insami. Eiii... nici aici nu stiu prea mult, dar asta-i singura calauza. Inima. Si ea nu da gres...
Inchid ochii. Hmmm... parca ar fi nevoie! In fata mea e numai bezna. Dar tot o fac. Obisnuinta catarii inauntru... Asa imi e mie cand vreau sa vad.
Raman si-ncep s-ascult linistea. Astept... Rasuflu lin. In povestea mea, mi-am facut si aer pe Luna, asa ca suflu. Las vantul Lunii sa-mi sopteasca si ascult si mai adanc... Nu stiu cat stau. Multimi de clipe, ceasuri, poate cat o noapte... Nu stiu... Nu mai masor vremea. Doar ascult.
Mi se face linistea si mai adanca. Imi aud si-mi vad ganduri razlete, venite asa, sa vada "ce mai fac"... Le vad, le las sa treaca... Pana se plictisesc si se lasa pagubase. Stau in linistea ascutita ca o sabie de cristal. Trag mai adanc din liniste. Ascult...
Aud in sfarsit, departe, adanc, infundat. Intai, ca o fluturare. O soapta. O bataie de aripa. Apoi mai tare... In sfarsit! Bum-bum... Bum-bum... Intocmai ca si mine. Bum-bum... bum-bum...
Inima Lunii.
.
joi, 5 noiembrie 2009
Pe Luna.Impliniri de vise
...
foto
Si iata... Mi-e totul nou, aici.
Las in urma corabia si fiintele stralucitoare, pornind de una singura pe Luna.
Imi rad de mine, inauntru: tot imi spuneu destui "lunatica". Ei, acum chiar sunt...
Si tot mi-am facut atatea drumuri asa, de una singura. Inca unul. In care stiu cum e sa asculti, sa simti, sa fii asa, atent, cu toate simturile.
In misterul Lunii asa se cere sa fii. In Ascultare.
Ascult, in timp ce merg, vantul lunar. E o noua limba, asta, un alt vant... Invat despre Luna ascultandu-l. Si imi spune multe. Ascult si aflu... Tot de pamanteni?!
Da, tot de ei... Vantul de asta spune.
E incarcata Luna de ce visam noi, de acolo, de pe Planeta Albastra. E plina de gandurile noastre, care bantuie pe fata ei purtate de vant... Ascult si imi e mai simplu, asa, mai linistit, sa aflu. Tot despre noi...
Oh, de-ar putea oamenii sa fie asa, doar un ceas, desprinsi de moara zilnica, ascultand, ascultandu-se pe ei insisi... Si-ar limpezi multe si ar taia atatea noduri... Ar fi mult mai usori. Mai limpezi. Poate mai fericiti...
Privesc in jur si ma incant pe peisajul asta luminos. Imi amintesc de povestea despre muntii din Luna, in care fiintele ce traiau aici, ajunse pe pamant, au ars de dorul muntilor luminosi si au tesut cu fire de lumina fata Muntilor Dolomiti... Inteleg acum acele fapturi. Lumina asta, ce se zice ca nu-i a Lunii, e chiar a ei, de fapt. A stralucitoarelor fire tesute chiar de locuitorii Lunii. Ii vad, ca fiinte luminoase, usoare, stravezii. Desigur, pentru a le vedea, trebuie sa stii SA VEZI... Antrenamentul privirii in curcubeu isi da roadele acum. Pot vedea fapturile Lunii...
Si vad sclipind ici-colo, pe campii intinse, luminile colorate din cupele cu visele noastre, ale pamantenilor. Ma-ntreb ce-o fi cu ele. Caci nu stiu inca ce se face cu visele noastre, care umplu Luna.
Ma apropii de un palc de vise. Sunt adunate ca florile-n buchet, luminand, palpaind viu acolo, in cupe de smarald, rubin, safir si ametist... in multe pietre pretioase. Pe ele curge de undeva, din inaltul albastru-nchis, ploaie de lumina argintie. Si lumina asta le acopera, ca un vesmant cald, lucitor, ca pe bobul de grau in neaua pamanteana. Doar ca ele stau putin asa, sub caldul invelis, caci urmeaza a se implini... Cum oare? N-apuc sa ma intreb de tot si vad... Vad cum se face. O cupa rosie, frumoasa, de rubin, se-nalta usurel din stratul luminat si-ncepe a pluti asa, peste campie. Undeva, sub stratul argintiu, palpaie tare o lumina alb-albastrie... Pulseaza, precum un far in noptile pe marea pamantena... Cupa cea rosie grabeste, plutind pana deasupra fulgului alb-albastriu de lumina... Si ajunsa acolo, incepe a canta... Sunete de harpa. Raman sezand pe campul luminat, privind si ascultand, ca intr-o vraja... Cupa suna si se roteste, viu, ca si cum ar chema, ca si cum ar trage pe fir de cantec cristalin de harpa, ceva ce lumineaza acolo... Si iata... stratul de praf de-argint se scutura usor, se varsa de o parte si de alta a unei cupe albe, cu luciri de curcubeu... Vas de opal, piatra pretioasa a iubirii, a sperantei...
Cupa se-nalta, se roteste viu, ca o flacara alb-curcubie, ajungand langa cea rosie, sub ea. Capacul se desface si lumina dinauntru lasa la vedere globul de vis dinauntru... Desi sunt departe, pot vedea. Da, inauntru e un vis de dragoste. Asa se vede, cu multe nuante rosii si albastre. Cu multe imagini dulci, placute, tandre. Din cupa rosie se desface un vis la fel, putin mai colorat in verde. Semn ca cel sau cea care-l viseaza a strans speranta multe, multe-n vis... Visele nu spun ale cui sunt. Ele doar desfasoara acolo, inauntru, in globurile de cristal, imagini si culori si raze... Dar ele unele-pe-altele se stiu... Se potrivesc asa, prin chemare de lumina si prin cantec, si se aduc unul in altul... Asa si cu visele "mele", pe care le privesc acum. Fiecare se inalta din cupa lui, se toarna unul intr-altul, nascand un glob luminos, cu toate culorile intr-ansul. Se roteste un pic globul asta, parca sa-si aseze mai bine inauntru noua alcatuire. Si o data incepe a lumina si mai tare, pulsand, ca o floare de lumina cu multe ape si scantei... Mai sta putin asa, deasupra Lunii, invartindu-se pe loc din ce in ce mai tare, pana ce dintr-o data capata lumina si mai multa si... viteza! Da, ca si cum ar fi intr-un vartej, globul cel nou cu vise-mpreunate se ridica rotit si se indreapta iute, ca o stea, cate Pamant...
Mama-mama, ce vitezaaaa! Cred ca cei doi visatori ce au visat la fel isi vor primi in noaptea asta implinirea viselor, ca pe un fulger... Imi rad iar inauntru. Prevad deja o intamplare in care doi vor spune c-au fost loviti de fulgerul iubirii...
M-am lasat prinsa in vraja asta, a privirii jocului de vise si acum ma ridic, rascolind praf de argint pe fata Lunii.
Ma las din nou in cautare, caci am de gasit un vis, visul meu ratacit... In fata, undeva nu prea departe, se vede umbra adanca. Inuneric. Nici urma de praf de argint, lumini, culori. Ma-ndrept spre fata nevazuta a Lunii, in cautarea visului pierdut...
.
foto
Si iata... Mi-e totul nou, aici.
Las in urma corabia si fiintele stralucitoare, pornind de una singura pe Luna.
Imi rad de mine, inauntru: tot imi spuneu destui "lunatica". Ei, acum chiar sunt...
Si tot mi-am facut atatea drumuri asa, de una singura. Inca unul. In care stiu cum e sa asculti, sa simti, sa fii asa, atent, cu toate simturile.
In misterul Lunii asa se cere sa fii. In Ascultare.
Ascult, in timp ce merg, vantul lunar. E o noua limba, asta, un alt vant... Invat despre Luna ascultandu-l. Si imi spune multe. Ascult si aflu... Tot de pamanteni?!
Da, tot de ei... Vantul de asta spune.
E incarcata Luna de ce visam noi, de acolo, de pe Planeta Albastra. E plina de gandurile noastre, care bantuie pe fata ei purtate de vant... Ascult si imi e mai simplu, asa, mai linistit, sa aflu. Tot despre noi...
Oh, de-ar putea oamenii sa fie asa, doar un ceas, desprinsi de moara zilnica, ascultand, ascultandu-se pe ei insisi... Si-ar limpezi multe si ar taia atatea noduri... Ar fi mult mai usori. Mai limpezi. Poate mai fericiti...
Privesc in jur si ma incant pe peisajul asta luminos. Imi amintesc de povestea despre muntii din Luna, in care fiintele ce traiau aici, ajunse pe pamant, au ars de dorul muntilor luminosi si au tesut cu fire de lumina fata Muntilor Dolomiti... Inteleg acum acele fapturi. Lumina asta, ce se zice ca nu-i a Lunii, e chiar a ei, de fapt. A stralucitoarelor fire tesute chiar de locuitorii Lunii. Ii vad, ca fiinte luminoase, usoare, stravezii. Desigur, pentru a le vedea, trebuie sa stii SA VEZI... Antrenamentul privirii in curcubeu isi da roadele acum. Pot vedea fapturile Lunii...
Si vad sclipind ici-colo, pe campii intinse, luminile colorate din cupele cu visele noastre, ale pamantenilor. Ma-ntreb ce-o fi cu ele. Caci nu stiu inca ce se face cu visele noastre, care umplu Luna.
Ma apropii de un palc de vise. Sunt adunate ca florile-n buchet, luminand, palpaind viu acolo, in cupe de smarald, rubin, safir si ametist... in multe pietre pretioase. Pe ele curge de undeva, din inaltul albastru-nchis, ploaie de lumina argintie. Si lumina asta le acopera, ca un vesmant cald, lucitor, ca pe bobul de grau in neaua pamanteana. Doar ca ele stau putin asa, sub caldul invelis, caci urmeaza a se implini... Cum oare? N-apuc sa ma intreb de tot si vad... Vad cum se face. O cupa rosie, frumoasa, de rubin, se-nalta usurel din stratul luminat si-ncepe a pluti asa, peste campie. Undeva, sub stratul argintiu, palpaie tare o lumina alb-albastrie... Pulseaza, precum un far in noptile pe marea pamantena... Cupa cea rosie grabeste, plutind pana deasupra fulgului alb-albastriu de lumina... Si ajunsa acolo, incepe a canta... Sunete de harpa. Raman sezand pe campul luminat, privind si ascultand, ca intr-o vraja... Cupa suna si se roteste, viu, ca si cum ar chema, ca si cum ar trage pe fir de cantec cristalin de harpa, ceva ce lumineaza acolo... Si iata... stratul de praf de-argint se scutura usor, se varsa de o parte si de alta a unei cupe albe, cu luciri de curcubeu... Vas de opal, piatra pretioasa a iubirii, a sperantei...
Cupa se-nalta, se roteste viu, ca o flacara alb-curcubie, ajungand langa cea rosie, sub ea. Capacul se desface si lumina dinauntru lasa la vedere globul de vis dinauntru... Desi sunt departe, pot vedea. Da, inauntru e un vis de dragoste. Asa se vede, cu multe nuante rosii si albastre. Cu multe imagini dulci, placute, tandre. Din cupa rosie se desface un vis la fel, putin mai colorat in verde. Semn ca cel sau cea care-l viseaza a strans speranta multe, multe-n vis... Visele nu spun ale cui sunt. Ele doar desfasoara acolo, inauntru, in globurile de cristal, imagini si culori si raze... Dar ele unele-pe-altele se stiu... Se potrivesc asa, prin chemare de lumina si prin cantec, si se aduc unul in altul... Asa si cu visele "mele", pe care le privesc acum. Fiecare se inalta din cupa lui, se toarna unul intr-altul, nascand un glob luminos, cu toate culorile intr-ansul. Se roteste un pic globul asta, parca sa-si aseze mai bine inauntru noua alcatuire. Si o data incepe a lumina si mai tare, pulsand, ca o floare de lumina cu multe ape si scantei... Mai sta putin asa, deasupra Lunii, invartindu-se pe loc din ce in ce mai tare, pana ce dintr-o data capata lumina si mai multa si... viteza! Da, ca si cum ar fi intr-un vartej, globul cel nou cu vise-mpreunate se ridica rotit si se indreapta iute, ca o stea, cate Pamant...
Mama-mama, ce vitezaaaa! Cred ca cei doi visatori ce au visat la fel isi vor primi in noaptea asta implinirea viselor, ca pe un fulger... Imi rad iar inauntru. Prevad deja o intamplare in care doi vor spune c-au fost loviti de fulgerul iubirii...
M-am lasat prinsa in vraja asta, a privirii jocului de vise si acum ma ridic, rascolind praf de argint pe fata Lunii.
Ma las din nou in cautare, caci am de gasit un vis, visul meu ratacit... In fata, undeva nu prea departe, se vede umbra adanca. Inuneric. Nici urma de praf de argint, lumini, culori. Ma-ndrept spre fata nevazuta a Lunii, in cautarea visului pierdut...
.
marți, 3 noiembrie 2009
Pasind pe Luna...
...
glitter-graphics.com
Si iata... se deschide lumina si mai mult... Voi fi ajuns deja in Luna. Astept aici, inca ascunsa langa vis, in cupa verde. Prin smaraldul fin pot vedea...
Oh, Doamne! Stiam ca nu-i vis, dar tot nu pot cuprinde... Fapturi superbe vin si iau din largile camari cupele cu vise.
Sunt de argint si aur, un soi de zei plutitori...
O mana diafana poarta cupa in care stau ascunsa. Parca si visul meu vecin se roteste mai tare, tremura in jocul sau de culori... Inima imi bate cu putere. Mi-e ca o sa sparg cupa. Mi-e ca o sa ma simta.
O, da! Capacul verde se ridica si iata, fiinta ce ma poarta, ma priveste. Asa cum am mai vazut. Cum i-am mai vazut: trup de statuie aurita, si totusi diafana, ochii albastri, cu miezul brodat pe margine cu raze violet. Asa erau cand i-am vazut candva, cu ochii deschisi, pe cand am stat noaptea aceea in curtea luminata bland a templului din Luxor... Cei din vechime, din Egipt, i-au vazut...Acuma, iata, unul din"ei" ma priveste...
De aia imi e drag albastrul-cer, da, si de aia... De ochii lor... Faptura asta ma cuprinde cu o palma aurita, ma ridica usor pana la ochii aia...
Mi se aduna rasuflarea toata intr-un punct. Nu e in varf de buze, nici in piept. Parca respir in ochii lui, ai Albastrului aurit...
Simt "inauntru" intrebarea "De ce-ai venit?" Nu "Cine esti?", caci deja stie. Stie si de ce am venit, sunt sigura de asta, dar trebuie sa spun, cinstit, inca o data.
"Sa-mi caut visul", zic, "tot inauntru", fara voce. "S-a ratacit, cred eu, pe undeva..."
"Paseste cu-ndrazneala si gaseste-l". Glasul acela tainic, auzit in mine, curge ca o miere, bland...
Ma lasa jos, pe fata Lunii. Si vad in jur.
Multime de fapturi din astea, invesmantate in abur de aur sau argint, cu ochi albastri-viorii...
Ma-ntorc spre "al meu" Albastru. Stie dinainte intrebarea. "Vrei sa vezi pe Omul din Luna. O sa-l vezi. Cauta intai de vis..."
Nu stiu cum, poate cand m-a pus jos, in praful de argint al Lunii, mi-am luat iar infatisarea mea, de om. Pasesc usor, plutit, pe fata Lunii. Albastrii ma privesc cu blandete si parca vad, adica simt de fapt, surasul cald din ochii lucitori... Imi amintesc de asta. Am mai fost aici candva!
Pasesc usor, ghidata doar de inima. Aici, acum, pe Luna inca-i noapte. Dar fata Lunii straluceste toata, caci praful argintiu ridica raze inalte si eu calc pe covor de lumina. Corabia luminoasa ramane acolo, undeva, in spate, si merg plutit pe Luna...
Imi caut visul ratacit pe-aici, pe undeva... Asa cum mi-a spus Albastrul, il voi gasi, pasind cu indrazneala...
.
glitter-graphics.com
Si iata... se deschide lumina si mai mult... Voi fi ajuns deja in Luna. Astept aici, inca ascunsa langa vis, in cupa verde. Prin smaraldul fin pot vedea...
Oh, Doamne! Stiam ca nu-i vis, dar tot nu pot cuprinde... Fapturi superbe vin si iau din largile camari cupele cu vise.
Sunt de argint si aur, un soi de zei plutitori...
O mana diafana poarta cupa in care stau ascunsa. Parca si visul meu vecin se roteste mai tare, tremura in jocul sau de culori... Inima imi bate cu putere. Mi-e ca o sa sparg cupa. Mi-e ca o sa ma simta.
O, da! Capacul verde se ridica si iata, fiinta ce ma poarta, ma priveste. Asa cum am mai vazut. Cum i-am mai vazut: trup de statuie aurita, si totusi diafana, ochii albastri, cu miezul brodat pe margine cu raze violet. Asa erau cand i-am vazut candva, cu ochii deschisi, pe cand am stat noaptea aceea in curtea luminata bland a templului din Luxor... Cei din vechime, din Egipt, i-au vazut...Acuma, iata, unul din"ei" ma priveste...
De aia imi e drag albastrul-cer, da, si de aia... De ochii lor... Faptura asta ma cuprinde cu o palma aurita, ma ridica usor pana la ochii aia...
Mi se aduna rasuflarea toata intr-un punct. Nu e in varf de buze, nici in piept. Parca respir in ochii lui, ai Albastrului aurit...
Simt "inauntru" intrebarea "De ce-ai venit?" Nu "Cine esti?", caci deja stie. Stie si de ce am venit, sunt sigura de asta, dar trebuie sa spun, cinstit, inca o data.
"Sa-mi caut visul", zic, "tot inauntru", fara voce. "S-a ratacit, cred eu, pe undeva..."
"Paseste cu-ndrazneala si gaseste-l". Glasul acela tainic, auzit in mine, curge ca o miere, bland...
Ma lasa jos, pe fata Lunii. Si vad in jur.
Multime de fapturi din astea, invesmantate in abur de aur sau argint, cu ochi albastri-viorii...
Ma-ntorc spre "al meu" Albastru. Stie dinainte intrebarea. "Vrei sa vezi pe Omul din Luna. O sa-l vezi. Cauta intai de vis..."
Nu stiu cum, poate cand m-a pus jos, in praful de argint al Lunii, mi-am luat iar infatisarea mea, de om. Pasesc usor, plutit, pe fata Lunii. Albastrii ma privesc cu blandete si parca vad, adica simt de fapt, surasul cald din ochii lucitori... Imi amintesc de asta. Am mai fost aici candva!
Pasesc usor, ghidata doar de inima. Aici, acum, pe Luna inca-i noapte. Dar fata Lunii straluceste toata, caci praful argintiu ridica raze inalte si eu calc pe covor de lumina. Corabia luminoasa ramane acolo, undeva, in spate, si merg plutit pe Luna...
Imi caut visul ratacit pe-aici, pe undeva... Asa cum mi-a spus Albastrul, il voi gasi, pasind cu indrazneala...
.
luni, 2 noiembrie 2009
Dupa vise...
...
De cand Luna se umple cu vise si se tot umple, m-am facut asistent de vise...
Si am vazut ce frumos se implinesc, la unii si la altii.
Pana intr-o seara, cand m-am trezit cu un copilas langa mine, unul din aia rotunjori, cu bujori in obrajori. Stateam acolo, intre frunze, pandind cum se urca visele in corabie, si mai notam in carnetel si cate un vis cunoscut si recunoscut, din cele ce puteam vedea in cupele stralucitoare purtate de zane si de elfi. O manuta m-a tras de haina, si-am auzit glasciorul subtirel, ca de clopotel:
"Si tu? Ai visat?"
"Sigur ca da",i-am zis, coborand spre el, ca sa vorbim in soapta.
"Si?"
"Si ce?"
"Au venit toate?"
"Cum sa vina?"
"Pai mie toate mi-au venit. Si jucarii, si o surioara."
"Aha!".. M-am gandit un pic. "Nu, n-au venit toate".
"Si?"
"Si?..."
"Pai, nu te duci sa vezi unde s-au dus? Poate s-au pierdut pe drum"...
M-am gandit. Da, poate cel mic are dreptate. Copiii stiu de multe ori mai bine...
"Dar cum sa merg? Sunt prea mare, or sa ma vada si nu pot sa ma strecor pe corabie. Uite si tu ce lumina e acolo, mai tare ca ziua."
"Pai nu te faci mica?"
"Cum?"
"Eiiii!!! Tu nu stii? Nu ai facut tu povestea??"
Oh, copiii astia! Asa e. Ei stiu mai bine. Doar vin din magie si inca o vad, nu-i asa?
Asa ca.... M-am dat de trei ori peste cap si m-am facut mica-miiicaaaa... Am luat din primul clopotel inflorit strai albastru si gata! Dar tot nu puteam sa ma strecor pe corabie. Acolo sunt doar visele puse in cupe din nestemate, si nu intra nici zane, nici elfi... Cum sa fac?
Ma invartesc pe malul lacului albastru al padurii de argint, incercand sa ajung acolo, in burta corabiei aurite, ca sa ajung in Luna, pe urmele viselor.
Si ma uit cum se face trecerea. Zanele si elfii poarta in brate pretioasa comoara, visele omenirii... Le duc pana in camarile incapatoare dinauntrul corabiei coborate din Luna si le aseaza cu grija unul peste altul, cupa peste cupa... Vad asta strecurandu-ma in spatele unei zane, mergand cu pas pitic pe urma ei.
Si ei vin si pleaca, si raman visele, in cupe stralucite.
Ah, cred ca stiu. Ma strecor intr-o cupa. Ma dau iar de tri ori peste cap si ma fac si mai mica. Tusti! Intru aici, in cupa asta verde, langa un vis care palpaie inauntru.
Asaaaaa.... Acum o sa ma duca si pe mine corabia in Luna....
Astept sa se termine toata foiala asta, toata miscarea atator mici mesageri... Si astept... Intre timp visul, vecinul meu de aventura, se desfasoara in fata ochilor mei indiscreti. Privesc si ma minunez. Nu stiam ca asa arata un vis: ca un glob de cristal, cu ape colorate ca de curcubeu, cu sclipiri si fulgere ce-l strabat, cu imagini, cu muzici, cu soapte... Imi cer iertare pentru furisarea aici, langa el, si pentru vederea lui, a visului atat de drag unei inimi. Nu voi spune, promit.
Nu voi spune ce vad. Nici despre locurile astea frumoase, cu atata verdeata, cu atatea culori minunate. Nici despre omul asta care paseste pe iarba. Cum merge incet, risipind stropii de roua din firele verzi. Cum undeva, mai departe, o tanara femeie priveste cumva catre el, catre soare... As vrea sa stiu al cui e visul... Al ei, al lui? Vad. Vad, dar nu spun, nuuu...
Privind la vecinul meu vis, nu am bagat de seama ca miscarea din jur s-a oprit. S-a facut liniste, si doar cantecul acela vrajit se aude, cantecul zanelor... Simt o plutire usoara, o lunecare, si o boare miresmata...
Cred ca am pornit.
Sunt aici, in cupa cea verde, cu un vis, si deja plutesc inspre luna, in uriasa corabie de aur.
Mi-e un pic inima mica, de neliniste, caci nu stiu cum va fi acolo. Mi-e si mare un pic, de placerea zborului, de bucuria indraznelii. Si de magia de a imi trai propria poveste....
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)