luni, 31 ianuarie 2011

Dup-atata frig si ceata

Dup-atata frig si ceata iar se-arata soarele...

Si dupa ce mi-am dat foc (asta-i alta poveste, da :)  ) acum imi arde de dans.
Ciudata firea omeneasca. Acu' e gata sa moara, acu' e gata sa traiasca...
Eiii... si yo... cum suna un pic o muzica mai altfel... Gata. Sunt pe ea ca pe bustean :)
Noroc cu busteanul asta, ca era sa ma-nec.
Mi-e bine acum, dupa ce luasem niste guri zdravene de apa, destul de namoloasa.
Da' iar ajung la vorba mea: "nu mor caii cand vor cainii"... Cred yo ca vorba asta au inventat-o oamenii :) . Cainii nu-s asa fraieri si nici asa fara inima sa vrea sa le moara tovarasii de alergat.
Deci iesind eu din cele ape tulburi am scos capul la suprafata, m-am suit ca melcul codobelc si cu coarne bouresti pe cel bustean - da' n-am mancat leustean - si... Aaaa, da. De fapt intai  mi-am dat foc. Nu in semn de protest, Doamne feri... Nu. Interesant e ca mi-am dat foc tocmai ca sa pot iesi din apa.
Am ars atunci, pe loc, cu forta rugaciunii facute cu lacrima fierbinte, cu nadejdea deznadejdii, am ars toate cele ce ma tineau cu capul in apa. Tocmai ziceam, cu ultimele zise, ca daca nu rostesc, mor.
Si n-am murit. Am rostit si am rostuit rost nou. Am ars felul acela de a vedea. Fel vechi si neprielnic acum.
Focul a mistuit pe un mine scufundat si aproape inecat. Lasand locul curat, pe bustean. Busteanul n-a ars, ca era bustean de muzica, dupa cum ziceam. Imi ramasesera doar ochii. De peste care s-a ars ceata. Si ochii s-au spalat cu lacrimi pana in zori. Si au venit cele patru vanturi, ca le chemasem in ajutor. Si Cerul si Pamantul. Si Cineva...
Siiii...
Cand m-am trezit, eram o apa limpede.
M-am dat de trei ori peste cap - imi regasisem capul - si m-am facut cum am vrut.

Acuma sunt iar pe bustean, rostogolindu-l, rostogolindu-ma...
.

.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Reverie...

 .
azi din neguri de taciune
imi croiesc desenul iara:
un motan torcand pe strune
ragusite langa scara

o casuta mica-mica
pe un deal verzind in floare
si pe masa o ulcica
aromind dintr-o licoare...

mi-este draga lunecarea
in taramul plasmuit
si abia opresc chemarea
si dorinta de fugit

ma cobor intai in mare
sa vad cerul de sub ape
tot rugandu-ma la soare
de-ntuneric sa ma scape


si imi fac de drum intruna
nemiscand de pe bancuta
povestind, apare luna
oglindita-n cea canuta

si ma las sa urc pe luna
sa calatoresc in vis
cand pe lin, cand pe furtuna,
in infern si-n paradis

astfel ziua mi se face
intr-a linistii dulceata
si ma las sa gust in pace
un alt fel, o alta viata

si imi dau acestea mie,
fara graba, fara fuga,
un crampei de armonie
multumind incet, in ruga...
.

Indulcitor...

.
                                                                                foto
.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.

Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb... 
Mmmm...  e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Revedere...

.

.

Pe       mine           mie              reda-ma!
.

.

duminică, 9 ianuarie 2011

Poveste de desert, gasita in zapada

In plimbarea de dimineata, in zapada a stralucit asta:


Povestea printului care si-a contemplat sufletul...

E plina...



.
Multumesc celor ce au adunat stralucirilea astea si le-au asezat asa, sa le gasim si noi...
.

vineri, 7 ianuarie 2011

Iar, Ingerul...

.
foto
.
De trei zile aripile Lui falfaie pe deasupra si uneori aproape ca ma impiedic de ele, se strecoara cumva sub picioare, ori mi se trec peste fata...
Merg ca si cum as fi intre aripile Lui uriase. Ma insoteste, ma tine inauntrul aripilor si din cand in cand le trage peste si pe sub mine. Merg impreuna cu, aproape de si aproape intru Inger...

Doar ieri... Doar ieri a fost iar o falie, cand s-a ridicat putin. Mmmmm... Falia Ingerului...
A fost asa: m-a tras de mana, sa cobor din metrou la Romana. Sa ies pe la iesirea cu carti, sa privesc, sa zambesc, sa vorbesc cu femeia calda "de dincolo", sa ne uitam una la alta si dintr-o data, pluffff... sa se traga peste noi si apoi in sus aripa Lui...
Am simtit iar acoperirea aia de o clipa, ca un val transparent si cald, apoi ridicarea lui, lasand brusc deschis acoperisul lumii... Linistea a inceput sa curga dulce ca o miere, calda si deasa si noi ne miscam in ea si o rasuflam usor, sorbind fiecare pulsatie a clipelor lungite mult, trase ca niste fire printr-un timp dens, cu totul altfel...
Incet, miscandu-ne cu atentia aceea cu care curgi intr-un taolu, ne-am trecut mainile una pe langa alta si peste alta, tacand si zambind impreuna. Frumoasa, femeia cu cartile...
Am plecat apoi cu o carte in care gasisem iar cautarea Ingerului...

Pe drum priveam prin deschizatura de sus - ca Ingerul lasase deschis acoperisul - si culegeam cu ochii albul de pe pamant si din cer. Lumina arzand din deasupra cursese si se intinsese moale pe pamant, culcusita,  se rasucise peste brazii mei dragi dinspre Academie...

Stateam in autobuz, infasurata tot in El, in aripile Lui, si ma miscam usor pe muzica pe care mi-o adusese nou: Azam Ali.

Citeam despre cautarea Ingerului, despre liniste si despre contact... Simteam cum sufla si zambeste, inmuindu-ma bland in culcusul aripilor Lui si turnandu-mi din cand in cand apa aia a Lui... Regasirile pe care le desfaceam din povestea calatorului din carte imi jucau umezi in ochi.

Am coborat si am pornit spre casa. Azam Ali dansa cu mine sub haina mea lunga si larga si ma unduiam fara nicio marginire, simtind serpuirea muzicii mai adanc de oase si de sange...
Si El m-a purtat asa, m-a dus pana in casa si m-a asternut incet in pat, unde m-a tinut intre aripile lui pana dimineata, pana la pranz, pana seara asta si pana acum, cand fosneste usor si alb-albastrui...

O sa las muzica sa curga peste noapte, sa ne deschida drum nou in vis...
.