vineri, 28 octombrie 2011

Oamenii de foc. Lumina lumii

.
Darul zilei de azi, ziua trecerii in noul inceput:

Din minunile impartasite de Victor Sanchez, in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...




" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.
"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.
"La ce te uiti? Vino inapoi!"
"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."
Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.
"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.
"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.
Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.
            Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.
            Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]
Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!
Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.
Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata  noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului,  lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...
.
.

joi, 20 octombrie 2011

Ma indragostesc iar...

.
Ma indragostesc iar. Si e bine...
Stiu, o sa fie doar pragul acestei usi, o sa fie doar pragul acestei ferestre... Stiu, indragostirea e doar un pas peste prag, un pas inspre.

Dar e bine si imi e drag de tot. De Tot...
Am primit un poem de dragoste, asezat bland, ca un fir pe o matase, asa cum se fac toate cantarile dragostei.
Era infasurata matasea asta fina, acest poem, intr-o superba muzica, una din cantarile care ma topesc in Ocean.
Cel care a scris poemul acesta, cantand dragostea lui pentru Iubitul, nu stia c-o sa vin, arsa de setea cu care ma port prin lume, si-o sa sorb pana o sa-mi simt sangele iar, pan-o sa simt...
Am luat panza usoara a dragostei scrise de el, am respirat adanc mireasma purtatoare in betie, am prins firul si am scris si eu despre Ea. Despre Iubire. Si am intrat amandoi in aceeasi Cantare, in aceeasi curgere, si am cazut in adorare, nelasand Soarele si Luna sa stea intre noi decat ca si parti ale cantecului, nu ca despartitori...
Nu mai e margine, nu mai e sus si jos, nu mai este...
Imi e cantec si nebunie de dragoste si betie...
Rumi... stii cum se intalnesc oamenii de acum in Iubirea cantata de tine?
Stii. Stii...
Ai fi zis ca matasea tesuta atunci va ramane, va creste, se va inmulti? Ai fi zis, fiindca stii.
Stii Nesfarsita Iubire.
.

miercuri, 19 octombrie 2011

Chestionarul meu fara cuvinte. Si alien...

.
Azi am primit un chestionar despre viata.

Ma intrebau despre ce imi place si ce nu, ce as vrea, ce as face daca... ce as face daca as putea orice.

Ma uitam si imi dadeam seama ca sunt acum in acelasi punct unde eram cu aproape trei ani in urma. Nu ca as fi stat in acelasi loc, ci ca dupa un cerc-doua cercuri-trei cercuri- sunt in acelasi loc.
Aici.
Fara cuvinte.
Din ce in ce mai mult, fara cuvinte.
Mi se umple insa gura si imi iese din gat cate un Saaaaaa, cate un Mmmmmm, cate un Haaaaaa... Uneori Yay! urmat de un chiuit. Sau de rasete.

Mi-e mai mult cantec si nu merge in cuvinte. E cantec turnat, vine si se toarna spre-afara si n-am ce-i face.

Norocul face ca-n ultima vreme sa lucru eu la margine de oras, si sa merg pe jos langa un camp, asa ca dimineata si seara dau drumul mai mult la cantec, sa iasa.
E ca si o pasare, nu poate sta in colivie. Sau sta, dar moare, si ce folos?

N-am stiut ce sa scriu in chestionar. Fiindca nu mai erau cuvinte. As fi cantat, dar nu se putea completa cu note muzicale, si pe urma chiar daca s-ar fi putut, cineva, acolo, in partea cealalta, ar fi trebuit sa priceapa si sa cante, dar...
Cantecul asta care iese din gura mea e cumva si al meu, si mi-e ca s-ar fi pierdut din el in aceasta trecere in scriere de note si apoi redare... Da. Mereu m-am intrebat daca eu aud Simfonia a 9-a asa cum o auzea Beethoven. Asa cum auzea el acolo, in inima lui...

N-am prea gasit ce raspunde intrebarilor. Ce imi place mai mult in viata? Viata. Ce imi doresc sa obtin? Pai, nu... sa obtin, nu. Sa tin, da. Niste timp in palme. Sa-i dau forma pe care o vreau yo acum.
Nu merge cu raspunsul la chestionare. As minti. Posibil sa o fac si la recensamant, ca tot niste chestionare sunt si-acolo.
E clar. Sunt din ce in ce mai alien.
Cine ar incadra cantaretii pe strada la liber-profesionisti? ca la "liber" intra, dar la profesionisti...
.

marți, 18 octombrie 2011

Pe astia nu-i ploua

.

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca  imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...
.

luni, 17 octombrie 2011

De miracole

.


Nu-i nimic daca pare incredibil. Miracolul tot e.
Fie ca eu cred sau nu noaptea in existenta soarelui, el exista. Sta acolo unde sta si face ce are el de facut.

Ieri am facut o Calatorie cu o femeie frumoasa. Am vazut-o asa, frumoasa, de cand am vazut-o, adica de prin februarie. Numai ea nu se vedea frumoasa. Nu e o figura de stil, ea chiar e frumoasa. E facuta din mici si delicate alunecari pe marmura alb-albastruie. O statueta fina si fragila, care rade. Chiar si cand ar plange, si chiar cand plange sangerat, ea tot rade...

A venit la mine sa lucram O Mare Tristete.
Am mers impreuna in adancuri, acolo, in Umbra, si am gasit un izvor. Unul din multele care ne curg lacrimile in intru... Am gasit, am dez-valuit, am dat la o parte nisipul, malul, crengile rupte ale viselor sfaramte, am dat foc... S-a limpezit si am facut Calatoria in inima...
Si femeia s-a ridicat de jos, din frig, si s-a miscat, desi avusese picioarele legate. (Cand lucrez cu oamenii, calatorind spre recuperarea sufletului, se intampla sa-i gasesc legati sau pironiti sau acoperiti de greutati. Aaaa, da. Avea si o mare greutate in spinare. O femeie asa de micuta si de fina, cu asa o greutate in spate! Doamne, cum o fi putut sa o duca? Eiii... ce pot oamenii... )
Si s-a ridicat si s-a privit, asa cum aparuse acum, cu partea de suflet venita inapoi, la reintregire.
Si s-a vazut... si a spus, cu vocea ei micuta, plina de uimire, tremurata:
"Sunt frumoasa din cap pana-n picioare"...

Si o vedeam cum se schimba, o vedeam cum se face, sub ochii mei, luminoasa-de-tot, daurita, incredibil... Frumoasa din cap pana-n picioare.
Desi mi se tot intampla miracole de-astea, desi mi se tot aseaza oameni in palme, tot ma uimeste nasterea asta a Frumusetii din om.
Si nu trebuie sa mergi pan' la capatul lumii ca sa vezi asta. E nevoie doar ca un om sa vrea sa fie iarasi om.
Si apoi, sa se vada...
Si sa se lase sa fie...