Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...

Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare.  Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei -  aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme)  starea de om,  si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.

Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula  sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti  voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...

Nu stia el, dragutul, cartea asta:

 

foto

Cartea Tarotului, acea  poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului. 

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai  inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare,  odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.

Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai  re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un  adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.

Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit),  blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.

Iar acolo...

Vocile (I). La naiba

.

Calatorii de seara au alt pas decat cei de ziua.

Pasul mai lung, mai lin, mai lunecat...

Pentru ei Luna e calauza, duhul din cer, pastratorul luminii...

Uneori despletesc din lumina asta, sa vada mai bine acolo, in drumul de vis, inauntru, in sub, in adanc...

Calatorii de seara, si mai mult – cei de noapte, - sunt cei ce-ndraznesc sa coboare-n adanc, acolo, in ei, unde zace candva-parasitul-taram, acela al dorurilor zadarnice, al desertului sufletesc, al intrebarilor mute si rasincercate pana la sangerarea pumnilor si a buzelor, al durerilor astupate sa nu tipe, sa nu destrame cumva iluzia, sa nu crape chipul ce se priveste in oglinda dimineata.

Intr-una din zile, un Calator de noapte s-a trezit ca nu mai vrea sa se trezeasca pana nu se trezeste cu adevarat. Nu mai vrea jocul asta si pace.

S-a sucit pe toate partile, s-a intors in cap si-n fund, a stat mult sub patura si pe urma s-a hotarat: La naiba!

Din cate se vede, asta e singura directie in care o poate lua. Inapoi, inspre drumul de-acolo, de jos. Poate chiar la naiba. ...

Chiar daca ziua tipa dupa el. Chiar daca voci or sa-l strige, chemandu-l care mai de care la treaba, la datorie, acum!

- La naiba! La naiba cu voi! zise el rasucindu-se mai mult sub patura.

- Va sta timpul, fara tine! Se vor usca toti copacii, ca n-are cine sa-i ploua! ziceau vocile alea.
Ah, da, erau vocile celor de zi, care nu stiau niciun pic din viata de noapte.

- Cine sunteti  voi, sa ma mintiti, sa  va mintiti asa?

- La naiba! iti zicem si noi acum... Chiar nu stii? Suntem cei fara de care lumea nu se mai misca, nu se mai roteste. Noi suntem Trebuie, Datorie, Obligat, Corect, Determinat, si mai ales Work-hard-under-stress. Fara noi nimic nu se face.

- Foarte bine. Inseamna ca daca sunteti voi totul se face.

- Chiar asa.

- Corect, ca sa zic una din astea, de-ale voastre. Atunci n-aveti nevoie de mine.

- Oh, ba da! Vezi, de fapt niciuna din noi nu e fara tine.

- Adica?

- Adica cineva trebuie, cineva e obligat, cineva isi face datoria, e corect si determinat si mai ales cineva works-hard-under-stress.

- Aha. Cineva. Foarte bine. Aici va dau dreptate. Dar si eu am dreptate, fiindca ati gresit adresa. Vedeti  voi, eu nu sunt cineva.

- La naiba! (ca tot iti place). Dar atunci cine esti?

-Eh, aici v-ati pus singure foc sub... "stabiliment", ca sa zic asa. Ia ziceti voi, ca tot sunteti buricul pamantului, fara de care nimic nu se face. Ia ziceti, dragutelor:

Cine sunt eu?

Eh?

Auzind MAREA INTREBARE, toate acelea, sfioase, tacura. Si mai mult, se destramara precum zorii...

Nu mai ramase decat...

Amintiri. Primii pasi pe Podul Curcubeu

... si umbrisuri

Asa intitulasem postarea asta, acum doi ani. Azi o revad si incep sa vad cam ce vedeam inca de-atunci...
A venit iarasi vremea in care tovarasii mei de drum calatoresc spre umbre. Vremea in care faurim poteci si desenam harti noi.
...

foto

Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...


Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Aha! Asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, dar urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am... povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.

SEMANATORII DE PE PODUL CURCUBEU

.

.

Calatoria pe Podul Curcubeu e cea care-si alege calatorii. El, Podul, e cel care alege cine este gata sa treaca dincolo.

“If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?”

Asa a fost si-acum. Pana sa-ncepem, chiar pana la marginea deschiderii acestui pas de-o zi, au tot venit si au plecat anunturile Calatorilor. (“Vin/nu mai vin”...)

Frigul oprise oameni, troleibuze si tramvaie. Inghetase parca si timpul.

Dar iata ca incet-incet s-au adunat... Intai o Calatoare care spusese ca ea trebuie sa vina, incantata de Magicianul de data trecuta, apoi o alta Calatoare, noua, care a venit pe jos din Iancului pana in Plevnei.  

Si inca una, si inca... si tot asa. S-a facut cercul si am pornit... Si a fost joc si descoperire si apoi iarasi joc, caci asa se fac cele mai bune croiuri pentru ceea ce urmeaza.

Si ce urmeaza? Ceea ce vrem sa vina. Si ce vrem? Ei, aici e parte din povestea personala a fiecaruia.

Dar oricat ai pune pe VREAU acolo, sunt cateva – mai multe chiar – de pus in reteta implinirii.

Intai, sa vezi ce-a fost. Si sa vezi cum vezi asta. Cum ai trecut anul trecut? Ce ai cules din drumul asta? Si sa vezi tot ce ai adunat, asezand la locul lor pe toate. Si sa gasesti acolo unde crezi ca ai pierdut sau ai gresit ceea ce este de fapt tot castig. Si cand ai reusit, ai sarbatorit? Cum si cu cine?

Si au inceput sa curga povestile de viata, din care fiecare impartasea si primea de la tovarasii de drum. De fapt, tovarase de drum, ca pana la un punct am fost numai femei. 

Apoi a fost croirea a ce vrem sa punem acum in noul an in viata noastra.  Si Ajnanina ne-a adus povesti si filme si pe cum-se-face si ne-a pus in mana foarfeci si culori si poze. Si ne-am facut Harta Viziunii.

.

.

Asa am desenat tabloul vietii noastre cu ce va contine el, pornind de la ce vrem, putem si credem. Si am descoperit atatea... nici nu stiam sau nu recunosteam ca vrem, ca indraznim a vrea.

Apoi am luat toba si o piatra si am pornit in cautarea viziunii. Si a venit... Din ce s-a aratat acolo, doua din calatoare s-au gasit cumva pe-acelasi drum. Dorinta re-cunoscuta, dupa ce fusese pusa la pastrare, de acum doi ani. Amandoua asteptau un tovaras, ca sa faca Drumul catre Santiago. Deja au batut palma, pentru vara...

.

 

Si-apoi aveam de incheiere, insamantarea. Punerea semintelor implinirii visurilor noastre. Acel stravechi obicei (la inceput de an, ca Plugusorul nostru) de a pune ceva in sau pe pamant, de a oferi atunci cand ceri, ca o ofranda. In care pui seminte, boabe, frunze, pe pamant, ca un desen, ca o roata, ce contine tot sufletul tau pus acolo. Pentru ca in fiecare punere spui cine esti, ce vrei, multumesti ca ai si primit si sufli. Pui suflet, suflare.

 

Ca in orice act ce tine in balanta, in echilibru pe a da si a primi. Cand cer, ofer, ca sa tin bine reciprocitatea, armonia. Caci cer si stiu ca e ca si primit.Si numa indoiesc de asta.  Mama Pamant  si Tata Cer hranesc pe fiecare si dau mereu viata fapturilor. Marele Spirit, cum ar fi el numit, tine totul in marea lui Iubire si nu ne lasa nehraniti. Asa ca stiu ca am primit si iata, multumesc punand ceva aici. Ceva simbolic - o samanta – si ceva din mine – sufletul, suflarea.

 

Si pe cand povesteam eu cum si de ce facem, suna cineva. Si era un barbat, care ma cauta pe mine.

- Pe mine? - Da, pe Mikka.

Si era... tatal Lolei. Venise uite-asa, citind postarea cu calatoria, sa gaseasca el pe Calauza.

-Calauza e si Lola, ii zic... 

Si ma bucur si il poftesc cu noi. Si vine, intra in cerc si ne povesteste cum pune el seminte, si cum lucreaza pamantul, si cum creste tot fara ingrasaminte, doar cu dragoste.

Si facem ritualul si ne bucuram si radem. Si povestim. Si aveam acolo pe Semanator, cel care chiar asta facea acolo, la tara, pregatind rasaduri si insamantari.

Asa dar, asa bun, asa minune!

Era acuma inca o data semnul, acel desen ce vine cateodata sa ne arate ca suntem pe drumul bun, in clipa asta, singura care conteaza. Si suntem intr-un magic foarte firesc...

Si am plecat cu bratele pline de daruri, cu inimile pline de avant, cu ochii plini de viziune si cu trupul ametit de bine.

Data viitoare vom povesti de primele firicele care vor fi iesit deja, in implinirea celor puse acum ca si seminte.

Data viitoare... data viitoare va fi cu si despre DRAGOSTE.

 .

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

.

Calatoria asta a inceput anul trecut. Undeva, pe la inceput de an, aflam de niste semnificatii ale cartilor de Tarot. Nu, nu ma interesase catusi de putin asta, pana cand, pe 2 ianuarie 2011 am fost la o prietena, sa facem asa, o deschidere de an "mai altfel." Acolo ne-am "jucat" si noi cu Tarotul Ingerilor. Si m-am trezit ca "ingerii din carti" mi-au zis: "Gata, ai adunat destul. Acum raspandeste. Prin poveste, dans, cantec, ce stii tu. Noi te vom sustine". Am ras si am mai gustat un pic din absint, bautura aia verde care semana cu uzo. Nu-mi placea, dar era ceva "mai altfel".
Peste putina vreme, Alchimistul avea sa invite doritorii la o introducere in Tarot. Prima intalnire urma sa fie la Absinteria Sixtina...

Am aflat cate ceva din ce aratau cartile. Tot ce mi-era cunoscut din drumul facut inainte se vedea acum mai bine. Calatoria Eroului capata acum un desen mai clar, mai maaare. Si m-am trezit in poveste, asa cum a alunecat Alice in vizuina iepurelui...

Ce a urmat a fost ca in desenele din cartile alea. A venit cineva si mi-a zis: "Hai, porneste! Incepe cu povesti si cantece, cu ce stii. Oamenii vor sa schimbe ceva. Vor sa iasa din cutie. Pune in joc ce ai invatat. Arata-le cum pot sa treaca din soarta in destin. Multi stiu, poate nu au curaj sau le trebuie doar o scanteie.
Pentru unii cartile citite nu sunt de ajuns sau sunt prea mult. Vino si arata, concret, cum e cu calatoria in timp, cum pot sa vada si sa aleaga un alt viitor. Hai, treci si tu peste limitele din capul tau si da drumul Calatoriei."

Si asa am facut. Inceputul a fost magic. Nu aveam sala, nu aveam resurse. Dar aveam entuziasm si era alaturi Ajnanina, care "vedea" aceeasi Calatorie... Sala si resursele au venit singure, iar oamenii au fost entuziasti. Am facut intrarea, cu aratarea drumului. Destramarea iluziei lui "nu se poate". Prima calatorie de recuperare a sufletului. Povestea Femeii Schelet si Cantecul Sufletului. Regasirea miezului de putere. A fost bucurie, lumina, veselie.

Apoi am inceput aventura... Pasul Nebunului. Cel care indrazneste, chiar daca nu vede poteca. Si indraznind, chiar drumul il ajuta. Am avut feed-back-uri imediate. Prima indrazneata care, chiar a doua zi a schimbat, trecand in a face ceea ce-i place. Curajul ei ne-a stimulat sa mergem mai departe.
Pasul urmator: Magicianul. Am avut parte nu doar de regasirea instrumentelor de putere personale, ci chiar de demonstratii din partea a doi minunati magicieni.

Acum... e inceputul de an. Pragul in care rescriem lista de dorinte, ceea ce vrem sa implinim in acest an. Si in acest prag pasim nu asa cum am fost poate pana acum, doar niste "doritori" care doresc de atata timp si poate nici nu mai cred ca vor atinge.
Acum intram in acest inceput ca detinatori ai roadelor unor experiente si pasim cu mainile pline. Asa se face. Caci una dintre legi e aceea a armoniei. Echilibrul. Ofer, aduc, dau ca sa primesc.

Asta vom face acum in acest pas. Cel care si-a adunat intelegerea, intelepciunea, din tot ce a trait ( si bun si rau) se intoarce in lume cu darurile sale. El s-a schimbat, a crescut, s-a imbunatatit, si acum intra in noul an cu toata inima, cu toata puterea, cu toata dragostea. Schimbandu-se pe sine, schimba lumea...

Vor fi multe de facut in acest nou pas in CALATORIA PE PODUL CURCUBEU. Ajnanina a pregatit bagheta magica si ne va arata cum facem Harta Viziunii.
Eu o sa insotesc pe Calatori in cautarea viziunii. Mai tineti minte cum se face? Heh, nu, n-o sa mergem pe varf de munte, langa brad, sa stam zile si nopti pe nemancate si inconjurati de un cerc de pietre. Vom face totul aici, in confortul Bucurestilor. Dar vom si calatori in varf de munte... Altfel. Si da, vom avea totusi o piatra cu noi, caci ea e tovarasul de drum...

Si ca sa fie in sfarsit implinita legea armoniei, vom darui, ca sa fim gata de primit. Asa incat faimoasa lista de dorinte sa aiba intr-adevar radacina buna si sa dea rod. Vom face o mica ceremonie, ca sa punem in ea semintele implinirii, aratand locului, muntilor, apelor, vanturilor, cerului si pamantului cine este cel care este acolo, langa foc... Si vom sufla, punand suflet in ofranda noastra.
Eh, si-nca altele vor fi, duminica ce vine.

Cine vrea sa ne insoteasca poate gasi la Ajnanina detaliile si apoi sa scrie mie sau Ajnaninei, pe mailul din profil.
.

Locul unde nu se intampla nimic sau Niste semne sau Cand iti doresti ceva din toata inima, atunci Universul…

.

 

 foto

Locul unde nu se intampla nimic… Undeva, in turnul meu de sticla, la margine de oras.

Nimic nu pare sa miste. Uneori doar, niste siluete mici, pe cenusiul asfaltului… Ratacind, lasa dare in aer. Ele sunt sorbite de rasuflarea pamantului si iar nu se intampla nimic…

Si totusi...

Aici, in turnul de sticla, au inceput sa se faca faceri... Ori semne.

Intai m-am trezit lunecand in Poveste. Aia in care mi-e drag.

In locul ala de marginea lumii a intra pe usa un om.

Nu-mi venea sa cred ce vedeam. Nu ma puteam freca la ochi, aveam ochelarii pe nas si ar fi fost sa misc... Si nu puteam. Am reusit totusi sa-mi pastrez gura inchisa.

Era  ca in filmele mele dragi coreene (unul din multele mele vicii)... Desprins parca din ele, omul acela stralucea. Lumina pur si simplu. Si incalzea camera aia rece de sticla.

Era frumos. Om frumos, deschis, luminos.  Se misca lin, lunecat. Gratie, simplitate, limpezime. Glas placut, voce buna si calda.Stia ce spunea si o facea cu placere si liniste. Ca cel care stie si gata. De zambet... de zambet nici nu pot sa spun.

Se vedea, in raspunsurile lui, usurinta si placerea de a intra in jocul creatiei. Omul este un vizionar, de buna seama, si aducea usooor, lin, pe tava, desenul, “solutia de business”.  Din degetele fine vedeai cum apar asezate frumos idei, imagini, culori...Nu m-ar fi mirat prea mult sa fie si sunete.

Era intru totul frumos. Si nici macar n-avea plete... :))

Al doilea semn a fost ieri. Tot acolo, in locul in care nu se intampla nimic.

A venit un om sa cumpere ce se vinde acolo.

Si vorbea el in timp ce scotea banii. Si eu am auzit ceva. Aia a fost tot, un carlig care m-a tras. Si pe urma... pe urma nu a mai contat cum si ce am vorbit.

Am pornit de la Accelerator si de la detectorii Atlas si Alice - omul fusese pe-acolo, asaaaa... -, de la cercetare si intentia  ei, trecand pe la Stephen Hawking si Heisenberg si poposind la taofizica lui Fritjof Capra. Trecand apoi la “chestiile” bune, adica felurile de cunoastere data si luata – analogie, intutie si - in fine ah, in fine! – revelatie.

Despre mari inspirati ai lumii. Despre Cel Care Face.

De fapt nici nu mai avea importanta ce vorbeam... Ne fulgerau ochii, ardea aerul...

Cred ca daca se faceau poze, puteau sa se vada  scantei si bule luminoase. Ca de fapt noi faceam clabuci. Clabuci de lumina si bucurie, de incantare.  Puseseram mainile in acelasi curcubeu si ne balaceam pur si simplu, ca doi copii...

Incantati de acelasi “lucru”, de palparea impalpabilului.

Omul - om obisnuit, cu par alb, cu vestuta si sepcuta.

Eu - o nimeni, care nu face nimic, in locul in care nu se intampla nimic.

.