joi, 30 aprilie 2009

Poarta

...



In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.

Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.

Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.

Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.

Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.

O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.

- Nu-i asta locul.

Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.

- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-al lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.

Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?

- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.

- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.

Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.

Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....

Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...

Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.

Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...

Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...

Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.

- Intoarce-te spre mine.

Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...

Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.

- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.

Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...

Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...

O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.

Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.

Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu.

miercuri, 29 aprilie 2009

Amiaza maura

...


In anii de liceu m-a topit poezia lui Caragiale.


Glic, Mauvaise Humeur, Amiaza maura.

Asta, ultima, cel putin, a facut deliciul multor zile calde de vara petrecute cu prietenii pe la munte.


"Cado" de primavara, de data asta,


Amiaza maura


de Ion Luca Caragiale



În aer e lene... Amiază de vară.

E pâclă greoaie de plină Sahară.

Ca tigru-ntre două tigrese rivale,

Ce scuipă de turbă şi sânge şi bale,

Ahmet stă-ntre două geloase neveste:

Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste!

Biulbiul este blondă, Fatme este brună;

O patimă oarbă şi alta nebună.

Ahmet simte bine că fierbe în ele

O ură cumplită, o ură de-acele


Ce lasă din treacăt în neagra lor cale

Ruine şi sânge şi moarte şi jale.

Sunt două extreme, sunt două-antiteze...

Pornirea vrăjmaşe, el vrea s-o calmeze:

“Pe-Allah strălucitul! pe sântul profet!

Pe stele şi lună! (răcneşte Ahmet

Ş-apucă hangerul) Fatme! un ciubuc!

Mergi!”“Nu vreau!!”«Zic: du-te!!»

“Stăpâne... mă duc!”...

Fatme se supune şi pleacă fierbând,

Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…

Fatme e departe... Emirul Ahmet

Cu blonda Biulbiula vorbeşte-n secret!


*În aer e lene... Amiază de vară...

E pâclă greoaie de plină Sahară.

Biulbiul doarme-acuma deplin liniştită.

Fatme se întoarce... Figura-i, pălită

De focul ce-o arde, cu jale zâmbeşte.

Ahmet ia ciubucul şi ţintă-o priveşte.“...

Nebuno - el zice - te-apropie bine:

Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine...”

“Ştiu... Doarme acuma potrivnica mea:

Stăpâne, vorbeşte-mi şi mie de ea!”


Biulbiul doarme dusă... Emirul Ahmet

Cu bruna Fatmea vorbeşte-n secret...

Şi bruna, la rându-i, de vorbă sătulă,

Adoarme alături cu blonda Biulbiulă.

Emirul de vorbă şi dânsu-i sătul –

De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.

Ca tigru-ntre două tigrese rivale

Ce dorm obosite, zdrobite de şale,

Adoarme-ntre două domoale neveste:

Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste…...

Şi-n aer e lene... Amiază de vară...

E pâclă greoaie de plină Sahară!

marți, 28 aprilie 2009

Unde ni sunt visatorii?

No comment...

Doar plecaciune
lui Alexandru Vlahuta
lui Florin Piersic


luni, 27 aprilie 2009

Sunt tanar, Doamna, tanar...

Intalnirea asta cu Motzu' Pittis m-a tulburat si mi-a dat multe ganduri frumoase.
Din toate, cel mai mult, al tineretii.
Aici, in piept, oricate ploi ar bate, oricate anotimpuri se vor aprinde si se vor stinge, pentru mine, Motzu' este.

Si este tanar!



Sunt tânăr, Doamnă

de Mircea Dinescu


Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape
înca în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu
îşi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!




Filmul de pe youtube cuprinde mai multe secvente. Cea in care aveam doar pe"Sunt tanar..." e incompleta si fara chipul lui...

duminică, 26 aprilie 2009

Cantecul bufonului

Azi am venit din Herastraul pe care nu-l vazusem cam demult...

Veneam cu un tort de buna dispozitie in brate.
Pe drum insa am alunecat pe o coaja de banana si era sa cad in butoiul cu melancolie.

N-am cazut, da' mi-a scapat o felie de tort. Era feliat, pesemne, tortul meu...

Ei, ca sa compensez, am scos din dulapul cu vechituri scufita rosie, mi-am pus-o si am atacat cosul cu bunatati pentru bunica.

Cozonac ramasese de la Pasti, vinul l-am luat din rezerva strategica, pastrata pentru zile ploioase de noiembrie. Da' azi era un pic noiembrie, asa ca am destupat Grasa de Cotnari. Merge la fix cu cozonac...

Combinatia m-a scos rapid din anestezia autodeclansata la scaparea feliei (am un "servo" destept care actioneaza instant) si m-am pus pe ras.

Cu scufita rosie in loc de boneta cu clopotei, am cantat pe urma

Cantecul bufonului

Mi guitarra

...
foto

Mi-as fi dorit sa-ti cant la chitara...

Oooo, am pregatit candva serenada. Asa, intr-un fel, ea deja era acolo, inauntru...Venind dinspre Andaluzia, desculta, gitana dansand in rochie rosie. Era un dans de seara mai mult, infocat, bland si puternic in acelasi timp. Ca dragostea...

Am pregatit muzica si am invatat asteptarea.
Dupa-amiezele, dupa scoala, fugeam in oras, la "Muzica", sa o vad in vitrina.
Mica, frumoasa, lucrata ingrijit, cu model inflorat..."Reghin", tara Oz a chitarelor...
Cativa ani m-am tot invartit pe acolo, punand unul langa altul banutii, mereu doar "banuti"...

Pe urma, intr-o zi, chitara a fost a mea.

Era insa prea tarziu...
Viata a venit peste mine cu atatea incat era sa ma inec... Cantecul s-a oprit si am tacut multa vreme. Enorm de multa vreme.
Am daruit chitara unui copil. Intr-o zi l-am vizitat si am fost fericita sa il ascult cum canta. Mi-a prezentat o fata, pe care o chema exact ca pe mine. Adica numele intreg era leit al meu. Si ea canta la chitara, castigase chiar un premiu in festivalul de muzica folk in acel an...
Am fost fericita. Intr-un fel invatasem sa cant, nu-i asa?

Dar nu facusem inca serenade...
Dupa multi, foarte multi ani, am descoperit din nou cantecul, acolo unde il lasasem: in inima.
Si am cantat. Nu doar o serenada. Am cantat ce am vrut, am dansat si am prins curcubeul, pe o scena. M-am plimbat "Stranger in the night", am fost Roxie Hart. Am fost star, si am avut bis-ul pe "Cabaret"!

N-am invatat sa cant la chitara.
Am invatat insa cantecul vietii, asa, cu serenade si cantecele de dimineata ale indienilor Cherokee. Cu sarutul muzicii spaniole si fluierul andin in cantec de zboruri inalte.
Cu bataia tobelor, care aduc ploaia sau soarele, dupa cum e voia campului.

Acum pot sa-ti soptesc, doar, si stiu ca vei auzi chitara.
E aici, si tot ce am de facut e sa iti asez palma pe inima...

Mainile tale...

Mainile tale...

Calde:
Caldul pamantului, hranitor, aburind diminetile, primavara, intre dealuri
Caldul nisipului, culcus pentru trupurile obosite si insetate de odihna
Caldul soarelui, adancind raze moi si blande pe obraji si pe pleoapa inchisa

Mari:
Cuprinsul darurilor oferite cu drag, peste ani, asa, ca si cum...
Cuprinsul magaierilor si al stergerii lacrimilor, cand doare, cand lipseste
Cuprinsul atingerilor dulci, amintiri incrustate cu dragoste in fiecare cuta a pielii

Bune:
Bunul focului, arzand lutul ca sa dea forma vaselor in care vom bea vinul,
Bunul povestilor, cu care ma incanti din cand in cand, intre vise,
Bunul inimii tale, asa de curata, de copilaroasa, care nu cere nimic si da tot...

Cu una din ele, tine-ma de mana si strabate cu mine toata viata...

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Till I Was Loved By You

Un pic de aranjament pentru o noapte de visat...

Bucurati-va!

vineri, 24 aprilie 2009

Pe mal, intre luna si soare

...
foto

Intre pasi e intotdeauna un spatiu secret...
Unul in care nu stim ce se intampla ori daca va fi un altul, dupa acesta...
Acolo, in miezul misterios al acelor spatii, se fauresta sansa pentru viitor.
Se da o forma drumului, un fir.
Un "va urma" si un "va veni"...

Mergand pe faleza, in noapte, imi privesc pasii si ma minunez ca il fac pe urmatorul, si pe inca unul, si tot asa...

Vantul asterne carare curata in fata pasilor, sufland usor nisipul fin, lasand netezimile sa luceasca in lumina Lunii.

Pe luna plina, marea se foieste incet, leganat, intre marginile cerului, asezat peste ea ca o mana de indragostit pe pantecul femeii iubite.

Ma asez pe nisip, cuprind genunchii cu palmele si ma las sa lunec in liniste, ascultand cum marea se alinta sub mana cea calda si murmura soapte de dragoste.

Aerul sarat poarta spre mine miros de alge si de peste, semn al vietii nevazute in intunericul noptii, clocotind in adancurile fertile ale marii.

Stau si privesc la poteca de lumina pe care o asterne luna pentru mine, sa pot merge pe apa spre ea.

Si gandul porneste, usor, printre unde, lasand doar umbre peste valuri, ici-colo:intrebarile, sperantele, visele...

Marea le ia si le urca in luna, pe raze de argint, si acolo urzeste noi drumuri pentru mine.

Am incredere in ea, caci stie Iubirea. Femei amandoua, simtim si stim la fel.

Obosit, capul imi cade pe genunchi, bratele imi luneca pe nisip si adorm...

Dimineata, soarele imi ridica fruntea, intra sub plete si trage de ochi, sa-i deschid. Privesc in lumina, cu un brat ridicat, slaba pavaza in fata invaziei solare.

O umbra insa ma salveaza, asternand binemeritata odihna ochilor mei: Chipul tau, aplecat spre mine, gata sa-mi dea, surazand, Salutul Soarelui.

Buna dimineata, Soare!

Margaritar


foto

Azi dimineata am iesit din casa drept in soare. Semn ca ziua s-a marit, el apare chiar cand ies din scara blocului si ma trezeste.
Altfel, as umbla destul de somnambula. Si uneori, cantand a mea “Romance”...
“Mil panderos de cristal
herían la madrugada.”


Soarele ma hraneste instant, si imi schimba tot, de la stat, pana la stare.

Asa ca am lasat “romance” si am pornit vesela la munca...

Pe aleea dintre blocuri, langa un parculet imbracat sarbatoreste de primavara, m-am intlanit, fix unde drumul face un cot spre soare, cu o vecina de la 7. Venea cu soarele in spate si ma uitam la ea, vazand-o asa, printre raze.
Acum, ca sa-ntelegeti de ce tabloul asta imi semana cu trecerea dragonului, in Regele Pescar, va povestesc un pic de vecina noastra.
E o doamna in varsta, destul de sportiva, cu trasaturi mai mult dure, barbatesti si voce de fumatoare inveterata. Mai dura ii e si vorba. Ani de zile o vedeam cand o plimba pe Mura, catelusa ei - o jucarie vie, creata, neagra si cu ochii de margele lucitoare. Acum Mura nu mai e, s-a dus in raiul cateilor...
Vecina a ramas... si mai vorbim asa, scurt, de cate un salut, cand ne vedem. Eu stau la opt si vad asa, in diagonala-dreapta, usa apartmentului ei, cand intru-ies din casa. Uneori aud vorbe cu glas gros, rastit, ori chiar cearta si usi trantite. Si uneori, auzeam si pe Mura...

Azi dimineata a venit asa, dinspre cotul aleii, de dincolo de gardul verde. Inca nu vedeam bine, soarele era in ochii mei...
Cand s-a apropiat, iesind din soarele ala, am ramas pe loc, aproape fara sa mai am aer...
Avea in maini doua buchetele de margaritar. Minunate, minunate de tot!
Mie imi place atat de mult margaritarul! Imi da fiori de cate ori vad floare asta delicata, cea mai cea dintre toate florile primaverii.
Ei, ea avea doua buchetele, nu unul. Si, mult mai mult decat toare, avea un zambet infinit! Era atat de frumoasa, atat de luminoasa! Ca un al treilea buchet de margaritar!
Ridurile si cutele dintre sprancene, parul tuns scurt, cazaceste uneori, maxilarele colturoase, umbra ochilor, nu mai erau acolo. Nu le mai vedeam. Era o femeie frumoasa, plina de fericire. S-a oprit in fata mea, a ras de-a dreptul si mi-a spus, cu cea mai dulce si mai bucuroasa voce:
- Vezi ce frumoase sunt? N-am rezistat si am luat doua! Sunt cele mai frumoase, anul asta!

Glasul era ca de copil, cu bucuria si uimirea aia...

Eram gata sa ma asez, asa, un pic, la vorba, cand a aparut alta vecina, iar doamna mea i-a sarit si ei inainte, aratandu-i splendoarea de maragaritar “de anul asta”.

Am zis ceva de “o zi buna” si am plecat spre statia de autobuz. Oricum, intarziasem...

M-a lovit asa, inmuindu-ma un pic mai mult, descoperirea din aceasta dimineata. Crezusem ca am sters ceva prejudecati, ca am mai indreptat pe ici-pe colo... Si iata, acum abia imi vad vecina, langa care am privit dimineti si seri vreo cincisprezece ani...

Multumesc margaritarului pentru aceasta lectie si pentru darul vederii.
Buna dimineata, margaritar!
Si voua, margaritarelor, buna dimineata!

Luni. Ziua de mancat mere

...

foto:

Daca tot e vorba de celebrare, sa o facem si mai si...

Cum in jurnalul meu scriu ce imi place, iaca ma leg azi (inca joi) de ziua de luni. La mine, candva, o fantastica moara de vant, si eu, tot candva, biet calator, nu Don Qujiote... Nici Rosinanta n-am avut, darmite armura ori vreun Sancho, ca sa imi tina de urat...

Cum bine ii sade unui ucenic in ale visarii, am invatat sa-mi fac din ce mi-era povara, aripi...

Si m-am pus la lupta nu cu oricine, ci cu luni. Si-apoi cu marti, cu miercuri, tot asa, pe toate mi le-am vrut ale mele. M-am obraznicit de-a dreptul si-am vrut altfel.
Stiti filmul "Office space?" Pe mine m-a prins exact cand imi croiam un plan de evadare. Si a fost ca o sticla de gaz turnata pe proaspat pregatitul fan, indesat bine in capita si dat foc asa, cam din trei parti...

Imi tot trasesem zilele de luni, ghiulele, de picior, ceva ani buni. Nu ca aveau ceva cu mine, bata-le sa le bata! Da' eu asa credeam, in ele imi facusem tot tabloul neputintelor mele si crescusem, mare, moara de vant, pe care scria:"LUNI".
Nu-i vorba ca, inexplicabil, marti imi regaseam buna dispozitie, desi n-avea nici un motiv palpabil schimbarea asta de "conceptie despre lume si viata" de marti, comparativ cu cea de luni.
Adunasem in sertare, de vreo douazeci de ani de lucru constiincios, ca om al muncii, multe cereri de concediu micsorate - mereu aveau altii de luat vacanta taman cand ma gaseam si eu, a' lu Gheorghe (haaaaai sa traaaai'm!) sa vreau mai mult de-o saptamana.

Ei, si stiti ce zice la "dragon"? Ca e bland, saracu, asa, cam o suta de ani, dupa care ... sufla foc si abur... eu stiu, poate pentru toti aia o suta la un loc...

Intr-o vreme, capatasem "patina", mi se luase luciul... Ma uitam la mine si nu ma mai vedeam limpede... Cam cu "purici", cel putin in partea de jos a "ecranului", acolo unde trebuia sa-mi fie zambetul. Nimic, oricum butonam in fata oglinzii, nu mai prindeam zambetul!

Mai, sa fie! Asta a pus capac. Nu-s o frumusete, da' stiam eu ceva: cea mai frumoasa "parte" pe fata cuiva, ca e barbat sau femeie, e zambetul. Asta se pierduse. Nu se capta deloc. De l-as fi cautat si cu... inter...netu'... Tot 404 error - file not found...

Eiiii! Asta a trezit dragonul... Cantarind ce imi este mie mai drag sa fac, cum imi e sa fiu, si ce alegeam eu din saptamanile cu zile muncite pana-n noapte, desirate si risipite printre degete, am zis: "Gata! Pana aici!" ori "ya se acabo!"

M-am orientat spre primul colac de salvare disponibil - pusculita mea in care tot strangeam banii de calculator, de muuulta vreme, tzarrr-tzarr-tzarrr... Am rasturnat ce era, am facut casa si am vazut ca "avem un galbenus de maionezaaa..." Ok, avem... Am pus la asta uleiul si lamaia, cam juma' de an, am facut iar casa. Ceva studii de dobanzi pe piata. La depozite, desigur...Aha! Aici, am pus degetul pe coloana aia din "Bursa". Good! Iata si o pista de alergare, cum vrem noi...

Ca sa nu mai lungesc filmul, mi-am strans frumusel bocceluta, am zis "Hasta la vista, baby", cum sade bine, si am plecat, incet da' vesel, in prima mea vacanta adevarata. Aia de mancat mere, cum ziceam eu ca vreau.

Luni, prima zi din vacanta asta, m-am dus in piata Moghioros (yo tot asa ii zic), mi-am luat mere, doua kile pe alese, si mi-am cautat in parc cea mai faina banca langa fantana arteziana. Am scos cartea de citit - am avut un mentor fantastic pentru mancat mere in parc - am pus walkman-ul la lucru (nu erau inca mp3 playere) si am mancat mere, asa, doar sterse cu servetelul...

Soare, frumos, apa din fantana facea tot felul de figuri colorate a la Walt Disney prin fata mea, doar-doar ma uit si la ea, nu doar in carte. Ok, facut si film la apa, si la cer, la pasari, salcii si petunii.
O zi de luni. Fetele, la birou, precis luptau cu telefoanele, cu imprimanta care nu vrea neam (Of, secventa aia cu xerox-ul batut pe camp, in Office Space!" Mmmmm...)
Yo, mancam mere...
Marti, la fel... Miercuri... am luat alte doua kile. Joi-vineri, idem. Sambata si duminica erau oricum incluse in "programul de reabilitare".

Si cam asa, o cura de mere cam de un an jumate... Asa vacanta am luat. M-am plimbat prin Bucuresti (da' tot nu l-am batut pe tot cu pasul), am facut si drumetii mici pe la periferie... La munte nu prea am fost, dar am facut chestii grozave (pe care alta data le visam sau nici atat) cu timpul asta regasit...

Cam la vreo doua saptamani dupa ce incepusem cura de mere mancate in parc, am zarit, asa, fugar, in oglinda, o fiinta stranie care se uita la mine si radea. Ochii se marisera si luminau, cearcanele erau... la altii, si un zambet mare, dat in ras, tragea colturile gurii in suuu-suuu-suuus... Merele fac bine la sanatate, asa se zice. Da' nu stiam ce color dau pe buze. Si in obraji. Si se ia un pic si la ochi. Ceva luciu de pe coaja aia mandra si focoasa.

Am stabilit ca fiinta stranie semana suficient de bine cu poza mea din buletin, da' am concluzionat ca se cuvine retusata... poza, nu figura din oglinda.

Dupa un an jumate eram deja posesoarea unei super doze bombice de vitamine (de la merele alea) si aveam o cu totul alta conceptie despre lume si viata. Invatasem sa respir...
Puteam sa joc orice joc, luni, marti, miercuri si oricand.
Si, ei, da, se consumase "maioneza"...
Asa ca acum mai merg o vreme, la un birou, unde lucrez cu placere si drag cu niste oameni "tres sympa", asta pana la Marea Evadare.
Care se apropie...

Lunea e ziua aniversara, in care cinstesc acea dimineata din parc si alimentez focul bunei dispozitii proletare pentru o noua saptamana.

Si din cand in cand, cate o colega din cele tres sympa, foarte draguta, ma serveste cu cate o felie-doua de mar...

Hmmmm... nu stie ce face...



joi, 23 aprilie 2009

Azi, ca in toate zilele, celebram...

...

foto


Despre celebrare am aflat mai de curand... Asa, cam de cand am dat de Osho. Putin mai mult de cincisprezece ani.

Habar n-aveam de ce e aia “sa celebrezi”...
Petrecere, chef, benchetuiala, toate astea mie imi suna a consum, a intro-ducere. Bune bunatati, satisfactii ale trupului, si ceva "emotii bune" - tare bune, dar ceva cu “doar”... Si terminabil, prin insasi disparitia “produsului” consumat si apoi a satisfactiei.

Celebrarea insa... Pentru mine e ceva cu exprimare. Un fel de invers al intro-ducerii, o iesire din launtru a bunatatilor aduse de undeva, inca nu stim de unde, dar din adanc si bun de tot...
Intr-o nebunie de bucurie, cand aduci catre lume ce e mai bun, mai frumos, se face celebrarea... Bucuria de a fi in lume, asa cum esti, frumos si curat, fara frica, stralucitor...

Ei, cum sa faci asta doar o zi anume? A oricarui nume?

Asa ca nu am serbat ieri, in mod special, Ziua Pamantului. Spiritul meu de fronda face din orice o “chestie”... Pe Mama Pamant o sarbatoresc, o celebrez tot timpul. E cu mine si cand voi fi praf in nisipurile ei.
Pe mama mea, Georgeta – sa-mi traiesti, maminita! - o celebrez tot timpul, desi in forme care i se par cam stranii – mai “ciripesc” asa cum ei nu-i place, dar... ce sa-i faci, sunt om cu multe prostii, inca multe...

In ce fel s-a facut, de am ajuns pe lumea asta, doar mamele si tatii stiu. Mama si tata, cei trupesti, au facut ei bine ce au facut, si puuuf! cu mine in lume... Mi-au dat invelis, forma si dragoste.
Mama Pamant si Tata Soare, de cand sunt au tras in forme oameni, si pasari, si flori, si nisip, si mari, si munti... Pe acolo, printre firele impletite de ei, o bobita colorata sunt si eu... Si ma vor tine in palma, ca pe toti copiii acesti lumi, si cand parintii mei “de trup” vor fi iar printre flori si stele...

Asa cum zice traditia vechilor incasi, a nativilor americani, a altor neamuri, tinerii adolescenti pleaca in lume departe de parintii “fizici”, dar mereu iubiti de Pamant si Soare, care cu dragoste hranesc pe orisicine, necantarind, cu cantarul omenesc, de-i bun sau rau...

De la Mama Pamant si de la Soare am aflat ca nu exista iubire neconditionata. Ca asta-i pleonasm, cum zic eu. Ca “mama de copil”.... Ei m-au intors cu fata si cu inima spre Dumnezeu. Spre Iubire.


Iubirea de la ea anume nu are conditii. E prin natura ei insasi neconditionare. E peste tot si in toate, varsandu-se infinit, curat, mult diferit de ce credem si putem cuprinde noi. Cuprinderea aia cu mintea. A, am putea cuprinde cu inimile, dar pentru asta trebuie intai sa ni le descoperim. Adica sa le dez-acoperim cu ce am asternut, de mii de ani, pe ele. Invatati de unii si de altii sa traim, am pierdut firul vietii, traind in lume, nu in viata.
Descoperind inima, invatam din nou a trai. A respira. A iubi. A fi vii.

De ziua asta, alta zi a Mamei, celebrez... Suflu in lume, cat pot sa scot din mine, dragoste si bucurie. Ma uit la lume, in tramvai, si imbratisez cu privirea pe fiecare. Oameni, cu ganduri si vise, fiecare un nod intr-o retea de alte vise, ale altora...
Ma uit la pasari, fluturi, pomi, si nori, si cer... Ma umplu si apoi suflu plinatatea asta, prin simplul si atat de nemarignitul respir...
Doar respirand, privind si bucurandu-ma...

Dansul launtric se poate face usor, cand doar te lasi sa-l faci...
Ca si cum nu ar fi nevoie de miscare, ci doar de amintirea miscarii pline de bucurie...Amintirea insamantata in trup de alte celebrari iti “declanseaza” Dansatorul si te poti bucura, parand, din afara, nemiscat...

Pasul, facut pe pamant, mangaie, daca imi port intentia spre asta. Spre mangaiere si spre multumire pentru darul primit, pentru suport. Suntem suportati, adica sustinuti, din intelesul englezesc al lui “support”... Sus-tinuti de Mama Tierra. Madre de la vida! Tinuti sus, si trup si suflet.


In sublima sa manifestare a Iubirii, Divinul a facut o Mama pentru noi toti. Care ne creste si ne tine pe toti in poala hainei sale.

Iti sarut fata iubita si ma plec in fata netarmuritei tale bunatati, Pachamama!

Ca sa fii rege...

Din nou, doar scrib, astern aici pe Ca sa fii rege...

Toata blogosfera o cunoaste, eu si cativa prieteni abia astazi am primit acest dar.
Oricum, eu nu-s in sfera asta, doar ce zumzai pe ici pe colo, din cand in cand...
Mai prind ceva sclipiri...

Multumesc autorului acestor versuri, inca necunoscut mie...
Imi ofer acest dar, spre a adormi pe muzica asta, in aceasta noapte.

La picioarele maestrului, ascult fermecata glasul acesta tulburator, poarta spre un suflet urias...

Marcel Iures



Ca să fii rege peste animale
Nu-i cine ştie cît.
Trebuie doar să fii mai puternic decît ele. Şi-atît.

Ca să fii rege peste păsări
este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decît ele
şi niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori
trebuie să suporţi la hotare mărăcinii şi spinii
şi, mai ales,
trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decît crinii.

Ca să fii rege peste înstelare
trebuie să te aşezi printre luceferi – călător spre Orion
şi, reprivindu-te de jos,
să fii mai luminos decît oricare. Şi fără tron.

Ca să fii rege peste ape şi vînt
trebuie să înveţi osanale ca îngerii
şi să le aduci pe pămînt
alinare pentru lacrima orbilor din Valea Plîngerii.

Ca să fii rege peste oameni
este mai... decît toate, altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei,
învăţîndu-i ce înseamnă a iubi, a ierta...

Dar, cel mai minunat,
este să poţi fi rege peste tine însuţi, atunci cînd alegi binele,
fie din bucuria altuia, fie din plînsul tău.

Şi să încheiem înţelept şi frumos.
Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos
cînd mergi pe drumul dinspre rău spre bine.
În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.

Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hei! Grăbeşte!

miercuri, 22 aprilie 2009

N-am putut...


Azi noapte am vrut sa pictez niste stele. Pentru aducere aminte, in zi...

Pictor nebun! Cum sa tii lumina stelei intr-o panza?
Orb! Cum s-o vezi, macar, asa cum este ea?

Au ras de mine si m-am suparat. Credeam ca pot...

Mi-am rupt penelul, incercand cu furii ce mana nu putea sa faca: raze.

Am obosit si-am aruncat si panza...

Am stat asa, in umbra, plecand capul.
Mi-am plans pe urma neputinta si m-am intins cu o palma sub cap. Cealalta, inca uda de lacrimi, a stat cu fata in sus, sa prind macar o raza, cand stelele se vor fi indurat de mine.

Umbrele au prins a roti in jur, din ce in ce mai repede...
In betia mea solara, uitasem de ele.
S-au legat in hora, ca ielele, si mi-au tot jucat, pana mi s-au lipit genele si m-am pierdut in somn...

Dimineata, m-am trezit pe podea, langa panza mazgalita si penelul meu rupt.

In palma intinsa cu fata in sus, pe lemnul lacuit, lumina soarelui pusese o raza calda, micuta, lucitoare, in locul lacrimii uscate...

marți, 21 aprilie 2009

Spiritul dansului (III) . Zorba

Daca as fi fumat, mi-ar fi placut teribil sa folosesc un tigaret prelung... Sau mai bine o pipa.
O, desigur, am facut si experienta asta, intr-un mod exotic, asa cum mi se intampla mie toate "chestiile".
Pai, cum altfel?... Intr-o cafenea din Cairo, pe o straduta cu multe magazine si cafenele la vedere, adica de cele cu scaunele afara, de unde poti sta si admira trecatorii. Lemnul lambriurilor, colorat de licarul de candelabre cu sticle rosiatice, verzi, galbene si albastrii, era impregnat cu parfum de mosc si de mar...
Parfumul de mosc, ce imi parea asa de greu inainte, imi aduce mereu serile acelea in tremurul amintirilor dragi, adanc incrustate in carne, in oase, in inima...
Shisha, pipa de apa, narghileaua, cum o stim noi, cu pasta de mar sau capsuni, cu aburul ametitor, cu mustiucul trecut curajos din gura in gura, de tovarasii mei de drum... Aburii celor o mie si una de nopti mi-au deschis pofta de fumat si au inchis-o la loc.
Doar shisha, nu alte foi, mi-ar fi prins bine azi.

Dupa trei zile de sarbatoare, azi a fost o zi pe care am decretat-o, la birou, "zi de luni". Biata zi de luni, n-are nici o vina... Putea sa o cheme oricum, dar noi, astia care aveam atatea chestii grozave de continuat acasa, azi n-aveam chef deloc... "N-am chef azi"...

Asa ca am invidiat pe fumatorii care tot ieseau "la o tigara". Eu beau cafea, da' fir-ar sa fie, ea se bea la birou...
Iar shisha mea de acasa, primita cadou acum niste ani de la cineva care a revazut Cairo, sta si acum in "piese" , caci nu m-am invrednicit a descoperi cum sa o asamblez si mai ales cum sa pun carbunii... Subiect de lucru, Mikka!

Pana una alta, mie fara chef nu-mi e bine, asa ca, dupa cum am invatat in ultimii... cincisprezece ani, mi-l fac eu, cum imi fac mai toate bunatatile...
Asa ca astazi mi-am facut chef in felul meu... si nimeni n-a bagat de seama. Ca de obicei, in scaunul meu la birou, dansam "pe dinauntru". Le-am pus muzica din PC si mi-am vazut de "ale mele"...
Azi a fost cel mai greu, fiindca mi-am ales cel mai drag dans.

Cheful cel mai tare este ala in care "ma rup in figuri" si dansez. Dansul cel mai tare, cel mai puternic, cel mai cel, este acela in care lumea, viata, toate sunt subiect de sarbatoare si de ras. Si nu e un dans de femeie cu plete despletite, desi si asta imi e drag, ca dans arab, ci si mai mult imi place dansul lui Zorba.

Desi il danseaza barbatii, caci e o infruntare barbateasca a lumii, lumea asta care te sparge in bucati si si rade de tine, mie asta imi place.

Cu tot soarele in el, aruncand balansul in stanga si in dreapta, mimand caderea, saltul, aplecarea si inaltarea, inainte-inapoia, sirtaki-ul lui Mikis Theodorakis...
Devenit celebru in filmul lui Michael Cacoyannis, Anthony Queen m-a fermecat de copil si a reusit sa imi transmita acea bucurie nebuna a vietii, cand tot ce ai dispare, si nu ramai decat cu ea... Cu viata. Atunci abia ii intelegi frumusetea, golita de artificial, curata si "pe fata", ca pietrele albite de ape si de soare din Creta. Ca vartejul nebun pe care ti-l faci singur si tot tu singur il opresti...

Asa mi-a fost de clar, de ma si mir cum de am priceput, de copil, asta. A fost ceva ca si cum intr-o vraja, cineva mi-ar fi zis: "Priveste! Asta e!"
Si m-a tras din apa, cand ma scufundam, mereu, "Zorba the Greek"... Dansul solar. Dansul "zburat", cum ii spuneam eu, candva...

Dansul poate de aici imi vine. Mai intai, ca forta care misca sangele in vine, cand crezi ca nu mai ai putere. Ca puls, ca leganare slaba, care se hraneste apoi din launtru, ca focul care creste si iar creste...

Apoi a venit ca bucurie, ca celebrare, ca joc de-a jocul vetii.

Apoi ca ras eliberator, care triumfa si rastoarna orice situatie asezand-o pe partea ei constructiva. Acel "mergi mai departe" din "If", a lui Kipling...

Acel "eu sunt aici"- si marchez buricul pamantului prin faptul ca de aici incepe lumea mea. Si nu ma opresc in a-i vedea capatul...

Uneori vin aproape cei cu care imi petrec viata. Prinsi de brate, impreuna, dansand pe o muche, pe o margine rotunda, pe roata vetii. Apoi iar ne desprindem, pe urma iar ne apropiem...
Acesta este dansul.
Putere, solaritate, ras, miscare, dragoste de viata...
Acel "ma bucur fiindca sunt viu"!

Zorba, dansatorul, maestrul meu dintotdeauna...

Daca as fi putut, l-as fi luat in brate pe Kazantzakis. El l-a facut pe Zorba, din lutul dansatorilor... Si el, ca si Anthony, sunt in lumea umbrelor care ne inspira. Umbre care dau lumina...

Multumesc insa lui Yanni, tanarul grec casatorit cu o romanca din Maramures, proprietarul hotelului "Rex" din Kalambaka...
Impreuna cu doi prieteni, ne-a aratat acum multi ani frumusetea, forta, tristetea si bucuria, schimbarea, lupta si impacarea, prin dasul lor nemaivazut.
Si apoi pe noi, romanii inca ametiti de spectacolul fantastic, ne-a invatat un pic sirtaki. Un pic, fiindca asta-i mare maiestrie. Doar cat sa dam pe gat o picatura din frumusetea rosului viu al acestui dans...

Multumesc,Yanni, Nikos, Anthony, Michael si Mikis!
Efharisto parapoli!

luni, 20 aprilie 2009

Nebunii de primavara

Azi am facut iar o nebunie de primavara.

O raita printre flori, pasari si indragostiti...

Am pornit la pas, usurel, pana la liliacul inflorit.
S-a deschis mai mult, dupa ploaia de ieri. Am schimbat parfumuri (el, mai mult) si culori(el, si mai mult) si bucurie (cred ca la fel...)



Pe urma am ajuns in parcul Izvor, unde ma vad cu un iubit de week-end, bradul "meu"...




Am gasit si niste paralute si o papadie.










Si un inger fotograf. Imi trebuia o poza pentru 1Mandala, si era cam greu sa imi fac singura... Dar "tocmai trecea pe acolo"... nu, nu un vanator, ci un tanar fotograf, care m-a instruit un pic in fotografie (eu sunt antitalent, dupa cum vedeti) si mi-a facut si poza pentru mandala.
Gracias, angelito!


Putin mai icolo, Cismigiul. Minuni albastrii, roz, albe, galbene... Nebunie de culori, soare si frumos. Indragostiti de toate varstele, copii si biciclete, role, vata pe bat de culoare roz... Si castanii infloriti... Ma innebunesc tare castanii, candelabre de alb si roz, pudrate galbeniu in miez, atat de delicati, atat de regali...


Frumoase chipuri, luminate de soare si de seninul unei zile libere, in care atat de mult conteaza culesul micilor bucurii si impartasirea lor cu cei dragi!
Ca intr-o vraja, oamenii mergeau incet, sa guste cat mai mult. Doar ici-colo, prichindeii plini de energie se incurcau in picioarele trecatorilor "lunatici" sau mai bine zis insoriti, ametiti de lumina si parfum, si verde...





Si o multime adunata pe malul lacului. Ce sa fie? Toti pozau ratustele care se rasfatau la soare si faceau spectacol de apa, sunet, miscare si lumina, pentru bucuria noastra, a tuturor!

Am venit spre casa mai mult pe jos, ca sa ma umplu de frumos si bine. Si toate astea pe o samba nebuna, cantata in casti de micutul meu prieten - mp3 playerul-, o "rugaciune de dragoste" care imi place grozav si care s-a potrivit fantastic cu dispozitia mea primavaratica...

Bineinteles ca acum, acasa, trag o portie de dans pe Santo Santo del Amor, ca sa inchei asa cum se cuvine aceste zile de celebrare a vietii!



Bucuria asta v-o doresc tuturor! E primavara! Bucurati-va!

Doar noaptea...

Calatorind pe steaua mea,
Am presarat peste lume praf de stele
Visele au coborat usor peste taceri
Si peste dorintele nespuse.

Lasa-te in noaptea asta in bratele magiei
Si oricat de departe ar fi rotundele zari
Care respira visele tale, visele mele,
Porneste la drum, in sa,
Si croieste carare si punte peste ape.

Acolo, in argintiul zarilor,
Unde luna a tesut plutitoare insula,
Am lasat steaua sa se ridice la locul sau pe bolta
Si mi-am facut gradina mea de trandafiri.

Peste puntile de raze de argint
Poteca te aduce in gradina,
Lasa-te sa te odihnesti intre flori,
Am sa te mangai, sa prinzi iar putere
Ca sa primesti ziua in ochi si soarele in inima.

Cand zorile vor veni, te vor gasi treaz si odihnit.
Vei deschide ochii si vei cauta umbra mea peste trandafiri
Dar eu ma voi fi risipit intre razele deschizand dimineata,
Caci luna ma tese din visele lumii si pe stele calatoresc,
Doar noaptea...

duminică, 19 aprilie 2009

Invierea. Chisinau 2007.

...
Aniversez doi ani de mare bucurie. Ani in care lumina a umplut din ce in ce mai mult zilele si noptile mele.

In 2007 am fost de Inviere la Chisinau.

Plecasem intr-o excursie organizata de editura For You, ca sa il cunoastem pe cel care a scris seria "Conversatii cu Dumnezeu": Neale Donald Walsch.
Intr-un turneu prin douasprezece tari, Neale venea in Moldova de peste Prut, in Chisinau.

Cand am citit prima lui carte, m-am cutremurat. Eram intr-o perioada de rascoliri si toate se cereau cantarite, curatate, reasezate sau aruncate.
Mi-a lamurit multe din cele ce credeam eu cam "contra curentului". Dar m-a ajutat sa inteleg ca nu doar eu credeam asa.

Nu voi povesti aici de Neale, ramane pe alta data, sau daca vreti, intrati pe net si veti gasi. Cititi si bucurati-va sau aruncati, cum va va placea!

Mie mi-a placut si recunosc deschis. De ce? Se potriveste cu ce simt.

Revenind la intalnirea aceea, deschid o pagina de istorie. Cel putin, una personala.

Pe scena Teatrului National, niste tineri au uimit pe Neale si pe americanii lui cu o minune de Ciuleandra. Nu am mai vazut alta la fel, desi am vazut-o in fel si chip jucata pe la noi. Aici, pe scena unde era frig - chiar batea un vanticel, la 7 aprilie, in Sambata Pastelui - niste fete si baieti superbi ne-au arata Rotile Vietii.
In pas plutit, fetele au inceput usor, tragand braie de uduiri albe peste spatiul infrigurat. Apoi muzica a inceput sa ia alt ritm, si baietii au intrat in scena, tropotind din cizme si luand Ciuleandra la bataie. Foc si apa... Au facut hore, cercuri-cercuri care se roteau si se si invarteau unul pe dupa celalalt, cu viteza, o viteza fantastica, rotind dansul, lumea si inimile noastre. Cercurile Vietii, rotile lumii, invartite in dans. Eram toti cu inimile agatate de crecurile astea, in aleanul dorului de casa, de pamant, de viata, de curatul dintre dealurile Moldovei. Strainii priveau cu gurile cascate. Ma intreb daca or fi inteles toti ce era acolo...

Neale a incheiat prima zi de conferinta si am porit cu totii siderati. Prin ce spusese el, fapte de viata si revelatii personale, eram si noi in comuniune cu Dumnezeu, macar pentru o noapte.

Noaptea de Inviere. Cu lumanarile aduse de acasa, am pornit spre Catedrala Mitropolitana a Chisinaului.
Pe la zece noapta, deja se daduse lumina. Nu era ca la noi, sa o asteptam la miezul noptii.
La ceasul potrivit insa, am fost acolo, multi, sa ascultam clopotele batand. Asa clopote n-am mai auzit! Bateau de sa se-auda pan' la Bucuresti. Am inconjurat alaturi de oamenii locului biserica cu lumanarile aprinse. S-a cantat slujba in ruseste, si se mai auzea la refren "Hristos s inviat!" Ce mai intelegeam eu, de la parinti si din vremea cand urmaream televiziunile bulgara si rusa, mai prindeam un pic. Am inteles cand s-a cantat slava Sfintei Maici a lui Iisus.

Am multumit Domnului meu pentru ca eram acolo si am strans in brate un copac. Pentru mama, nascuta si crescuta la granita, de "partea de dincoace de Prut", mama mea lipita cu inima de Moldova, de toata Moldova.

Am intrat un pic in biserica, dar nu puteam strabate de lume. La iesire, insa, o imagine m-a cutremurat: oamenii care se cam risipisera pe la zece-unsprezece, umplusera acum curtea bisericii, aliniati cum n-am mai vazut: Lumini insiruite, unul in spatele altuia, curati, drepti, cu cosul cu bucate stergaruite la picioare. In cos, o lumanare in pahar rosu. In maini, o alta, tot in rosu invelis. Lumini asteptand sa primeasca sfintirea bucatelor inainte de praznicul de acasa.

M-am intors in linste, cu prietenii, spre hotelul cu camere mici si cam friguroase. Ne-am adunat la unii dintre noi, am deschis cutiile cu ce adusese fiecare si am inceput o masa de cele infricosate, cu de toate, cu veselie si cantec, incalzind locul.
Peste toate, pe masa plina, oua rosii si cozonacei cu bobite colorate, cumparate din targul Chisinaului.

Ne-am intors acasa luni, calatorind un pic prin Moldova "noastra".

Plini de bucurii, am fost ca o familie, un autocar cu oameni fericiti. Am spus povesti, poezii, am cantat, ne-am bucurat de toate si mai ales de cat de mult poate sa incapa intr-o inima de om, ca bucurie si ca nostalgie. Cat de asemeni suntem, cand iubim...

Cu noi a fost tot timpul Lumina invierii. Si cantecul.
Si dragostea, in care ne-am scaldat cu totii pornind cu cuvintele si prezenta lui Neale, incheind cu bucuria noptii de Inviere.

Va las, spre bucuria tuturor, pe Neale cu:

"Dragostea nu poate fi masurata si cantarita.

Ea fie este prezenta, fie nu este - iar in Imparatia lui Dumnezeu iubirea este intotdeauna prezenta. Asta, deoarece Dumnezeu nu este distributior de iubire, Dumnezeu Este Iubire.
...
Voi nu sunteti cei care primiti dragostea, voi sunteti aceia care va straduiti sa primiti. Acesta este un mare secret, iar cunoasterea lui schimba vietile oamenilor. Oamenii isi petrec vietile cautand ceea ce deja au. Si au, deoarece ei sunt aceasta".
(Comuniune cu Dumnezeu)


Si va mai las cu Maria Cristina Craciun, o Inima care canta Lacrima Limbii noastre , pe versurile lui Grigore Vieru:

sâmbătă, 18 aprilie 2009

IUBIREA

...
Love cannot judge. As it is one itself, it looks on all as one. Its meaning lies in oneness. And it must elude the mind that thinks of it as partial or in part. There is no love but God's, and all of love is His. There is no other principle that rules where love is not. Love is a law without an opposite. Its wholeness is the power holding everything as one, the link between the Father and the Son which holds Them both forever as the same.


Iubirea nu poate judeca. Asa cum ea insasi este una, priveste la toate ca si la una. Intelesul ei sta in unime. Si trebuie sa iesim din mintea care o gandeste partial sau in parte. Nu este alta iubire decat cea a lui Dumnezeu, si intreaga Iubire e a Lui. Nu exista alt principiu care sa domneasca acolo unde nu e Iubire. Iubirea este o lege fara opus. Intregimea ei este puterea care tine toate ca unul, legatura intre Tata si Fiu care ii uneste in veci pe amandoi ca pe unul si acelasi.




I bless you, brother, with the Love of God, which I would
share with you. For I would learn the joyous lesson that
there is no love but God's and yours and mine and everyone's.


Te binecuvantez, frate, cu Iubirea lui Dumnezeu,
Pe care o voi impartasi cu tine.
Caci voi invata lectia plina de bucurie,
Aceea ca nu e alta Iubire afara de cea a lui Dumnezeu
si a ta si a mea si a tuturor.

(Curs in Miracole)

vineri, 17 aprilie 2009

... si Muntii Fericirii... Machu Picchu

...
Machu Picchu... Iubirea mea cea mare.









Arzand in mine din copilarie, cand aveam vise cu zboruri inalte peste aceste varfuri....

Vazuta si traita secunda cu secunda, cand am pus piciorul si am cuprins cu ochii, ca o imbratisare infinita.

Ramasa in inima, ca bucurie vesnica.

Locul unde am inceput sa traiesc cu adevarat.

Unde am inceput sa stiu ce e Iubirea, in gust, in simt, nu in idee.
In extasis.

Locul unde am zburat cu vulturii-condori.

Desigur, locul unde voi mai fi. In trup. Caci altfel, sunt cand vreau...

Locul in care va doresc sa fiti toti cei care vreti sa fiti acolo. Miraculos, asa cum am ajuns si eu...


Orasul de Cristal. Orasul Curcubeu. Cetatea strabunilor Inka.

Voi mai povesti despre el, caci Mate de Coca e o serie luuunga de postari...

Acum va las sa dansati pe Imbabura, preferata mea, cea care m-a dus anul trecut pe muntii mei iubiti...

Muntele Fericirilor

...

sursa foto

Inspirata de comentariile la postarea de ieri (multumesc mult, dragilor!) spun o poveste despre fericire.

In fel si chip, mie mi s-au deschis de multe ori portile spre fericire. Spre multe feluri ale ei, de nuante si culori diferite.

Una a fost Muntele Fericirilor. Locul unde El a rostit despre Fericiri...

Nu visasem la asa ceva. Neam de neamul meu, cum se zice. Nici nu visasem sa fac o excursie afara. Darmite pe Muntele Maslinilor ori pe Tabor?

Multe daruri am primit. Unul, iata, bani din cer. Munciseram mult cu totii, un an inainte, dar nu ne asteptam sa fie si rasplata. Cati nu lucreaza muuuulte ore peste program, neplatiti?
Ei, si la mine a fost o exceptie. Unica (pana acum...). Un mic bonus care a facut sa am curajul de a ma inscrie la un circuit.
Cu mama mea draga, am facut un tur Grecia-Cipru-Israel-Cipru-Grecia in Saptamana Luminata din 2000. De la pornire totul a fost o minune. De cum am trecut de nu-ul pentru viza de Israel, pana la vaporul cu o clasa mai bun primit cadou. Pretul a fost mic, pentru ca am calatorit pe mare si cazarea a costat putin. Am putut merge doua persoane pe pret de una. Minunat!

Ma-ntorc la postarea anterioara, in care era:

30. "Si ce-ati face voi" a spus maestrul multimii, "daca Dumnezeu v-ar vorbi direct in fata si ar spune:

"VA ORDON SA FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI"

Ce ati face atunci?"


Pai, ar fi cam cum ni s-a intamplat noua.

Purtati pe ape, am ajuns in locurile de poveste. La marea Galileei, la Muntele Fericirilor.



sursa foto


Muntele e de fapt un deal cu o biserica frumoasa, luminoasa. Coloane suple, aerisind spatiile si luminad, ziduri frumos impodobite.

Si in spatele zidurilor, muntele deschis, pe care sa zburdam un pic in voie.

Am lasat intreriorul bisericilor si am fugit cu totii, ca nebunii, peste ierburi, printre pomi. Parca daduse iama in noi un duh al copilariei, o nebunie de fericire. Ca si cum am fi fost atinsi de un mag - si poate ca asa si era - am luat-o cu totii prin toate zarile, umpland verdele de oameni aiuriti si imbatati. Am povestit unii altora, pe urma, in autocar, ca “ne luase apa”. Pur si simplu eram ametiti si o senzatie de plutire, de beatitudine ne umpluse acolo. Ne apucaseram sa adunam flori roz, superbe, in ce gaseam: pungi, poale de rochie, camasi, broboade, tot ce nimeriseram. Ca si cum florile alea erau pastratoarele Fericirilor de pe munte.
Si radeam ca nebunii, fara oprire. Si ne privem unii pe altii parca sa ne cuprindem si sa ne pastram pe toti in fotografia momentului, cu starea asta de bine.

Cum o fi fost oare si ce o fi fost acolo, nu stiu!
Eram atatia oameni – cred ca vreo 76 – pe care nu-i stiam de sunt atei, ori credinciosi si in ce credinta. Nu stiam si nu ma interesa asta.
Da’ toti stiam, din vreo sursa, ca asta e Muntele Fericirilor. Si a functionat un mecansim secret in capul nostru. Cei care sunt experti in NLP vor fi stiind ei mai bine ce a fost!
Dar noi, pe munte, stiind – din informatie, nu din formatie- ca asta e Muntele Fericirilor, am luat-o ca atare, ca pe ordinul de care spunea
"... FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI."

Asa ca asta am facut: am fost fericiti. Fantastica putere a mintii, sa creeze si sa lase apoi sa se manifeste!

Felul in care am facut noi a fost diferit de la om la om, dar toti am facut saltul, switch-ul, intrarea in mod “automat” intr-o stare superba. Pe care au tinut-o minte multi, caci am mai povesit pe urma. Mama si zice uneori” Asta e ca pe Muntele Fericirilor”.

Cum e asta oare? Oare nu stim, din adanc, din celule, de la zamislire, cum este fericirea? Oare e un mod firesc de a fi, si noi il cautam ca nebunii, cand el e de fapt “la purtator”?

Eu tind sa cred ca asa e, o avem in noi, fiindca am dat de ea, de fericire, de multe ori. Cum ziceam, in multe feluri. De cele mai multe ori, cand ma las sa fiu, in mod firesc...

Cand ies din forme si ma las sa ma extind, dincolo de ce ma limiteaza. Dincolo de cred si cred ca stiu. Mai departe, in fara gand, in doar simtit, in nebunia iesirii din mine...
Extazul. Ekstasi, ex-stasis.
Iesirea din ce cred ca sunt, spre a gusta macar un pic din Cel Ce Este.
A fi in uimire, ametit de bucurie, rapit in fiintare. Topit in Iubire, nemastiind de mine, de eu... Cufundat in totul... In fara timp, in bucuria fara motiv...

Coborand la “ordin”, la FITI FERICITI, am inteles mai bine cum este asta, in Peru. Acolo unde am gasit bucuria clipei. Felul incare pot sa fiu in lume, nefiind a ei, dar fiind in ea totusi. Cu fiecare clipa, simtind viul, forta vietii, care e enorma si rade tot, orice indoiala, orice tremur, orice clatinare, orice limita, orice “daca”... Este Iubirea in manifestare, umplandu-ne cu fiece respir. Viata miscand prin viata, asta suntem! Cand ne lasam sa traim, nu sa ne inchipuim ca traim, cand traim viata, nu lumea – harta noastra despre realitate - cand suntem bucurosi ca suntem vii, atunci suntem aici, acum, plini, pana peste marginile noastre trupesti, de VIU!

Se poate oricand. Cand merg, cand dorm, cand scriu, cand stau, cand clipesc, cand nu clipesc, cand rad sau plang sau sar si cad si ma lovesc, cand dau la taste la computer.
In miezul pieptului e o deschidere enorma, ca aripi uriase ce pornesc de aici si ating margini unde nu pot vedea. Stiu ca e asa, fiindca simt asta.
Corpul, acest uluitor instrument de putere, de simtit, este cel prin care traim senzatiile fantastice, si el ne spune cum e cand ne strabate, in curenti uriasi, de nestavilit, forta bucuriei. Ori plutirea in extasis. In care chiar nu mai simtim trupul...

Putem simti, doar sa ne “setam” capul compas spre asta si sa lasam apoi corabia pe mana Marelui Corabier. Sau Marele Pescarus. Sau Mana Care A Scris. Sau... cum va veti dori...


Asa ca respectand comanda, ma alatur Celui care pe munte a rostit lumii:

FITI FERICITI!


joi, 16 aprilie 2009

Iluzii

Aici sunt doar dactilografa, punand pentru prieteni un crampei dintr-o revedere draga...

Si o intrebare care imi bubuie de multa vreme nu doar in urechi...

Iluzii - Richard Bach
...
21. Si odata Maestrul a vazut ca multimea il inghesuia din ce in ce mai mult pe zi ce trecea, mai strans si mai aproape si mai patimas ca niciodata. Cand a vazut ca il fortau sa-i vindece fara incetare, si sa-i hraneasca intotdeauna cu minunile lui, sa invete in locul lor si sa le traiasca vietile, a plecat singur in acea zi pe un varf de deal departe de ei, si acolo s-a rugat
.........................
26. Si el le-a spus: "Daca un om ii zice lui Dumnezeu ca doreste mai mult ca orice sa ajute lumea suferinda, nu conteaza cu ce pret pentru el, si Dumnezeu ii raspunde si ii spune ce trebuie sa faca, trebuie acel om sa faca precum i s-a spus?"

27. "Desigur, intavatorule!" au raspuns cei mai multi. "Ar fi o placere pentru el sa sufere chiar torturile iadului, daca Dumnezei i-ar cere-o!"

28. "Indiferent cat de mari sunt aceste torturi, indiferent cat de dificila e sarcina lui?"

29. "E o onoare sa fii spanzurat, o glorie sa fii batut in cuie de un copac si ars, daca asta e ceea ce a cerut Dumnezu", au spus ei.

30. "Si ce-ati face voi" a spus maestrul multimii, "daca Dumnezeu v-ar vorbi direct in fata si ar spune:
"VA ORDON SA FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI."

Ce ati face atunci?"


31. Si multimea tacea, nici o voce, nici un sunet nu se auzea pe dealuri, in vaile unde se aflau.

32. Si maestrul a spus tacerii:" Pe calea fericirii noastre vom gasi invatatura pentru care am ales sa traim aceasta viata. Asa am invatat astazi, si am hotarat sa va las acum sa mergeti fiecare pe calea voastra, dupa cum doriti."

33. Si si-a vazut de drum prin multime si i-a parasit, si s-a intors in lumea de fiecare zi si a oamenilor si masinilor.

miercuri, 15 aprilie 2009

Pasarile mele. Pescarusul

Azi a fost o tare frumoasa "intamplare" acasa la Cristian Lisandru, cand am avut un soi de conferinta in trei, impreuna cu Pescarusul argintiu.
Si le-am promis povestea mea cu Pescarusul.

Zis si facut!

A inceput prin '93, cand m-a gasit el pe mine. "Pescarusul Jonathan Livingston. O fabula a zborului", de Richard Bach. Citeam un material scris la masina de scris, multiplicat prin copiere, si ma uimeam, sorbind asa o bucurie, ca zburam!
M-am indragostit instant si de atunci il iubesc.
Pe Jonathan, caruia Chiang ii lasase invatatura lui: "Nu uita sa te desavarsesti in iubire".

Pe pescarusul care invata apoi pe altii:" Vrezi sa zbori? - DA, VREAU SA ZBOR! - Pescarus Fletcher Lynd, doresti atat de mult incat sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavarsesti si, intr-o zi, sa te intorci din nou la ei si sa-i ajuti si pe ei sa se desavarseasca?"

"Ai libertatea sa fii tu insuti,cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este Legea Marelui Pescarus, adevarata lege. - Vrei sa spui ca pot sa zbor? - Iti spun ca esti liber."

De sute de ori cred, fara exagerare, am revenit la el, la pescarus. Mi-a fost cel mai bun medicament de suflet si de trup, in vremuri grele.
Cele doua maini calde de care m-am tinut cand ma clatinam: "Pescarusul Jonathan Livingston" si "Iluzii". Richard Bach, as spune, e chiar cel dintai mentor al meu!

Pe cand eram indragostita si invatam zborul, am primit in dar si Muzica Pescarusica: Oliver Shanti.
Una din melodii - Spring in Lhasa - are exact zborul, cu falfait de aripa. Invatata de Richard, am calatorit pe muzica simtind zborul la firul ierbii sau tonourile si tumbele... Am dansat pe muzica asta si am mers pe ea prin muntii nostri...

Intr-o zi am ajuns, prin '98 ori '99, la o conferinta in Timisoara. Acolo, multa lume, multi prieteni dragi. Intrand in sala mare, dadeam de ei si ne imbratisam, ne adunam bucuriile unii din ochii altora.
Dar nu mi-era bine! Inauntru se auzea o muzica minunata, si imi era asa de greu sa fiu in ea, si sa ma scot, ca sa ma misc printre oameni! Am vrut sa stiu a cui este. Asa am descoperit pe Gheorghe Iovu. O frumusete de om!

In ultima zi a conferintei ne-a cantat live, pe Yamaha lui, de ne-a facut iar sa zburam.
Eram pe un scaun, cam la capatul unui rand, si ascultam vrajita. Din prezidiul conferintei se rispisera cativa din cei veniti sa premieze lucrarile si lasasera loc pentru cantaret. La un moment dat, langa mine a venit domnul Ovidiu Bojor, renumitul doctor in farmacie si magician al plantelor vindecatoare. Bland, abia simtit, a trecut pe langa mine. Eu m-am ridicat si el a crezut ca vreau sa ies. I-am spus insa ca il invit sa intre in rand si eu m-am dat un loc mai la dreapta. A zambit si s-a asezat. Am ascultat impreuna cantectul. Era o muzica de-a mea, muzica pescarusica! L-am simtit vrajit ca mine. Amandoi in acelasi timp am pus in tacere magica palmele una peste alta: eu stanga, el dreapta. Am inchis ochii si am zburat... Simteam pulsul puternic in palma. Am deschis ochii. El atunci a zis:" Simti cum inima a coborat in palma?" Tare vrajtor, domnul Bojor!
L-am privit mai bine. Cu fata slaba, bronzata, subtirel, un om al muntilor. Imagini fugare au mi-au fluturat in ochi, pe dinauntru... "Ati fost in Himalaia? l-am intrebat". "Da, a zambit el. De cateva ori. Si in Tibet." Am zambit si eu. Locuri dragi mie, poate din alte vieti... Am ascultat in liniste mai departe. Deodata o doamna a venit langa noi. M-am mutat mai la dreapta, el langa mine, doamna a intrat langa noi. Ne-a privit zambind. "Doamna este sotia unui prieten. Nu ne-am vazut de multi ani" mi-a spus el. La randul ei, doamna l-a intrebat: " E fiica dumneavoastra?" Omul din muntii mei si cu mine ne-am privit o clipa, o clipa lunga fara margini, apoi amandoi am spus, razand de data asta: " DA".
"Stiam eu - a zis doamna-, semanati..."

Nu ne-am mai vazut de atunci. Dar pentru mine asa este: ne stim de mult , si poate ne vom mai sti, adusi alaturi de muzica pescarusica... Un om ce stie ce e zborul...

Oriunde ai zbura, suflet drag, sa ai vanturi bune si calde, soare si viata lunga asa cum ne doresti tuturor!


Va las sa zburati cu Muzica Pescarusica peste Lhasa, si peste orice lumi veti vrea, nelimitat...
Bucurati-va!


Oliver Shanti - Spring in Lhasa - Celebrity bloopers here

marți, 14 aprilie 2009

Pour faire le portrait d'un oiseau

Quand j' étais si jeune... si jolie... si joyeuse...
J'avais envie de jouer, de chanter, de voler, comme un oiseau...

Aujourd'hui, je joue, je chante, je vole... comme un oiseau.
Et j'ai trouvé mon Paintre...



Pour faire le portrait d'un oiseau


Peindre d'abord une cage
avec une porte ouverte
peindre ensuite
quelque chose de joli
quelque chose de simple
quelque chose de beau
quelque chose d'utile
pour l'oiseau
placer ensuite la toile contre un arbre
dans un jardin
dans un bois
ou dans une forêt
se cacher derrière l'arbre
sans rien dire
sans bouger...
Parfois l'oiseau arrive vite
mais il peut aussi mettre de longues années
avant de se décider
Ne pas se décourager
attendre
attendre s'il le faut pendant des années
la vitesse ou la lenteur de l'arrivée de l'oiseau
n'ayant aucun rapport
avec la réussite du tableau
Quand l'oiseau arrive
s'il arrive
observer le plus profond silence
attendre que l'oiseau entre dans la cage
et quand il est entré
fermer doucement la porte avec le pinceau
puis
effacer un à un tous les barreaux
en ayant soin de ne toucher aucune des plumes de l'oiseau
Faire ensuite le portrait de l'arbre
en choisissant la plus belle de ses branches
pour l'oiseau
peindre aussi le vert feuillage et la fraîcheur du vent
la poussière du soleil
et le bruit des bêtes de l'herbe dans la chaleur de l'été
et puis attendre que l'oiseau se décide à chanter
Si l'oiseau ne chante pas
C'est mauvais signe
signe que le tableau est mauvais
mais s'il chante c'est bon signe
signe que vous pouvez signer
Alors vous arrachez tout doucement
une des plumes de l'oiseau
et vous écrivez votre nom dans un coin du tableau.


Jacques Prevert




Pentru a face portretul unei pasari


Picteaza intai o colivie
cu o usa deschisa
apoi picteaza
ceva dragut
ceva simplu
ceva frumos
ceva folositor
pentru pasare
apoi sprijina panza de un copac
intr-o gradina
intr-o padure
ori intr-un crang
ascunde-te dupa copac
nu vorbi
nu te misca...
Uneori pasarea vine repede
dar s-ar putea sa treaca ani lungi
pina cand se hotareste
Nu descuraja
asteapta
asteapta ani daca e nevoie
iuteala sau incetineala sosirii pasarii
neavind nici o legatura cu reusita tabloului
Cand pasarea soseste
daca soseste
observa in cea mai profunda linste
asteapta sa se intre in colivie
iar cind a intrat
inchide usurel usa cu penelul
apoi
sterge gratiile una cate una
cu grija sa nu atingi nici una din penele pasarii
Apoi fa portretul copacului
alegand cea mai frumoasa din ramurile sale
pentru pasare
picteaza verdele frunzisului si racoarea vintului
pulberea soarelui
si zumzetul vietuitoarelor din iarba in caldura verii
si apoi asteapta ca pasarea sa se hotareasca sa cante
Daca pasarea nu canta
este semn rau
e semn ca tabloul e prost
daca insa canta e semn bun
e semn ca poti sa semnezi
Atunci smulge cu foarte multa blandete
una din penele pasarii
si scrie-ti numele intr-un colt al tabloului.

luni, 13 aprilie 2009

In noaptea asta iar, Rumi...

...

I was there at the beginning
And I was the spirit of Love...


De luna plina mi-e visarea mai puternica. Inima creste, creste, creste, sa se sparga...
Cele trei nopti si zile, de dupa plinatatea cea mai mare a ei, aseaza alte fire argintii in coconul care-mi creste indragostirea...

N-as fi inteles ce mai caut in aceasta lume, daca nu l-as fi gasit, candva, pe Rumi...
Ca si-n atata de prozaica zicere "daca un om a reusit, si eu pot atinge", am inteles de ce paseam intre lumi, atat de inalt si totusi atat de jos... Ori atat de jos si totusi prin inalturi...

De fapt, el m-a gasit, caci aceste suflete nu pier si cauta in urma lor, din cand in cand, spre pamant, sa lumineze drumul celor care bajbaie. Din pura compasiune pentru cei aflati la poalele muntelui, stiind ce greu e urcusul intre vanturile intrebarilor, aceste suflete mari ating usor pe calator si le ghideaza bland, abia simtit, pasii, pe carare. Uneori ele ne poarta chiar pe aripile lor, caci desi nu mai au trup, ceea ce au creat in lumea noastra ramane perfect real, tangibil, pentru intreaga omenire, pana la sfarsitul veacurilor...

In seara asta, cu luna in piept si ochii plini de stele, dincolo de nori, dansez iara pe muzica lui Rumi, impreuna cu el, in arderea iubirii de Iubit...




My Burning Heart


My heart is burning with love
All can see this flame
My heart is pulsing with passion
like waves on an ocean


my friends have become strangers
and I’m surrounded by enemies
But I’m free as the wind
no longer hurt by those who reproach me


I’m at home wherever I am
And in the room of lovers
I can see with closed eyes
the beauty that dances


Behind the veils
intoxicated with love
I too dance the rhythm
of this moving world


I have lost my senses
in my world of lovers


Inima mea arzand


Inima mea arde de iubire
Toti pot vedea aceasta flacara
Inima mea pulseaza cu pasiune
Ca valurile pe-un ocean


Prietenii mi-au devenit straini
Si sunt inconjurat de inamici
dar liber sunt ca vantul
si nu mai sunt ranit de cei ce-mi dau repros


Oriunde as fi eu sunt acasa,
Si in incaperea indragostitilor
Pot vedea cu ochii inchisi
Frumuseata care danseaza

In spatele valurilor
Intoxicat de iubire
Dansez si eu in ritmul
Acestei lumi miscatoare

Mi-am pierdut simtirile
In a mea lume de iubiti
...

duminică, 12 aprilie 2009

Mate de Coca. (14) Stand pe fata Mamei, primavara...

Pachamama!
Mama Pamant... Mama Universala...



Mi-au trebuit foarte multi ani sa ma trezesc. Dar bine ca nu-i cel din urma ceas!

Mama Pamant, atat de generoasa, m-a strans la pieptul sau de atatea ori, si n-am stiut...N-am stiut ca de aici imi venea puterea cand am cazut, caldura cand mi-a fost frig, bucuria cand m-am lasat sa plang, pe fata ei...
Pana-ntr-o zi, cand m-a primit intre pietrele de pe Machu Picchu, si trecand prin stramtoarea lor, am renascut.

Acum stiu ca eram ca insetatul care sta pana la briu in apa, ba chiar pana la umeri, si striga ca i-e sete...

Credeam si vedeam iubirea doar in cioburi... Fara sa am habar macar de cat de mult am fost mereu iubita.
Mereu tinuta cu dragoste netarmurita in palme.

Si vanturile, tot ea mi le-a dat, sa ma faca sa ascult fluierul, strigatul fratilor mei lupi, ursi, jaguari si lei, iepuri si caprioare, fosnetul frunzelor fratilor mei copaci, cantecul marilor acestei lumi...
Si ierburile, tot ea mi le-a dat, sa imi port pasii, sperantele si visele prin ele, sa ma hranesc cu verdele vindecator...
Si florile, bogate in culori din curcubeu, din cer, din stele, aduse pe pamant si puse ca podoaba lumii, sa ne bucure.
Si apele, tot ea ni le-a scos pe unele din sangele ei, ori le-a adus din cer, sa ne ostoiasca setea de viata, sa ne cante printre brazi, sa ne creasca roadele campului, sa ne scalde copiii...
Si semintele arborilor si bobul granelor, crescute de ea in sanul sau, aduse apoi in fruct pe masa noastra...
Si femeile si barbatii nostri leagan intr-insa isi fac, case si cuiburi pe fata ei, hranindu-se unii pe altii cu iubire si dand pamantului trupurile lor, cand se risipesc in cer...
Si povestile de langa foc, cu batranii tesand invataturi spre pruncii satului, tot ea le tine minte, cand noi le mai uitam...

Niciodata nu ne-a parasit, desi atat de mult am ignorat-o. Desi atatea i-am taiat din chip, atat de multe am ciuntit din trupul ei...
Inca puternica, inca vie, inima ei bate in tot: pamant, trunchi de copac, falfait de aripa, piept de faptura vie, susur de ape...

Intre florile tasnite din ramuri firele magice de viu se simt, chiar daca nu se vad.
Primavara ne simtim atinsi de acest magic, dar uitam repede, toropiti de caldura verii, udati de ploile toamnei, inghetati de frigul si zapezile iernii. Uitam si ne credem singuri si abandonati.

Daca invatam sa o vedem si sa o simtim, ne vom trezi la viata si vom fi vii in lume, nu doar umbre ce-si trec timpul crezand ca traiesc...

Cand firul ierbii creste cu puterea noului din aprilie pana in mai, va invit sa faceti, intr-o zi, o intoarcere la sanul Mamei. Culcati pe iarba, sa-i sorbiti misterul viului, cu toti porii. Forta aceasta de primavara va va inunda trupul, apoi mintea, si va va curata de griji, luandu-va poverile si ducandu-le la Greul Pamantului. Va veti ridica usori, puternici, luminosi, copii ai Mamei, hraniti cu iubirea pe care de acum o veti simti cu totul.

Si apoi, asa, hraniti cu Iubire, veti pasi in Frumusete, dezvelind din nou chipul curat si frumos al Mamei Pamant.