luni, 28 iunie 2010

Ceai si cafea pentru drumul de noapte

.
Intre apele noptii dune de nori lasa cate un ochi instelat sa ma vada. Sorii stelari, mai departe ca soarele nostru, clipesc cand si cand, semn al unei tandreti unice, infinit de luminoase...
Nu-s reci stelele, nu-s reci... Doar ca glasul lor e mai altfel si cere un timp pentru ascultare.

Imi iau acest timp... Infasurata in salul cel azuriu, in leganatorul scaun din lemn de brad, imi gust daruri de azi - clipe de viata - si sorb cu nesat mirosul cafelei.
Cafeaua bauta in noapte imi place mai mult. Imi ghicesc in aburi jocul de lumini si umbre al vremurilor trecute, prezente si viitoare.
De inchizi usurel palma, toate se strang in ceea ce sunt: suflare de-o clipa.
Si asta imi este ce am: clipa de-acum. Ramasa sa cante in sange, daca o ascult. Ramasa sa lumineze, daca o vad. Gustul ei cald , daca simt... si atingerea uneori uda de roua, alteori uscata si aspra... dar vie, intotdeauna vie.
Mi-era dor si de un ceai si-o cafea...
Ceaiul... hmmm. Mate de coca se termina. Rand pe rand frunzele s-au imprastiat pe la iubiti si prieteni si prin intortocheatele cute ale trupului meu, bucuros si-nsetat de extaz. Oh, desi are, tot nu-i ajunge!
M-a invatat insa frunza sa-mi fac aburii si fara ea. Si sa ridic in rasuflare duhul frunzei mele, cea topita in caldura apei, apa la randul ei iubita de foc...

Si iata: "trei frunze, priveste, simte, agata vointa si sufla"...
Asta cu agatatul vointei nu-mi era limpede. Doar pana ce l-am urmarit pe Don Vicente cum aseza una peste alta gramajoare de frunze de coca. Cate o gramajoara pentru fiecare calator ajuns pe acolo, prin buricul pamantului.

Si fara sa fi facut ceaiul, doar prin visarea cea vie, ma si vad calatorind ca in basme.
Ma stii?
- Cum sa te duc voinice, ca vantul ori ca gandul?  
- Ca gandul, ca-i mai iute!


Hmm... mai iute-i visarea.
Acum sunt pe malul de mare. Marea Rosie, nu alta. Calda, cu miros de nisip de Sahara, aroma de mosc si de mar sorbit in shisha.
Acum sunt in clarul de luna umpland dealurile mele dragi de departe, de langa hotarul de nord... Miros de lapte si mere mici si rosii in miez.
Si iara mirosul de lemn de brad. Asa de viu, asa de dulce... Cred ca am fost brad si voi mai fi.

E usor sa calatoresti, asa ca firul visarii e trainic si drumul se trage singur, doar cu trei frunze... si acestea de care-or fi. Pentru mine, sunt funze de coca. Adica de lumina... (priviti in fotografie)



Si picurata incet, doar sa atinga pe buze si apoi sa lase loc poftei crescande, lumina lunara isi face rostul de a chema. Inca plina, ne tine pe toti treji in noapte.
Sunt cercuri de foc pe pamant, sunt cercuri de foc... In jurul lor sunt cercuri vii. Oameni care tin luna in palme, stelele pe frunte si soarele in inima. Le canta in sange si curge prin gura lor mierea iubirii nesfarsite.
In noapte, inainte sa dorm, privesc la stele si stiu ca in ele se afla lumini insamantate de fiecare. Cei care si-au amintit sa priveasca din cand in cand cerul si sa puna pentru ei, pentru neamul lor si toate semintiile lumii, ba si pentru alte lumi inca nevazute noua, semintele viselor lor. Hranite cu dragoste si cu incredere si mai ales cu curaj.
In ele sunt iubiti iubitii inca necunoscuti, copiii inca nenascuti, ca si cei ce-s cu noi sau au fost intr-o cuta de timp. Si iubite sunt toate darurile acestui pamant.
Daca vreau sa vad, nu-mi mai trebuie neaparat frunze de coca.
Sunt de ajuns lucirile stelelor in care se oglindesc privirile oamenilor, insamantate de mii de ani.
Cele asezate si hranite cu dragoste se vad si cu ochii inchisi...
.

duminică, 27 iunie 2010

..sssooo stupid

...
In modul acesta prostesc... imi place grozav cand oamenii se prostesc.
Din dragoste.
Uita tot.
Doar privirea mirata.
Dulce.
Uneori ametitor de dulce.
Ramane agatata pe buze mirarea. Intrebarea ce-si tine raspunsul.
Alunecam unul in ochii celuilat. Unul intr-altul.
Si ne prostim de tot...
.

joi, 24 iunie 2010

Vertigo (I). Impaunare.

.

foto


A inceput de ceva vreme un vartej. Asa cum mai face el, cand vine - si vad ca se cam tine lant venirea - ma duce unde vrea el si ma lasa el stie pe unde. Ma trezesc in vartej, in rotire, in ameteala dulce a acestei minuni care se cheama viata.

Vajaitul din urechi e slab si nu ma deranjeaza, nu mai mult decat sunt eu gata deranjata, asa ca pun pe seama muzicii - care se aude si cand e pornit si cand e oprit mp3playerul - aceasta vibratie interioara care a devenit deja fireasca. Doar ma trezesc dimineata si o simt. O simt cum porneste olecutza mai tare decat aia din somn.
Intr-un fel, torc mai tot timpul si ma mir cum de nu ma descopera unii si altii - vecinii de bloc ori de autobuz, colegii de birou. Ori poate deja torc si ei si au aceeasi mirare...

Se invarte parca mai tare pamantul. Si mai ales norii... De cateva zile e mare nebunie pe cer, sunt tot felul de osti care se infrunta, se incrunta si se iau la tranta, pe urma se pufuiesc si se desira reciproc, ramanand niste fuioare si niste insule si niste margini de mare.
Ca o exceptie la pornirile belicoase ale cerului, Botezatorul ne-a udat azi binisor si ne-a acoperit milos cu un nor, facand pace intre baltoace. Le-a unit una cu alta si gata. Si a mai udat si parcul ala nebun de floare din spatele blocului meu, facand placere melcilor pe care e posibil sa-i ajut iar diseara sa treaca aceeasi alee. (Marturisesc ca m-am specializat in ajutat melcii sa treaca strada. Ca un facut, ii vad seara fix in acelasi loc de trecere a unei anume alei. Poate ca eu nu vad bine si acolo e un loc special, marcat intr-un anume fel. Or fi ales alt animal, nu zebra, cu care sa marcheze trecerea, iar eu ma astept sa vad in felul oamenilor, nu al mecilor...)

Lumea animalelor si a plantelor mi s-a deschis intr-un mod magic, mai mult si mai mare si mai neimaginat de frumoasa decat as fi putut astepta cu mintea mea. Sarmana minte...

Si iata ca acum doua seri am primit, nevrednica si neinsemnata de mine, pe foarte departe, adica departe-de tot banuitoare, adevarata ne-stiutoare, un dar.
Chipul Marelui Spirit, vazut cand si cand in chipuri de animale, mi s-a aratat in ultimele zile. Astea in care am intrat iar in vartej... Si m-am gasit in incantare in fatza paunilor din Herastrau. Paunul alb si cel colorat. Prin gardul de sarma puteam aproape atinge paunitele albe si pe cele colorate stralucitor. Una din ele a stat cat sa fiu cu degetele langa cele trei fire de pe cap, acelea care infloreau diafan ca intr-o perla de zapada. Paunii, cu cozile ce nu s-au lasat desfacute, strigau cand si cand - destul de ciudat glasul lor...
De o frumusete uluitoare, cu penaj atat de fin ca ai fi zis ca acum se va risipi ca neaua, ma tineau in incremenirea minunarii si in topirea suflarii. Ma uitam si imi curgea prin ochi asa o frumusete dulce ca nu ma dadeam plecata.
Si privind paunitele, mi-am zis ca uite, ce pacat ca nu-s la fel de frumoase ca paunii. Si ca "ar fi bine" din partea mea sa le dau mai multa atentie, prea se uita lumea numai la paunii purtatori de podoabe zeiesc de frumoase.
Si mi se parea mie ca ele ar fi simtit cumva asa, aceasta discriminare...
Si intr-un moment de liniste, paunita apropiata de mine a stat sa-i ating ciocul, doar o clipa. Si la atingerea lui am avut o fulgerare care mi-a deschis mintea si a croit luminoasa carare, cat sa prind firul intelegerii. Miscarea blanda a pasarilor prin tarc a fost dintr-o data alta, culorile s-au schimbat, mai clare, mai limpezi, si acel tors launtric al meu s-a facut zumzet.
Si acolo, in blanda atingere a acelei clipe, am vazut ce si cum faceam eu insami, croind in minte "pentru altii" ceea ce croiam pentru mine. Deosebirea si "simtirea" acelei presupuse discriminari erau in mintea mea. Doar in mintea mea. Atat de "omeneste" croita...
In lumea lor acele pasari, cu podoaba sau fara, paun sau paunita, sunt vii si-si traiesc fiecare frumusetea ei, fara "a sti" ca sunt privite mai mult sau mai putin, fara a numara, masura sau cantari.
Si desigur ca toata aceasta descoperire o facusem tot tradusa de minte...
Si ma uitam si intelegeam - tot cu mintea - ca sunt in frumusete toate, simplu si firesc.
Si iara vedeam ca totul este dupa cum privesti...

Si in acest fel al "dupa cum" privirii, mi-am primit intelegerea si m-am bucurat de ea.
Doar sa ma feresc de impaunare...
.

luni, 21 iunie 2010

... Luminarea vaii umbrelor (pagina de jurnal)

Azi, in ziua Celebrarii Soarelui - Inti Raimi, cea  mai mare sarbatoare din Anzi - am avut parte de... explozii de solaritate. Bucurie. Magic. Lumina.

N-as fi crezut, pana acum doi ani, c-am sa pot face o "calatorie"... la birou. Dar iata ca se poate. Pe muzica draga mie, aceea a fluierului andin, am calatorit in Soare. Am dus visele mai departe de Luna, in locul implinirii lor, in miezul Soarelui.

Povestea minunata este insa ce-a fost dupa.
Cand am plecat spre casa, am luat-o ca de obicei spre metrou. Piata Victoriei. Stau la stop, astept sa se faca verde. Pun iara muzica in casti. Si acolo pe loc imi vine sa cotesc si merg pe jos, pe Calea Victoriei. Merg apoi pe stradute si ies pe langa unul din fostele locuri de munca. Si de acolo... Am mers pas cu pas pe drumul facut acum cinci ani. Cu lacrimi si cu jale multa il facusem. Atunci mi-era asa de greu ca sincer ma gandeam ca mi-ar fi fost mai simplu "gata. " The end".  Acum mergeam pe acelasi drum, cu muzica de sarbatoare a Soarelui in casti, in inima si in picioare. Am tras brazda de lumina peste locul lacrimilor. Cand mi-am dat seama de cum fusesem si cum eram acum, mi-a crescut bucuria. Dansam chiar pe strada... Am ajuns apoi pe alte stradute, in alt loc, tot al unei munci facute cu tristete si cu greu. Din nou, pe strada aia, am pasit acum in dans. Si in cantecul Anzilor. Si cand ajung la alta intersectie, al treilea loc! Aici fusese locul unei eliberari dar si al multor dureri.
Toate le-am trecut frumos, cu bucurie si recunostinta pentru tot ce s-a facut si se face in si prin noi.
Si am multumit Soarelui, tovarasului meu de drum de-acum, si tuturor celor care pasesc alaturi de mine.

Si priveam cum se face luminarea umbrelor, la modul propriu, pasind pe fata Mamei Pamant si sarbatorind Soarele. Si ma minunam de magia ce se face prin noi...
.

Solaroid (II). De Ziua Soarelui, la implinit de vise...

.
foto

We are stardust, we are golden,
We are billion year old carbon,
And we got to get ourselves back to the garden.
'Well, then can I walk beside you?"

Joni Mitchell - Woodstock 1969



In locurile despre care lacrimile stiu mai bine astazi e mare sarbatoare. E cea ma lunga zi si incepe noul an. Acela masurat de drumul Soarelui.
Inti.
TataInti. Nespus de luminos, nestiut de iubitor, cel care insamanteaza viata in pantecul Mamei Pamant.
Azi sarbatoarea Soarelui aduce peste pamanturi dragi mie multime de cantareti si dansatori. In haine colorate, cu pene si margele, cu fluiere si tobe, se bucura de darul vietii si canta lumii si luminii.

Azi imi aleg calatoria in Soare.
Azi imi cunun visele vietilor mele cu cele din aceasta viata, trecand peste podul curcubeu si intrand in focul Soarelui.

De pus palma si genunchiul si trupul pe fatza Mamei Pamant el, Soarele, m-a invatat. Acolo, in miezul de piatra de pe Machu Picchu. Acolo, luminandu-mi cununa de pe frunte. Si impletind in inima Cerul si Pamantul.
De urcat visele in Luna... Luna mi-a spus. Dar povestea tot Soarele mi-a soptit-o.
- Si mai departe? am intrebat intr-o zi. Mai departe ce este?
Stiu ca nu-i de ajuns sa pui visul la crescut. Mai e ceva, spre implinire. Ce-i mai trebuie, pe langa poveste si punere in Luna?

- Lumina! mi-a zis Soarele.
Lumina vietii tale.

Lumina vietii...
Cel mai luminos izvor...
Am cautat atunci a intelege. Si cand am inteles ceva, fara s-astept a vedea tot - stiam ca-i doar un inceput de drum - am si pornit. Din drum, o parte-a fost pe podul curcubeu. Apoi a venit Poarta Soarelui.

Si iata. Imi tin in palme visele. Cele mari. Cele de vieti intregi...
Trecand prin Poarta Soarelui, imi vad talpile pasind pe podul curcubeu. Si raman in urma cele sapte raze... De-acum incolo, unite intr-o singura curgere, alcatuiesc doar o lumina. Aur si argint, amestecat... Argint de luna, aur solar... Lumina de femeie, lumina de barbat... Ingemanate, fac drumul catre miezul celei mai dragi stele, cea mai vie in viata mea...
Solar... Solar se face pulsul si deodata sunt trasa drept in miez. Pasesc aici, unde mii de mii de grade m-ar fi topit de buna seama de n-as fi fos vrajita chiar de el, sa pot intra...

Aici unde e focul cel mai foc, lumina cea mai tare, sunt dintr-o data un minuscul punct, ori nici macar. Ciudat, ma simt un puls in miezul unei inimi. Si vad in jur, asa cum sunt de mica, uriase roti luminoase, rosii si aurii, globuri de foc nascand globuri de foc...
E vatra focului celest, e inima de foc, e miezul facerii luminii. A celei vazute. Si nu doar atat...

Mi-s visele scantei in palma. Am cules dintre toate pe ce ce se-aseamna cu ale multora.
Scanteie-n palmele caus, se joaca-n licari colorati dar palizi fata de lumina cea de foc.
Si iata se deschide in miez de soare alt miez, si mai de foc, si mai luminos... Sageata dinspre dansul mii de sulite, si ma intreb cum nu orbesc... Dar nu. Pot sa privesc si iata, vad la fel cu ochii-nchisi ca si cu ei deschisi. Si vad...
In Soare, chipul Soarelui. Stiam ca-i viu, ca tot ce e in lume. Dar nu m-as fi gandit... Un chip de-o frumusete de nespus. Si ca pe orice chip, cei mai frumosi, mai vii, mai plini de viata, sunt ei, ochii. Ochii Soarelui. Stiam candva, vazusem candva, cantasem candva despre ei, Ochii Celui Fara Chip... Acuma iata, pentru mine, pentru a putea sa vad, sa simt, sa inteleg atat cat as putea cu mintea mea cea mica, mi se arata El, cu chip si ochi... Izvorul nesfarsitei Iubiri...

Cu ochii-n ochii Soarelui privesc si vad. Prin ei se vede iara ce-am vazut cu douazeci de ani in urma. Rotile. Marile roti. Acelea care invartesc lumile. Marile roti...
Uriasa e vederea... Dau sa cad, mi se topeste trupul de vederea asta. Maini calde si fierbinti ma tin, sa vad mai departe. Din nou ma tine fara-de-sfarsita Iubire...
Ochii de raze trec in ape line si vad oceane, mari, lacuri si rauri... Paduri si munti impaduriti. Ceruri senine si-nnorate si perindari de stele, nopti si zile... Vad case si locuitori si pruncii lor si paine in cuptoare, flori si grau si cresteri si descresteri. Aici vad visele-mplinite. Visele lumii noastre si-ale altor lumi... E nesfarsita marea ce de vise, si poti vedea cum tese omenirea vis de veacuri.
Si Soarele le creste si le face vii. Si cu fara-de-margine iubirea care prin el curge, ca lumina, ele se fac facute pentru noi, aduse-n viata.

Mi-am primit darul intelegerii de la un calator, ce mi-a vorbit de trecerea in stea. Acum tin bine visele, intrata chiar in steaua vietii mele, si-astept... Luminile din miezul miezului se fac o raza, una singura. Cu ochii-n ochii Soarelui, sorb raza de lumina si primesc in inima puterea si caldura ei. Si toat-acea iubire nesfarsita. E-asa de multa, nesfarsita...
Tasneste chiar prin inima si arde visele din palme. Focul cel sfant si lumina solara, in vatra Soarelui. Magie, alchimie... Iubire. Viata.
Acum se face. Faca-se.

Stiu doar, asa cum mi s-a aratat, ca hrana visului e-n inima. Aici pastrez aprinsa flacara, sa lege de-mplinire orice vis, sa creasca puntea catre Soare.

Raman o vreme chiar aici, in miez, sa mai privesc la visele omenirii. Inauntrul vetrei se tot fac miracole si-i prea frumos ce vad ca sa ma dau plecata...
Mai suflu putin aici, inauntru, in caldura asta care, plina de iubire, imi da atata racoare cat sa-mi fie bine si sa pot sa stau. E bine din cel mai bun.

Intre timp...
Intre timp o parte din mine umbla prin lume, firesc vazuta, firesc stralucinda...
In aceste zile, cel putin in astea de langa solstitiu, sunt solara, ma simt si ma port luminos...
.

vineri, 18 iunie 2010

Zzzzzapaciripit

.
Am luat pur si simplu vorba asta de la Simona.
Ce sa fac, daca imi place si daca se potriveste perfect situatiei?

Iata filmul:

Zi de lucru obisnuita la birou. Patru fete, astea suntem (ma rog, fete, femei... Hmmm. Dorulet n-ar fi fost deloc incantata).

Zi de lucru obisnuita, zic. Adica fiecare vrabiuta pe crenguta ei, cate un ciripit ici-colo. Mai un of, mai un ah... deh, ca la munca. Butonare la greu - eu tocmai citesc mailuri in diagonala - cand buf! pica ceva. Mai multe. Adica toate calculatoarele. Unul a picat la propriu - s-a dus unitatea la orizontala - si celelalte, din solidaritate sindicalista, au tacut odata cu el. Si printerul. Si mp3playerul meu cu boxele in gura... Gata. Silent...storm.
Ca frutuna e daca nu lucri sa termini...ieri.
Uuuups! Ce ne facem fetelor?
Avem totusi telefon. Tatata-taaaaa-taa-taaaaa!
Cavaleria confederatilor. Baietii in uniforme azurii. Adica IT-ul...
Eiii, la noi sunt, ca mai peste tot, baietii in blugi, tricouri ushkite, chestii...

Vine si la noi un baiat. BAIAT in birou!
Si yete filmu':

Cele doua tinerele de la noi invie si ciripesc. Aceeasi lucrare se aude biata discutata si rasucita si rasfoita si intrebata si raspunsa. Cipiripiciiipiiiii...
Baiatul lucra in tacere la matzele hardului desfacut pe masa... leaga, coase si gata.
Bun! Ia sa vedem! Test. Asta da, asta da, astaaaaa...
Stop ciripit, respiratie subtire. Nu merge. Oa! (adica Ura!) Si reinvie ciripitul, si dicutii si intrebari si zburataceli prin dulap. Misca foi si hartii... Biroul devine neincapator, se incinge aerul, desi merge aparatul ala rau si dusmanic...
Pc-ul meu pornise deja, si al sefei, asa ca noi butonam. Yo ma inec fara muzica, caut prin hard... Esteee! Bryan Adams si Santana. Deh, numai p-astea le aveam la-ndemana. Corazon peste tot...

Ultimul test. Hai, c-a luat-o!
Poah!
Biatul strange repede sculele.
Saru' mana. Gata.
Usa noastra de sticla se inchide in urma lui si taie firul de aer...
Liniste.
Liniste.
Liniste.
Of!
.

IESI DIN LABIRINT

.


A inceput campania de promovare a cartii IESI IN LABIRINT de Luca Dezmir.
In cadrul acestei campanii se pot castiga 100 de carti "Iesi din labirint"(finante personale si investitii ce functioneaza in realitatea romaneasca) http://u.nu/5ykyb

Clipul de promovare a cartii se afla aici http://www.trilulilu.ro/iesidinlabirint/65e1b6efe292c5
Promovarea cartii se face pe blogul personal, pe Facebook si pe Twitter, iar datele despre cum se face provomarea si regulile inscrierii pentru primirea gratuita a celor 100 de carti se gasesc aici: http://iesidinlabirint.ro/100carti.html

Si acum, cateva cuvinte...

Luca Dezmir, (milionarulmioritic.com) este unul din cei care stie, poate si face. Care nu doar ca a iesit din labirint, dar arata si altora drumul si cum sa faca.
Poate credeti inca in nu am, nu stiu, nu pot... In sistemul de limite care strange tot mai tare, mai ales in vremuri de criza. E firesc sa credeti, asa am fost cu totii invatati de cei care au fost invatati de altii.

Si totusi... Poti sa-ti iai fraiele vietii in maini.
Luca a facut-o. Si arata si altora cum sa faca.
E o onoare pentru mine sa-l fi cunoscut anul trecut, pe el si echipa de oameni inimosi de la Avantaj la start
E o bucurie sa vezi cum tinerii de azi incearca, reusesc si trag si pe altii in sus.

Iesi din labirint e primul ghid romanesc, bazat pe experienta de viata a unui roman care a reusit.
Si care arata fiecaruia dintre noi ca se poate. Si chiar se poate!
.

joi, 17 iunie 2010

AHA

.
foto

Vorbesc cu o prietena la telefon...
Imi spune, incantata, de cuvintele unui om frumos:
"Pentru cautatori: mai intai, mai inalt, e adevarul. Abia dupa el vine iubirea."

Nu tresar, nu ma infior de revelatie. Ea asteapta, simte ca nu vine...
Si eu tac. Simt ca vine altceva. Astept...
Uneori mi se deschide poarta si aud si eu, si aflu si eu in timp ce spun:

"El inca nu a vazut ca sunt de fapt acelasi "lucru". E totUna.
"Dar va vedea..."

Si suntem amandoua in tacere.
AHA.

miercuri, 16 iunie 2010

Cantaretul

.


Casa lui Ali Ben J'Ali era cea ma mica din sat. Mica si rotunda. Nu era ceva nou o casa rotunda, da' asa mica...
Isi pusese si niste paie pe casa, un fel de stuf mai "intepenit", cu o culoare stranie, un pamantiu care dimineata se facea auriu si seara rosiatic, dupa cum lumina soarele. Cand era umbra, chiar se albastrea.
Nu stia nimeni de cand era Ali asta, toata suflarea il stia in sat si al satului, era neschimbat. Parca timpul uita de el.
Picii care se jucau intre cele cateva case treceau pe acolo, prin marginea satului, dupa ce veneau cu caprele de la pascut. Dincolo de liniile frante ale unei ingramadiri de pietre crescute in camp se gasea loc inverzit si copiii mergeau pana acolo cu caprele. Se alergau toata ziua pe dupa stanci, sareau peste firul sarac de apa ce se incapatana sa reziste in arsita, tipau si radeau, facand sa tresara aerul toropit al amiezii.
Cand si cand se furisau langa casa cea mica si rotunda,cautand sa vada vreo miscare. Odata unul din ei, mai curajos, ramasese pana tarziu in noapte ascuns intre ierburile inalte, ca sa vada pe omul acela despre care multi doar auzisera. Adormise acolo, intre tufe, si avusese un vis straniu.
Se facea ca intunericul noptii se desfacuse cumva, lasand sa se vada un glob luminos. Usor, ca si cum ar pluti, se apropiase de el un om infasurat intr-o haina lunga, albastra. Omul se aplecase si-l luase usurel in brate, purtandu-l apoi peste camp. Printre gene, prin vata aceea de lumina si cald, baiatul putuse zari, intre faldurile acoperamantului albastru, linia unui obraz, suvite de par inchis la culoare si apoi ochii. Mai mult privirea aceea, venind de undeva, din umbra albastra. Ca niste stele, ca niste lacuri aprinse. Privirea aceea ii intrase cumva baiatului prin ochii intredeschisi, raspandindu-se apoi ca o miere in tot trupul si toropindu-l. Inchisese ochii si se lasase purtat si leganat.
Ca prin vis fusese undeva, intr-un loc cu arome placute, cu susur si cantec dulce. Un cantec ce semana cu al mamei sale, pe vremea cand el inca nu stia a merge.
Se trezise dimineata intre ierburi, in locul in care ramasese la panda. Speriat de un strigat de pasare, sarise in picioare. Asa de iute ca nu stiuse cum calca si era sa-si franga glezna intr-un bat. Se aplecase incet si vazuse un bat. Ba nu, un tub de lemn bortelit. Un fluier. Vazuse fluierul lui Omar, pastorul de capre, si stia ce-i acela. Baiatul dusese fluierul la buze si suflase. Stangaci mai intai, apoi mai priceput, pana gasise firul cantecului. Sau mai degraba cantecul il gasise pe el si incepuse sa curga...

Povestea baiatului facuse si pe altii sa se puna la panda. Dar niciunul nu indraznise a ramane acolo peste noapte. Pe seara umbrele se lateau asa de inspaimantator spre casa cea rotunda, ca toata caldura serii se risipea in fiorii de teama strecurati pe spinare. Pandarul ingheta. Si apoi, odata fraiele temerii rupte, fugea ca din pusca spre sat...

In noaptea aceasta venise spre marginea satului un tanar. Nu era de prin partea locului. Fusese vazut cand trecuse de dealuri si se apropiase de case. Le luase la rand cu privirea pe fiecare, apoi tresarise dand de casa cea mica, acum cu acoperis albastrui.
Se indreptase spre casa cu pasi mici dar indrazneti. Indrazneti, dar mici...
Se oprise in fata usii facute din cateva scanduri. Ramasese un pic sa sufle, sa se adune. Nerabdatoare, mana se ridicase, apoi coborase. O data si inca o data.
Si iar se lasa in jos, tremurand usor.
Si iata ca usa trosnise din vechile incheieturi, ca si cum s-ar fi rasucit intr-un fel spre-nauntru, si lasase loc deschiderii. Pasul voia sa se faca, piciorul nu-ndraznea...
Casuta lumina intr-un fel, a chemare. Si un glas, dinauntru:
- Paseste... Cina e gata si-si cere oaspetii.

Ca si tras de o mana, tanarul pasi inauntru. Cam repede, cam nauc...
Din trei pasi era aproape de mijlocul odaitei. Purtata de un cerc de lumina, privrea juca peste locul acela, cuprinzand uimita o incapere nemaivazuta. Odaia, rotunda si ea ca si casa, avea peretii de pamant. Peste ei, ici si colo, un fel de harti si desene. Unele luceau in culori vii, aruncand focuri lucitoare. Parca ar fi fost pictate cu nestemate. Intr-o parte era vatra casei, cu focul aprins. In noaptea cea milostiva cu oamenii locului, aducatoare de strop de racoare dupa ziua dogoritoare, in aceasta casa era foc aprins. Langa foc, o masuta scunda si langa ea un om asezat pe un soi de scaun leganator. Nu mai vazuse asa ceva tanarul nostru. Incaperea parea pustie dar multele firide rotunjite lasau vederii lucruri care mai de care mai ciudate. Aici, cateva carti groase. Dincolo, un soi de ochean. Mai incolo niste roti asezate una peste alta, invartindu-se intruna. Uimitor, nimic nu parea sa le roteasca.

Omul acela infasurat in straie albastre intinse mana si il pofti pe scaunelul de langa masuta. Ca si cum atunci ar fi fost scoase din cuptor, painisoare rumene aromeau incaperea, langa o bucata de unt galben si lucios.
Tanarul se pleca mai intai, apoi se lasa la picioarele celui din scaun.
- Sunt fericit de ajungere si primire. Nu credeam...
- Ba credeai. Asa ai ajuns sa strabati desertul. S-a mai clatinat credinta, stiu, caci povestile ti-au parut...
- Povesti. Bunul meu...
- Bunul tau, batranul Shams... Una din florile acestei lumi. E inflorit cerul si mai mult de cand el a pasit intre stele. De dragul lui si al darului tau ai ajuns azi la mine.
Tanarul privi pe cel cautat indelung. Pletele negre lasau vederii obrazul prelung, ars de soare. Parea un om tanar, dar ochii... Ochii adanci, ca doua lacuri pline de stele, te trageau in apele lor si daca priveai asa incat se vezi, vedeai. Si daca ei te lasau, vedeai lumi departate si timpuri stravechi.

- Daca ai venit si-ai ajuns e semn ca esti gata. Asa-i?
- Tu stii, prea bunule. Tu.
- Si tu, de buna seama. Stii cum sa stii, nu-i asa?
- As crede ca da.
- Crede. Si voieste. Si apoi da-te la o parte si lasa sa se faca.
- Acum?
- Acum. Conteaza alta clipa?

Tanarul sa dadu un pas inapoi, cauta sub haina si scoase intai o invelitoare de piele. Dezvelit, aparu de sub ea un tub de lemn. Ca un fluier, dar fara de gauri.

Omul in albastru il lua, il privi, il cantari. Mangaie fatza lemnului, atinse capetele.
- Sahms...
- Da. El l-a facut, putin inainte sa... Mi-a zis ca va fi gata doar cand vin la tine. Atunci va fi si bun pentru cantat.

- Stii cum se face?
- Oarecum. Mi-a spus el...
- Da. Una e povestea, alta-i facerea. Hai sa vedem... Zici ca esti gata?
Si omul in albastru incepu a-l privi pe tanar. Il privi pana ce acesta pleca privirea,desi nu fusese nici sfredel, nici indrazneala stanjenitoare.
Apoi omul inchise ochii si prinse o plama a tanarului. Statu asa o vreme privind cu ochii inchisi si vazu povestile acelui calator.
Aici drumul in furtuna. Si caderile. Si intoarcerea.
- Hm... te-ai intors dar ai revenit.
Vazu si trecerea muntilor. Si marea strabatuta. Si desertul.
- Aici... hmmm... da. Era frumoasa. A trecut...
Vazu si veghea in padure. Si focurile la lumina lunii, cand una cate una povestile s-au destramat.
Tanarul era acum asemeni picurului de apa. Limpede...
Ii omului in albastru ceea ce vazuse.
- Da. Esti gata.
Se ridica, deschise usa si pasi afara.
Tanarul iesi in urma lui.
Luna impletise tot in tesaura de matase aurita. Un glob de aur se facuse si casuta cea rotunda.

Dupa cum stia ca ar fi sa fie, tanarul se aseza pe pamant, cu tubul de lemn langa el. Incet, inchise ochii. Omul in albastru se aseza langa el, scoase un fluier si incepu sa cante.
Cantecul, aprins mai intai ca o scanteie, incepu sa urce si sa se intinda peste lume. Cuprindea lumi intregi, cantecul... Povesti ale lumii acesteia si ale altora, inca nevazute dar unele stiute. Si apoi incepu clatinarea. Mai intai, luna salta usor. Doar usor, dar cand de aseza la loc, tresarira stelele. Apoi, cu toata arsita noptii, veni o pala de vant. Inca una, si inca... Vantul facu fuioare si apoi vartej. Dadu roata casei si cantaretului, apoi se departa o clipa, suierand. Lasa in urma-i picuri de ploaie. Usor, cativa stropi, apoi si mai multi, pana cand ropotul se lupta zdravan cu cantecul. Dar fluierul tot se-auzea. Ca prin minune, cantaret si fluier scapara doar cu abur trecand peste ei...
Pe urma, tunete si fulgere. Zbuciumul din zari se apropie de cei doi oameni pana cand un cerc de fulgere ii prinse si juca in jurul lor. Vantul se-ntoarse si sufla mai tare.
Cu ochii larg deschisi acum , tanarul primea in trup toata aceasta invartire a firii. Tot: sunet si lumina, apa, vant... Sorbea cu fiecare rasuflare.
Si-apoi, deodata, liniste. Tot zbuciumul cazu si veni linistea.
Si in linistea aia se-auzi pamantul.
Calda, vie, bataia inimii pamantului.
Inchise ochii iar si se lungi, sa simta. Bum-bum. Bum-bum...
Si cantec. Un cantec cald si bland si puternic totodata se inalta din adanc, cumva din inima lui, a tanarului calator. Veni si pulsul acela viu, simtit ciudat. Ca si cum ar fi fost femeie si-ar fi simtit prunc in pantece. Vartej zvarcolit mai tare si mai tare, apoi mai sus...Inca o zvarcolire sub coaste. In dreptul inimii, vartejul se facu si mai tare, se roti intr-o parte si in alta. Apoi se hotari si se repezi prin gat. Tanarul nu se putu impotrivi. Deschise gura si striga. Clocotul tot se deschise si sari in lume, prin gura aceea larg deschisa. Si strigatul cobori apoi, se facu unduire de glas, apoi murmur, ca un cantec de leagan... Apoi iarasi liniste.
Si iarasi cantecul de fluier al omului in albastru. Iar fir strecurat, usor, pana la adunarea cantecului in albie si curgere iarasi peste lume.
Si langa el, mai intai tremurat, cautand, vrand sa paseasca, apoi din ce in ce mai frumos si mai puternic, alt sunet. Fluierul tanarului capatase borte si acum chiar era fluier. Pana la rasarit cantara, pana la rasarit...

Cand soarele se lasa vederii, intai cu cateva raze, apoi cu intregul chip, cele doua fluiere il intampinara cu cantecul lor. Si toata lumea canta, fir cu fir toata iarba, pasarile in zbor, frunzele in fosnet, apele in susur, vantul in rotiri printre flori, ierburi si copaci, pamantul si marea...

Tanarul se opri o clipa. Ochii lucind de lacrimi se intoarsera spre cel care-l calauzise.
Si privind, vazu in ochii cei instelati nesfarsita iubire. Si se inveli si se umplu de ea.
Cand putu vorbi, sopti doar...

- Multumesc.
- Nu mie, stii doar...
- Stiu. Cantaretul alege El insususi cand vine in fluierul cuiva. Dar tu ai facut drumul mai inainte...
- Si tu acum l-ai facut pentru altii care vor veni la tine, dupa ce-L vor fi cautat...

Si se intoarsera amandoi sa cante soarelui ce-si revarsa lumina peste lume. Doi oameni si fluierele lor din lemnul padurii.

Si peste toate, prin toate, canta Cantaretul...
.

marți, 8 iunie 2010

Zumba

...
... si ca sa continui carnavalul, iata ca in fine m-am apucat si de chestia asta care anul trecut doar imi dadea tarcoale. Acum imi da fiori de placere. Uneori si de durere, da' e intrecuta muuuult de placere...
Am gasit in sfarsit si la noi un loc unde zumba e cam cum imi doresc. Aproape de, nu chiar, dar aproape...

Plecasem de la "Aguanile". Zumba pe "Aguanile". Nu mai e pe youtube versiunea aia care mi-a placut rau de tot, da' tot am gasit ceva-ceva... O coregrafie asemanatoare - sorry de filmul "taiat" cand e "muchacha" mai draga...



Cam cum mi-ar placea atmosfera de zumba, cum as vrea sa fie si la noi (o fi, poate n-am gasit yo locul...)
ar fi o versiune aici. Unde se vede cum se lucreaza cu multa veselie, relax, placere, se mai si canta...



Si tocmai am descoperit ceva care ma umple si mai si de fiorii placerii. Combinatie intre doua mari iubiri ale mele, zumba si belly-dance...



Cine sa mai moara cum de plictis ori de gija crizei? Sincer, n-am timp sa ma mai gandesc la alea-alea. Ma duc la sala sa dansez, ori cand n-am... una-alta, dau drumu' la youtube sau doar la mp3 player.
Asa sa stiti!

Si apropo de vremuri si oamenii de sub ele...
Aud pe tot mai multi ca-si baga picioarele. Mie mi-e drag de picioarele mele. Drag-drag-drag. Daca e sa fie, doar in asa ceva le bag, in ce vedeti ca se poate face cu ele si cu muzica si cu mare chef.
La naiba, merita oare o situatie, oricat ar fi ea de "cotoioasa", vorba lui Vlad Musatescu, sa te lase,  pe langa tot felu' de lipsuri, si fara picioare?

Uitati si voi la ce bunatati sunt bune picioarele si mainile si mai ales acea minunata parte din noi care... rade, canta si danseaza... cand nu stam cu ea pe scaun.
Hai, miscati-va siiii... ZUUMBAAAA!
.

luni, 7 iunie 2010

La vida es un carnaval

.


Todo aquel que piense que la vida es desigual,
tiene que saber que no es asi,
que la vida es una hermosura, hay que vivirla.
Todo aquel que piense que esta solo y que esta mal,
tiene que saber que no es asi,
que en la vida no hay nadie solo, siempre hay alguien.

Ay, no ha que llorar, que la vida es un carnaval,
es mas bello vivir cantando.
Oh, oh, oh, Ay, no hay que llorar,
que la vida es un carnaval
y las penas se van cantando.

Todo aquel que piense que la vida siempre es cruel,
tiene que saber que no es asi,
que tan solo hay momentos malos, y todo pasa.
Todo aquel que piense que esto nunca va a cambiar,
tiene que saber que no es asi,
que al mal tiempo buena cara, y todo pasa.

Ay, no ha que llorar, que la vida es un carnaval,
es mas bello vivir cantando.
Oh, oh, oh, Ay, no hay que llorar,
que la vida es un carnaval
y las penas se van cantando.
Para aquellos que se quejan tanto.
Para aquellos que solo critican.
Para aquellos que usan las armas.
Para aquellos que nos contaminan.
Para aquellos que hacen la guerra.
Para aquellos que viven pecando.
Para aquellos nos maltratan.
Para aquellos que nos contagian.


Viata e o frumusete
Mai frumos o traiesti cantand
Si cantand, durerile trec...

Cei care credeti ca viata e cruda
Cei care credeti ca nimic nu se va schimba
Aflati ca nu este asa
Totul trece

A mal tiempo buena cara...
Vremurilor grele le facem fatza cu bine
Cu fatza frumoasa...

Le privim cu chipul frumos
Si nu pot, nu au cum, nu au ce sa ne apuce si sa ne tina o vesnicie.

Nu se pot tine de noi si dupa noi in timp ce dansam.
Totul se schimba...
Daca tot e asa
De ce nu ne-am face acum chipul frumos
Razand in fata vremurilor
Si tragandu-le cu noi in acest caranval
Care este viata...