luni, 21 februarie 2011

Un nou rasarit

.

Reasez aici o poveste de rasarit...
Incet-incet soarele imi re-apare.
Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto


...ma asteapta si... un nou rasarit.

Am ajuns!

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...
.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Recunostinta. Re-cunoastere...

.


                                                                     sursa foto
.
                                                                             


Am primit margelele de la Lola.

Au venit asa usor, usoare, cu toata puterea dragostei din ele. Dragostea Lolei. Dragostea Mamei Pamant pusa in lutul desavarsit de o femeie...
Din atingerea lor mi se naste, vie, recunostinta. Re-cunoasterea.
Recunoscand darul sub feluritele-i forme cuprinse in acest colier. Multumesc cu si din re-cunostinta.
Cuvintele nu-s ori sunt prea putine.
Multumesc din toata dragostea, Lola!

Acest sirag, asa cum l-ai vazut, venit din calatoria mea, trecand prin umbra... E semn al coborarilor si urcarilor tuturor celor ce calatoresc spre miez. Multumesc tie, femeie curajoasa, ca umbli pe drumul asta spre descoperire, spre dez-acoperire...

Si apoi a fost asta:

Cu margelele a venit un Certificat de Autenticitate.
Unul pentru Calauza - Colier.

Si atunci am vazut...

M-am vazut cum am fost, la ultimul foc, in noiembrie, dupa iesirea din ultima lectie, aceea a mortii.
Acolo, adunati iar in cerc, in Cercul Vietii, am fost cu totii langa foc. Ne-am rostit fiecare legamantul. Dedicarea vietii noastre spre a servi. Fiecare, asa cum a vazut si simtit...
Am pasit si eu cu mainile deasupra flacarilor si, tinand in palme mesa, am rostit atunci ce vreau, ca viitor, alegand din infinitele posibilitati...
Aveam in mesa douasprezece pietre, purtatoare ale lucrarii ce o facusem in timp, trecand prin umbre, renascandu-ma. Si inca una - legatura de sange cu cei dinainte, cei din sirul de vindecatori venind din timp nestiut...
Acolo, peste foc, am zis noul meu nume: Calauza.
Nu stiam cum si ce va fi. Doar voiam asta.

Si acum... acum a venit:
Certificat de Autenticitate.
Calauza - Colier.
Calauza...

 .

joi, 10 februarie 2011

Infiorare

.
                                                                                  foto


In fiori se simte simtirea mai tare. Oricum ai vrea tu sa fii, cand esti acolo, impreuna cu calatorul ce merge in el insusi, cand respiri impreuna cu el sau cu ea e un singur suflat si un singur suflet...
Ca si cum ai sprijini o femeie ce naste, asa te simti uneori. Ca si cum ai fi ea, scotand cu durere, prin suflat, durerea... Ea nu naste un prunc, ci se naste pe sine, noua, intreaga, frumoasa si mai ales vie.
Ca e femeie sau barbat, tot asa e. Fiecare se naste pe sine, lasand focului ranile sale si iesind luminat in lumina.
De cate ori sunt in suflare cu cel care umbla in launtrul sau, rasucindu-se spre a se rupe de propriile funii, ma infior... Trupul stie cel mai bine curgerea vietii si a mortii si ma tine in aceasta simtire... In facerea aia se misca mari si oceane, se clatina pamantul si se rastoarna cerul... apoi, dintr-o data, sub suflarea sufletelor care ne calauzesc, suntem pe o mare de liniste. Plutim impreuna pe marea asta, lasand sa se linisteasca fiorii din trup si din inima.
De fiecare data cel ingenuncheat mai inainte sub propria povara, cel strans si legat ca o mumie, cel care nu se mai putea misca si nu mai putea sa simta, de fiecare data acela sau aceea se ridica. Iar miscarea aia - nu se vede cu ochii trupului, caci calatorul este inca intis pe pamant - imi e cea mai draga. E o ridicare mereu incununata. E o cununa de lumina, stralucind intr-o maretie de nedescris.
Si pe urma... si pe urma stam uimiti, minunandu-ne de minune... Atingerea aia a pacii, atat de rara si atat de pretioasa, e atat de coplesitoare ca nu ne putem aseza decat in genunchi. Ca doi copii stam sub lumina ce se toarna incontinuu...
Si cand imi mai revin din ameteala, privesc pe cel sau cea ce s-a renascut. Zambetul acela, lumina aia din ochi...
... Nu-s cuvinte...

.

sâmbătă, 5 februarie 2011

si asta cum se canta?

.
                                                                        foto

.
- ... si asta cum se canta?
- Cu aratatorul mainii stangi. Ca e mai aproape de inima. Se saruta cu toata iubirea de care esti in stare - si in stare de Iubire sa fii - varful degetului... Ca inca nu stii sa-ti saruti inima... Se atinge cu grija, sa nu se sperie draga de ea, porumbita-alba-si-rosie... si se impinge usurel. Degetul intra in piele si insurubeaza. Bland. Da, se poate sa fie bland, fiindca poti, daca asa vrei sa fie. Inca, incet, pana inauntru, unde se desfac usurel de o parte si de alta puntile dinaluntrul pieptului. Si acolo, blanda porumbita-alba-si-rosie, tremurand, calda, vie, mai vie ca orice viu, inima... Sufli incet, in timp ce, miscandu-te incet, inceeeeeet de tot, impingi varful degetului sa o atinga. Si pe masura acelei blandeti si a susurului tau bland - o chemare-in-ruga, asa cum ai chema o porumbita-alba-si-rosie - ea soarbe sarutul tau de dinainte si incepe sa cante... Doar atat e nevoie. Nu trebuie sa atingi. Nu inca...
Usor, desfacut in fire urcand inspre lume, cantecul impinge roata vietii tale si te lasi... In timp ce puntile pieptului se strang iara, caci gata, ai facut retragerea degetului. Te uiti mirat si minunat la propria-ti vraja si iti privesti varful umed al degetului, acolo unde s-a aburit suflarea ei, a porumbitei-albe-si-rosii, inima ta...
Asculta-i cantectul, acum ca ai dat de el, acum ca ti s-a dat...
Daca vreodata nu-l vei mai auzi, apleaca-te si pune-ti urechea pe plama stanga.
Ori imbratiseaza.
Ori saruta.
Ori lasa-te sarutat...

.

miercuri, 2 februarie 2011

Focule, mergi cu mine!

.
.
In deschiderea drumului nou, o chemare, o cantare, o incantare.
FOCULE, MERGI CU MINE!

Cu un genunchi pe pamant, cu o palma in tarana infipta bine, sa simt cum intra radacinile din ea pana in inima Mamei, cu fruntea spre soare si cu ochii in zare. Cu deschiderea inimii roata, de jur – imprejur luminata.

Asa se incepe drum nou.
In spate am dat foc. Focul arde si drum si loc si poduri mai vechi si furnicarile de pe spinare si cenusa din ochi si pietrele de pe inima.
O sa mai lupt cu balaurii – aia dinlauntru, ca numai aia sunt – dar acum mi-e sabia focului aici si ma stiu pune in ea cand vine vremea. O sa mai vina, stiu asta.
Acum balaurul asta zace in tarana si sangele lui oglindeste un chip... ma recunosc. Eu, cu ale mele, alea care au fost... Focul arde acum drumul in spate si vine pana la picioare. Urmele se ard una cate una, duse... duca-se! Nu mai au rost. Drumul facut si-a lasat in sangele viu ce imi umbla in trup toate cele de pret. Tot ce am adunat de folos. Nu-s multe... Si nu mai ramane nimic din ce nu era sa ramana. Niste feluri de gandi, a rosti, a impleti, a ma impletici... Arse pe foc, duse... duca-se!
Niste cautari mai vechi – intr-o parte si alta a oricarui drum sunt poteci, pe ele te mai pierzi, te mai ineci... dar el, drumul, stie sa te traga de inima si pana la urma te aduce pe el, n-ai scapare odata pornit pe cale...
Si tipa in foc trupul slabanog, ala ce se credea calcat in picioare, ala ce se simtea cu gura stransa sub pumn, ala ce isi plangea de mila. Tipa, plange, se zbate si tipa iar si din tipat iese racnetul. E leul lui “pe mine, ma, pe mine?” ala care se credea pe el un fel de sine...
Crapa si el in foc, se duce la mama lui, de unde o fi venit...
Mai arde in foc o parte din umbra. O parte, coaja adica. Fiindca miezul ei, al umbrei, luminat se ridica. Si vad. Vad ce imi fusese frica sa vad. Pe mine impartindu-ma in bucati, dupa rau sau bine. Pe mine taindu-ma si sangerandu-ma, incercand sa fiu buna, la fel de buna, poate chiar mai buna ca... Nu. N-am sa fiu, nu am cum sa fiu ca altcineva. Asa. Orice desen tras la indigo nu-mi apartine, nu ma deseneaza pe mine. Pe foc orice “ca”! Oricum o sa arda si “mine” candva...
Asaaaaa... mai departe. Focul se intinde mai sus si arde. Acum niste piedici, niste prostii, niste ganduri adunate de prin balarii. Alea cu “o fi rau - o fi bine” si alea cu “bietul de mine”. Alea cu “oi fi in stare”, venite furis si tais cand imi intindeam aripile sa zboare.
Radacina gandurilor astora se mai tine, o sa mai trebuiasca ars mult si bine...
Asa ca imi chem focul, sa mearga de-acum pe drum cu mine.

Si ii spun:

Focule, mergi cu mine
Si arzi...
Scapara flacara
Scanteie si secera
Limpezeste si curateste
Si din vapaie ma naste si ma primeneste
Iti dau sa le arzi:
Ceata si innegrirea mintii
Nelinistea inimii
Si tremurul trupului
Nefacerea - cand rostul ar fi sa las sa se faca,
Facerea - cand rostul ar fi sa las sa se coaca
Clatinarea si umilinta
Si mai ales, mai ales, mai ales necredinta.
.