sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Din nou, in ape magice

.
 Luna plina a acestei nopti imi urca iar in cer un vis:
Candva, s-ajung la Font Màgica.
Acolo unde poti lasa curcubeul sa te inunde...

Reasez aici o poveste inspirata de un Calator:
Impreuna cu cantecul de-atunci, ce s-a intors in amintire...

"Imi amintesc de cateva randuri, scrise mai demult, unui calator, ca vis de raspuns la visul sau... Le astern aici, gandindu-ma ca o sa vad candva La Font Màgica. Si voi fi acolo, in apele ei.

In ape, regasirea...

“În ”Font Màgica” noi suntem- incognito,
Deşi în jur, stau cu sutele - gură-cască
În amintirile tale, iubito,
Ochii-mi vor rămâne sub mască!”
(Tristan)

Gustand inca placerea surprizei si a jocului puterii, strangeai usor degetele ei lungi, simtind pulsul coborat in miezul palmei... te urmase atat de repede, si ochii plini de mirare cautau acum sa patrunda parca prin masca...

I-ai dat drumul usor, si i-ai coborat mana intre stropi. Atingerea a facut ca intreaga ei fiinta sa tresara.... Si-a plecat capul, si a sorbit din argintul viu al apei, apoi, cu buzele ude, si-a ridicat fata spre tine, zambind ciudat... Privirea ochilor se retrasese undeva, adanc inauntru, si un zambet plin de mister inflorea trandafiriul buzelor... Cu mana uda, ti-a atins usor obrazul, chiar langa masca... si-a plimbat incet degetele de-a lugul marginii satinate, si atingerea a fost de gheata si foc, in acelasi timp... Cand a ajuns la buze, ai tresarit, caci din varful degetelor parca ar fi curs spre tot trupul tau fiori, tot foc si gheata...
Ametit, nu stiai ce se intampla...

"Din jocul celui de intinde cursa, te regasesti vanat, dar nu invins..."

Ai lunecat mainile pe spatele ei, tragand-o si lipind-o de tine, cu totul... Un murmur sau un geamat slab te-a facut sa-i dai capul pe spate, sa o poti privi... Din nou privirea aceea, ca din adanc, si zambetul ciudat, misterios... Cu inima batand la portile pieptului tau, ea s-a ridicat usor, abia perceptibil, si cu buze fierbinti ti-a atins buzele, chiar pe marginea de satin a mastii... Apoi s-a mai inaltat un pic, si iara a fulgerat cu o atingere usoara pleoapa dreapta, apoi stanga... Un foc s-a aprins in miezul tau, si ai simtit cum palmele ti se aprind, apoi caldura urca spre umeri si se desface-n piept, dureros... Aproape te-ai clatinat pe picioare, atat de repede si de puternic a fost socul. Ai vrut sa-i tragi mana in jos, dar ea deja era cu palma deschisa pe pieptul tau, strecurata hoteste prin deschizatura camasii. Palma deschisa pulsa fierbinte pe mijlocul pieptului, si foc curgea prin ea, inauntrul tau, imprastiindu-se cu fiece bataie a inimii prin toate fibrele, intorcandu-se infiorat pe toata pielea...

Dorinta de mai-nainte se topise in focul acesta viu, se facuse flacara, mistuind intregul trup.
Petale dulci si parfumate, buzele ei au inceput sa urmareasca marginile mastii, cu mici atingeri fierbinti si prelungi... Au ajuns peste buzele tale si ti-au sorbit dulceata, usor, apoi mai apasat... Ai preluat jocul, facand din clipa ceas prelung, pecetluind recunoasterea, regasirea.

Mana ei a alunecat iar, furis, si ti-a cuprins umarul... apoi celalalta, celalalt umar... si deodata si-a desfacut buzele si a inceput, usor, un cantec... Cu placuta surpindere, l-ai recunoscut... Dansasesi pe muzica lui de atatea ori... Atat de drag, insotitor al atator clipe de dragoste... Trupurile va erau inca infasurate unul in jurul altuia... Ai simit talpa ei uda atingandu-te, imbiindu-te, si coapsele i s-au unduit, impingandu-te usor spre o parte... Pe murmurul ei, ati inceput sa dansati, sub argintul curgator al Mágicei... Din cand in cand va loveati usor de marginile de marmora, si parca aceasta, vie si calda, va impingea inapoi in mijloc, intre sirurile perlate de apa vie... Cantecul ei, cantec de sirena, era ametitor, si dansul din ce in ce mai invartejit... Cateva clipe, a parut ca plutiti undeva, suspendati, deasupra micii insule, ca totul se invarte in jur, si trupurile voastre s-au topit unul in altul.... Privindu-va in ochi, va roteati si pluteati usor, un singur respir, un singur falfait al inimii... Si va iubeati...

Cantecul ei s-a ridicat apoi intr-un sir de armonii din ce in ce mai ample, pana cand a vibrat intr-un strigat si chiar atunci ea ti-a atins din nou pieptul, in dreptul inimii.
De data asta, buzele ei au fost cele care au pecetluit darul iubirii. Trandafiri de foc...
Focul a urcat dinspre inima spre gat, unde ea te-a sarutat iar, apoi spre buze - iar sarut- si a tasnit – lumina orbitoare- prin ochi, pe care i-ai inchis, invins de straluciri...
Culori de curcubeu, lumini si raze de aur cald se revarsau din cer, sub ploaia argintie a fantanii... Cateva clipe, muzicile cerurilor s-au auzit, si imbatat, respirai aerul plin de parfum ciudat, cu o usoara aroma de iasomie si portocal...

Ai deschis ochii si ai privit in albastrul ochilor ei... Doua lacuri, din care picurau usor lacrimi...
- Nu mi-ai cerut sa-mi scot masca, ai zis intr-un tarziu.
Ea a zambit, si ti-a mangaiat din nou obrazul, pe sub conturul matasos al mastii.
- Asa este. Dar eu mi-am scos-o...
Mirat, ai privit-o, asa cum statea zambind sub picurii Mágicei, si deodata ai inteles: Era Ea, insasi Zeita, cu care te iubisesi de atatea ori, pe cand tu, maestrul, plasmuisesi fantana..."
.

luni, 21 ianuarie 2013

Cantec de dupa mana


- Degete mici, licurici, lasati-va aici
Semnele gemene, de bine sa semene...

Puneti incet, aici, langa piept,
Calda floare de alinare,
Si langa geana,
Langa  spranceana,
Cotita usor, arcuind spre nor,
Atingere aromita de dor.

Eu am ascultat si am incercat...
Si am lasat mana, asta, nebuna,
Sa puna incet,
Aici, langa piept,
Calda floare de alinare...

Dar langa geana, chiar  langa spranceana,
Era lac de munte
Cu scantei marunte,
Cu cer instelat si miez luminat,
Si din el venea,
Si mi se turna
Ploaie daurita, ploaie nesfarsita...

Si nu am putut, orisicat am vrut,
Ca sa pun doar mana,
Asta, nebuna...
Ca sa las usor
Urma cea de dor.

Eu am ascultat si am incercat...
Si am atins ochii
Cu sarutat.
.

duminică, 20 ianuarie 2013

Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...


Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare.  Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei -  aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme)  starea de om,  si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.
Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula  sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti  voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...



Nu stia el, dragutul, cartea asta:

 



Cartea Tarotului, acea  poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului. 

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai  inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare,  odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.
Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai  re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un  adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.
Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit),  blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.
Iar acolo...