Al saptelea cantec s-ar fi putut sa nu fie. Dar a fost...

.

.
Azi e a saptea zi de cand cant pietrelor mele. E tare interesant, cum ma grabesc sa ajung acasa, sa-mi desfac legaturica si sa fac focul. La flacara calda si buna si aromata – e un lemn care mirrrroasssse innebunitor, a Peru in primul rand – la flacara aia zic, le cant pietrelor mele. Ele sunt toavarasii mei de drum de trei ani, vor fi cu mine pana cand ne vom intoarce iar in stele.
Stau aplecata peste ele si cant si le hranesc cu cantec si caldura si rasuflare.
Si azi, in a saptea zi – mai bine zis in a saptea seara – am fost un pic obosita. M-am asezat langa ele intr-o asteptare, asa cum fac cand vreau sa intru iar in liniste, in pace. Intr-un fel tare intelept, viata mi-a aratat, cu cata blandete a putut ea – si uneori blandetea ei mi s-a parut prea putina, dar ea stie mai bine! – ca atunci cand ma las in liniste mi-e mai usor sa ma misc si solutiile vin, nu ma lupt eu spre ele. Acum aveam nevoie de ceva...

Si le-am spus pietrelor mele ca azi nu pot sa le cant. Nu iese. Dar o sa stau cu ele si o sa le aduc iar lumina si caldura, o sa la hranesc cu foc... Si pe cand desenam in aer, peste ele, cu lemnul cel aprins si apoi fumegand – ah, ce miros, Doaaamneee! – m-am pomenit ca ma legan usor, apoi putin mai tare... Si pe urma s-a lasat dintr-o data un val, ca si cum o marama de borangic s-ar fi pus peste capul meu. Si a coborat incet, blanda, linistea. Dinauntru, de peste inima mea un pic obosita s-au desfacut lin, unul cate unul – poc! poc! – niste cercuri. Si am rasuflat adanc si rar, lasandu-ma pe calcaie. Am inchis ochii si am sorbit linistea. Si uite-asa, de acolo, din ea si din inima ce-mi crescuse s-a ridicat iar cantecul. A fost intai leganat, ca o flacara mica, apoi a crescut, s-a facut aidoma cantecului ce vine cand sunt pe piatra mea draga de langa o apa a mea draga.
M-am aplecat peste pietre si am rasuflat peste ele si le-am multumit. De data asta ele m-au hranit...

M-am simtit iar ca atunci cand stau pe pamant. Nu se compara cu nimic asta, asezatul acolo, in palma, si lasatul. Cu totul, cu totul... Poate doar cu lasatul in apa marii. E la fel, doar plutirea difera, la inceput.
De aia nu imi mai e asa de importanta si nici necesara vreo carte. Cat de minunate ar fi ele – si sunt, cu ele m-am hranit atat si mi-am ostoit setea multa vreme. Acum le mai gust, cu placere, nu cu nevoie. Dar pamantul mi-a arat drumul cel mai curat si scurt spre cer... Ala de trece prin inima. Si prin tacere. Acolo, in adanc, in linistea inimii, mi se deschid toate... Mi-e drag de tot izvorul asta, drag de tot! Si mi-e ciuda, mi-e ciuda mult de tot ca nu se poate da tuturor, asa cum dai intr-o palma, cheia asta. De fapt se poate da, chiar se da, dar nu se ia, nu se primeste. Stiu, mie daca mi-ar fi dat cineva cheia asta, sa-mi zica cu tot dragul: "Uite, ASTA E CHEIA FERICIRII. Nu-ti trebuie nimic altceva. Nu mai ai nevoie, nu te mai tine nimic si nimeni legat, strans, ordonat... Poti sa umbli unde vrei, sa te arati asa cum esti, sa poti si sa stii ca poti. Sa incepi sa traiesti cum iti e drag." Cu toata inima de mi-ar fi dat-o, n-as fi luat-o. Cum adica, Cheia fericirii? Ce, asta se gaseste asa? Si in plus, sa fie doar asta, asa simplu?
N-as fi luat-o pentru ca n-as fi crezut. Si ar fi fost firesc. Fiindca n-as fi simtit. Fiindca asta e tot, toata "filosofia". Hehe, da, dar eu nu eram gata... Nu statusem pe pamant.

Asta mi-e ciuda: secretul asta, care deschide credinta, ca sa ia oricine cheia. Secretul asta, fara carti si cursuri si alte treburi complicate. Statul pe pamant. Dar... pare prea simplu. E incredibil de simplu. Si renuntarea la complicat e al naibii de grea...
.

Pe astia nu-i ploua

.

foto

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca  imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...

.

Asezandu-ma in Acasa...

.

.
Au fost zile de multa framantare, multa lupta. Chin, ger, "frigul-frigilor" care dadea in ardere, asa de frig a fost...
Si lipsa de putere. Lipsa de mine inauntru... Ma trasese, ma supsese, ma luase apa, apa aia neagra care a daramat si podul de piatra...

Am plecat in munti, sa ma regasesc... Impreuna cu alti calatori, porniti spre acelasi "lucru": miezul lor, Acasa.

Am sapat iar adanc, de data asta mult mai adanc, sa gasesc printre cele rupturi si daramaturi vatra Acasei mele.
Si acolo, in Roata Vietii, am gasit... Si s-a aprins iara focul si am ars tot ce astupase acea vatra, ce nu ma lasa sa respir, sa cant, sa dansez, sa fiu eu asa cum ma stiusem pana nu demult.

Stand de vorba cu Englezul, cel care vine din cand in cand sa ne dea o mana de ajutor cand pipaim calea, s-a "intamplat" asa cum "se intampla" de fiecare data: doua-trei vorbe deschid si inchid atatea fire de drum... M-a luminat, de am facut pe clipa spargerea unei limite si mi-am mai castigat un pas pe cale. Si Mama Pamant, cand am atins-o iar, m-a scos dintr-o veche capcana, aceea a timpului...
M-am intors acasa cu focul aprins, am zis ca de acum gata...

Dar n-a fost chiar asa. Mai lipsea o "piesa" din joc, din noul joc... (nou, da' vechi de cand lumea...)

Si a venit...
Am fost iar la zid (ca acolo se pare ca invat cel mai bine) si m-am rasucit iar inauntru, sa vad... A nu stiu cata oara m-am chinuit sa vad, sa inteleg de ce. De ce nu mai eram intreaga, de ce nu puteam sa ma scot din lanturi. Lanturile propriei perceptii, propriilor ganduri, propriilor vederi si ne-vederi.
Era iar un timp din ala in care invatarea vine pe propria piele si nu intr-un fel placut. Cu toate ca stiam, cand a fost vorba de trecut prin, a fost la fel de dureros ca pentru oricine.

Asaaa... am fost iar la zid. Si acolo, incorsetata, rasucindu-ma sa ies din ceea ce stiam ca e propria mea capcana - stiam cum, voiam, dar nu puteam sa ma desprind din ce simteam - m-a pocnit, m-a lovit drept in cap -capul tot, cu ochi si nas adica - ce ne spusese Femeia de Foc cu trei zile in urma: "You have just to hold the Space..."

Aveam doar de tinut Spatiul Sacru. Doar de tinut, de tinut cu sufletul, cu simtirea, cu atentia. Doar sa fim in el.

Buuuunnn... ca sa-l "tii" tre' sa-l faci. Bineeee, de fapt sa faci sa se faca, fiindca tu nu faci nimic.
Stand in scaunul meu rotativ, in locul care vibra de apasare, m-am intors incet in cele patru directii, facand chemarea. Desigur, pe dinauntru, fara instrumentul de putere, fara foc...
Si au venit...
Vantul de Sud, Sarpele care se leapada de piele, de vechile rani, renascand... Cu Amaru, Mama Apelor, care ne invata Calea Frumusetii...
Vantul de Vest, Mama Jaguar, ce a vazut nasterea si moartea galaxiilor... Ce ne insoteste in trecerea prin umbre, ca sa iesim in lume luminati, ca luptatori pasnici, care nu mai au nimic de aparat, caci nu mai au dusmani nici in afara nici inauntru. Nu mai e de fapt afara sau inauntru, nu mai e...
Vantul de Nord, Pasarea Colibri... Calatorul care porneste peste ocean, fara a se intreba daca va gasi nectar peste ape, daca va avea putere sa zboare, daca vor fi furtuni... Calea se face pe masura ce pasesti cu curaj, Vizionarule...
Vantul de Rasarit, Vulturul-Condor... Vazatorul, mesagerul Marelui Spirit... Cel care vede prin ochii Creatorului...

Deja cand ajunsesem la Vultur, chiar inainte sa-l chem, incepuse sa curga... Venea de sus, curgea ca o miere groasa, un val urias de putere blanda. M-a umplut, asa cum se umple un pahar care fusese de tot golit. Intai a venit de sus in jos, apoi a urcat prin mine, dandu-mi senzatiile de umplere. De implinire. O stare de putere blanda si calma si calda, o pace buna de tot, liniste si bine, dulceata si stabilitate, claritate si... si... starea de tinut in brate. Si totodata eu eram bratele care ma tineau.

Am chemat si Pamantul si Cerul, cu Soarele, Luna, Stelele... Si pe Cel Ce Face. Marele Spirit, stiut sub mii de nume, si tot nestiut... Unul din nume, drag mie, l-am rostit, asa cum facusem acum... acum, Doamne, cati ani!

Din clipa aceea totul s-a schimbat. TOTUL. De la felul in care am simtit fiece rasuflare, "launtrul si afara", miscarea celor din jur, lumina...
Si s-a schimbat felul in care se desfasura ceea ce se facea acolo. S-a ridicat apasarea, s-a facut lumina, liniste, pace. Oamenii s-au facut iar oameni, lasandu-si pieile de lupi si de oi si de ursi si de hultani...
Si ei au fost frumosi.
Si ziua a fost frumoasa. Si...
Si am iesit seara afara, mergand catre casa...
Si iar am plans... De bucuria descoperirii. De coplesirea acelei umpleri cu Dragoste. De In-dragostire.

Fusese dat sa fie apasare si chin ca sa vad, sa simt, sa fiu in cum se face minunea. Daca mi-era bine tot timpul, as fi tinut asta, minunea asta, ca pe o lucrare frumoasa, ca pe ceva din "instrumentar", fara sa o vad asa cum e.
Acum insa...
Acum "doar tin Spatiul". Cu atentia indreptata spre cum il simt, spre cum simt ceea ce e in el, spre miezul de lumina... Vor mai fi furtuni, vor mai fi clatinari si chiar spargerea barcii, dar Aici e atata putere, atata liniste si blandete, ca nu ma mai tem... Sunt in acest Spatiu Sacru.
Voi merge mai departe asezat.
Asezandu-ma in Acasa...
.

Rios de Luz

.

sursa foto

Muntele rasare curat, drept, dintre sagetile albe ale soarelui de dimineata.
Inca se fugaresc umbrele vaii, adunand racoarea si ascunzand-o. Pentru putina vreme insa, caci ziua se creste pe ea insasi, tragandu-se din bratele noptii si rasucindu-se incet peste pamant.

Copacii care incoroneaza varful muntelui tremura usor. Azi lumea lor incepe altfel, caci nu sunt numai ei in asteptarea acestui inceput.

Inca de prin miez de noapte pietrele muntelui au simtit atingeri noi si s-au instiintat una pe alta, tremurand si ele ca si arborii cei batrani. Firele ierbii au spus despre noii veniti.

Oameni. Multi oameni urcand inspre varf, insirati unul in spatele altuia. Lumina lunii a lasat sa se vada sirul acela serpuitor, firul viu inaintand inspre culme.

In frunte, batranii. Cu pasi ageri, ocolinde tufele spinoase si sarind peste stanci. Apoi tinerii, abia tinand pasul cu cei dinainte. Pipaind acum, nou, pamantul acesta pe care batranii il stiu de atata timp...

Fiecare din cei dinainte fusese pe acest drum de multe ori. Gustasera risipirea timpului de atatea ori... Trecusera printre si prin pietre, purtati de aceeasi rasuflare, aceea a vietii. Acum reveneau, a fara-de-numar oara, gustand dulceata recunoasterii cu muntele. Tinerii abia invatau toate astea si urmau sa treaca si ei prin aceeasi minunare, cu bucurie si cu recunostinta. Paseau inca greu, caci pe langa necunoasterea muntelui aveau inca poverile mintii si nelinistile inimii. Inca se temeau de multe si nu credeau in vise cu toata faptura lor. Si nu isi cunoscusera puterea...

Luis urca in frunte, calauzindu-si tovarasii. Impreuna cu bunii prieteni de-o viata trecuse pe-aici si-nvatase sa vada, sa auda, sa miroasa si sa guste muntele. Si sa asculte...

- Ti-aduci aminte, Paulio? Furaseram carbuni de la Marcos si ne gandeam ca o sa facem focuri vreo trei zile. Ce-a ras de noi... Foc cu carbuni, pe munte? Ne-am meritat soarta, inghetand sub ploaie noaptea aia...

Paulio, un alt batran, cu par la fel de negru ca al lui Luis, chicoti usor.

- Pai cam asa, Luisito, cam asa... Cum sa fi stiut noi pe atunci sa facem foc fara carbuni, fara scaparatoare? Cam cat timp ne-a trebuit oare? Vreo doi ani?

- Mai multi, vreo trei sau patru, pana ne-am gasit asemanarea cu focul. Si pana ne-am gasit apoi lumina flacarilor noastre si arderea dinauntru.

Sirul se misca si batranii mai soptesc din cand in cand, pasind sprinteni peste pietre. Cei tineri abia sufla...

Si serpuirea se aduna incet spre varf, strangandu-se rotund pe creasta muntelui. Unul langa altul, oamenii se asaza pe pamant, facand un cerc. Si-n mijloc facatorul focului, sufland in flacara micuta... Si focul creste si desface umbrele in jur, trimitand lumina din pamant spre lumina din cer.

Asa a venit dimineata, aplecata sa vada ce stralucea pe varful muntelui. Si a vazut...

La scapararea primelor scantei din soare oamenii s-au ridicat repede, lasandu-si povestile sa se aseze langa foc. S-au intors toti cu fata spre rasarit, sa prinda lumina si sa o primeasca. Urma sa fie o iluminare...

Si totul s-a miscat putin, a tremurat, s-a clatinat un pic insasi amestecarea umbrei cu lumina. Apoi a fost o singura suflare a ierbii, a padurii, a vietuitoarelor din pamant, de pe pamant si de deasupra lui, a apelor si a vantului... Si a oamenilor, care invatasera pe drum sa asculte si sa sufle odata cu lumea.

Si cand au suflat, a venit lumina soarelui pe ei. Si ei au ridicat palmele si fruntile, sa o primeasca.

Si lumina a curs blanda si puternica intr-insii, facandu-si drum din crestete pana in pantece. Si acolo, in pantecele oamenilor, s-a rotit, amestecandu-se cu sangele pamantului, care curgea in oameni. Si s-a facut roata si s-a rotit, deschizandu-se vartejuri care s-au marit s-au mariiiit... Pana ce a tasnit prin crestetele oamenilor, revarsandu-se in curcubee.

Si s-au facut atunci oamenii toti rauri de lumina...

Povestea asta mi-a spus-o batranul Luis cand veneam inspre munte, cu gand sa incerc drumul asta. M-a vazut ca abia suflu dupa un pic de mers si a zambit usor. Stia ca voi sta inca o vreme la poalele muntelui, invatand mai intai sa suflu odata cu acesta. Dar stia ca eu stiu ca nu am alta cale decat aia.

Asa ca ne-am asezat amandoi acolo, pe pietre, asteptand sa vina prima dimineata din cele multe ce urmau sa se insire inainte de a porni urcusul.

Ma uitam la batran si la arborii din spatele lui. Undeva peste pletele lui negre, treceau din cand in cand, repede, scanteieri. Incepeam sa vad lumina care i se revarsa din crestet...

.

Un nou rasarit

.

Reasez aici o poveste de rasarit...
Incet-incet soarele imi re-apare.
Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto


...ma asteapta si... un nou rasarit.

Am ajuns!

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...
.

In valea de Luna, Ingerul...

.

foto

Uneori raman mai mult in gradina mea. Imi place sa ma umplu de verde, sa ma umplu pana dau pe dinafara.
Stau la masuta mea din lemn de brad. Lemn mirosind a dulce, a padure, a viu... Insirate pe masa, ulcele de pamant inflorate, pline cu arome: ceai si cafea.

Si-mi place sa privesc in aburii cafelei. Mult, departe, adanc...
Daca intri adanc, poti trece dincolo, in taramul istorisirilor, acolo de unde isi trag puterea aburii de cafea. Din lumea aceea imi iau uneori si eu seva, caci orice Povestitor se hraneste cu povesti... Desi nu par adevarate, ele sunt chiar adevarate. Si cele de foc, si cele de apa, si cele de Luna, si rasaritul diminetii din burta Mamei Pamant...
Invelite in abur povestile se rotesc mai bine si fiecaruia ii este dat sa vada cat poate din adevarul lor...

In aburii de cafea am vazut o alta poveste de drum. Fac ce fac si tot in drum, in drumuri ajung...
De data asta, un drum al unei insetari... Desertica insetare. Asa cum e dat fiecarei insetari sa ajunga, sa-si cunoasca marginea, spre a sfarsi in umplere cu apa vie, apa vietii...

Intre aburi vad intai picioarele care umbla pe drum. Incaltari usoare de panza, brodate cu litere aurii. N-am mai vazut asa incaltari. Pasii usori sunt ai unei femei. Cunosc mai intai dupa salt. Desi pare lunecat, mersul are in el o vale si-o culme, apoi alta vale... Privesc mai sus, infasurand cu privirea trupul invaluit in panze de culoarea nisipului... Panzele bat peste glezne si flutura, in saltarea aceea ca de dans.
Ma uit mai bine: femeia isi poarta pletele scurte intr-un nod inflorat. O floare rosie lasata pe spate, pe gat... Salta bland si floarea, in jocul miscarii inca usoare...

Stiu ce va fi, stiu de-acum cum va sfarsi dansul, in risipirea noptii peste drum... Ma las sa privesc, alta mai buna petrecere n-am. Si iata ca seara se lasa peste noi... In locul meu, intre verde si-albastru, privesc in aburi. Aburii se tin vii, ca sa curga povestea... Privesc si vad mai departe.

Rotirea drumului si-a dus calatoarea in marginea campului. Se face deja drum prin piatra si oboseala se toarna incet... Drumul cotit printre pietre, sub mantia noptii, nu-i asa placut. Dansul se lasa in jos, se face trecere si apoi impingere a urcusului. Nu i-a spus nimeni femeii, nu i-a spus... Daca impingi muntele, si el te ve impinge. Si forta muntelui nu-i ca a ta... Urcusul se lasa greoi, pasul adoarme ici-colo, se cere oprire si rasuflare, nu-i curgere, nu-i...
Tovarasii de drum sunt departe. Povestea e inca de drumet singuratic... Si de lupta. Plecase in dans iar acuma lupta... Greul se face simtit mai ales in piept, nu-n picioare... Si suflarea se rupe, mai cade, mai urca...
Dar iata si primul tovaras: Luna. Luna ca o paine, mare, calda si buna.

Drumeata asteapta privind cresterea Lunii. Incet se mareste, se lasa mai grea peste lume... Si globul luceste, jaratic si nor in vartej de argint si de aur... Rotirea din pantecul Lunii da viata noua noptii. Femeia se pune din nou peste drum si iata, intaia data, cade impingerea. Cade lupta. Usor, usor este pasul, in marginea Lunii, in marginea drumului...
Sageti de lumina aseaza piciorul pe pietre si dau in sfarsit putere suflarii. Ca si cum femeia ar fi trasa pe fire de lumina... Incet se deschide cararea, mai mare, mai intinsa, pana da in sus, acolo, deasupra pietrisului, in valea de Luna. Valea de lumina.
Peste culmea de sus, trecatoarea peste apa. Apa, argintata in lumina, lasa spre trecere pod de lemn si face purtarea spre liniste. Doar incantecul apei vrajeste usor, pastrand firul de susur pentru cine o trece, sa-i dea bun venit in lumea de sus...
Acolo, in lumea de sus, calatoarea opreste mersul si se lasa sa priveasca de jur imprejur. Nu-i nimeni, doar ea, Luna, apa si valea de Luna.
Acolo se poate vedea.
Acolo se poate sti.
Acolo se poate uita.
Acolo se poate gasi.
Sau niciuna din astea, doar liniste.
Sau toate...

Ramasa in asteptare, femeia isi asculta rasuflarea si stie ca de aici pleaca un alt drum.
Incet, se lasa pe pamant, in impletirea de raze de Luna.

O sa vina in curand, o sa vina...

Si iata ca vine.
In raze de aur, argint si curcubeu, incet, plutitor peste valea de Luna.
Ingerul Pamantului.
Cu inima - bataie vie in piept, in gat si in ochi, femeia asteapta.
De multe vieti asteapta clipa asta.
Purtat de lumina pe raze de Luna, Ingerul a venit...

Inaltandu-si cu greu fruntea de acolo din ingenunchere, femeia - ratacita de altadata, gasita de acum -,  priveste o clipa in ochii Ingerului. In lumina albastra-de-tot, lumi peste lumi se misca usor, topindu-se una in alta... Vieti peste vieti, invartire si foc.
Ingerul canta incet. Din tot trupul canta. Cand merge si cand sta. Nu i se vad aripile, trage cu el toata zarea si nu se vad... Sunt topite undeva intre cer si Pamant...
Privirea Ingerului apasa dulce ochii femeii si pleoapele se coboara...
Calda, pe cap, o blandete vie, ca o mana usoara.

Plecata spre Pamant, femeia aude si simte in toate ale ei:

Mama, primeste-o si tine-o. Buna sa fie, calda sa fie, vie sa fie.
Mama, da-i viata in viata. Sa fie vie in viata ei, sa fie vie.
Mama, ti-am adus-o in noapte, pe drum insetat de lumina. Da-i vederea, blandetea si puterea. Sufla in ea si trezeste-i inima.
Mama...
Mana usoara se ridica si femeia se simte trasa spre cer. Apoi, dintr-o data, se lasa pe pamant moale, usoara, asternuta ca o mantie de matase.
Lipita de iarba si piatra, femeia se simte curgand ca o apa in pantecul cald al Mamei. Se scurge incet, picur cu picur, bataie cu bataie a inimii...

Canta Ingerul, departat, topindu-se in valea de Luna...

Mama...
.

Semne (II). Omphalos.

...

foto


Omphalos. Buricul pamantului...

Cand mi-am luat un an jumate de libertate, m-am pregatit mai inainte.
Ceva acolo, pierdut, ratacit, nu o latura ci o farama "practica" a mea, m-a facut sa-mi iau un concediu platit inainte de "anul sabatic".
Asa ca mi-am luat concediu si am plecat un pic in Grecia.
Ajungand, printre altele, si in Delphi.

Urcusul acela mai mult alergat nu prea ma trimitea in extaz. Am uitat repede de Apollo, de misterii, de oracol, de povestile cu "o fi fost" sau "n-o fi fost".
Oricum, despre Cantaret nu mai aveam indoieli. Se facuse o carare de lumina a intelegerii, pornita de la stelele care stralucisera deasupra mea cu trei ani mai inainte, in noaptea urcarii pe muntele Sinai.
Acum urcam repede, contra cronometru. Excursiile astea, tip "tur" au farmecul lor, dar si prea putin timp sa respiri ce-i acolo, in locurile pe care pasesti.

Templul, cu ruinele sale, nu m-a impresionat prea mult. Nu simteam urma oracolului. Nu intram in nicio poveste.
Am avut insa altceva. Atingerea pietrei in forma de ou.
Omphalos. Cea cu care cei din vechime marcasera Buricul Pamantului.
Am pus mana pe ea, stand asa cu totii impreuna, ciorchine cu miezul de piatra. Inchiderea ochilor nu mi-a adus mai multe lumini. N-am vazut culori si straluciri. Nu era ca in Egipt.
Dar atingerea a fost "tare". Simteam acolo, in ou, un puls. Piatra era vie sub palma. Am zis ca iar sunt impresii de-ale mele. Desigur, asa si era. Impresii. Presii, presiuni din in...
Pe langa asta, o senzatie de "cazut" undeva, in adanc. Nu neplacuta. Doar ca era ca si cum nu aveam pamant sub picioare, fara sa ma sperie asta.
Cam atat fusese acolo.
Si cineva ne-a spus atunci: "Asta va marca un moment important in viata noastra. E un miez. E buricul pamantului."
Chiar este. Omphalos.
Pentru ca peste ...cinci ani si jumatate aveam sa ajung tot in Buricul Pamantului. De data asa in Cuzco. "Qosqo", in quechua, limba vechilor inka. Cuzco, buricul pamantului.
Locul unde iti simti legatura cu Mama. Cu Divinul Creator, ca femeie. Nascatoarea. Iubirea care respira in tot...
Culcat pe burta mamei, copilul nou nascut simte cel mai bine inima ei si pe alui, batand intr-un singur puls. Nu stie unde e el si unde e ea, mama, nu poate simti separat. Nu are inca o constiinta de sine.
Si apoi crescand, de cate ori se apropie de trupul mamei, legatura asta izbucneste in simtirea dragostei, curgand, curgand, curgand...

Psihologii vorbesc de taierea cordonului ombilical, ca semn al iesirii din dependenta de parinte, de mama, si trecerea in autenticitate si responsabilitate. Da, asa e firesc, sa cresti si sa zbori din cuib, liber.

Dar eu m-am dus acolo fara sa stiu ca imi refaceam cordonul ombilical. Ca simtire doar, caci el era dar nu il mai simteam de multa vreme. Legatura cu Mama. Aici, in Peru, i se zice Pachamama. Mama Pamant dar si Mama Universala, dar si Dumnezeu Femeie.
In aceste locuri oamenii inca saruta pamantul. Ii multumesc pentru roade si unii inca nu se hranesc pe ei si pe copiii lor pana nu dau intai hrana pamanului, ca multumire. Chiar si dumicatul mestecat, il mesteca multumind Mamei ca le da viata, ca ii hraneste.
Si la noi inca sunt oameni care se inchina inainte de masa. Multumind Dumnezeului pentru hrana. Poate unii si pentru viata.
Pamantul... doar una din fetele Divinului/Divinei.
Toate ale lui sunt pretuite, ca daruri revarsate cu iubire de Iubirea insasi.
Iar Apa... alt chip al Ei.
Sfanta, asa e ea! Pretuita, e putin spus. Iubita. Asa e in acele locuri. Iubita.
Ca si oamenii. Ca si cerul. Ca si pasarile si pomii, muntii, campiile, vantul...

Atunci cand am atins piatra din Delphi nu stiam. Nu stiam ca Pythia venise in locul unde fusese Python, sarpele- dragon, sau serpoaica Drakaina, pazitoare a buricului pamantului. Loc unde Pyhtia avea sa aduca oamenilor ceea primea de la Mama Pamant. De la Gaia, cum ziceau grecii. Mama. Tot Mama... Pachamama.
Acum stiu. Acum imi port aceasta atingere aici, pe pamantul tarii mele. Nu conteaza locul, inima Mamei se simte tot timpul. Peste tot. Forta ei se simte, vie, in trup, peste tot. Si ne tine in putere, inauntrul puterii ei. Uneori ne dam seama. Si atunci viata ni se schimba, fara putinta de intoarcere la starea de dinainte. Incepem, in sfarsit, sa traim... Si in nebunia asta noua, viata incepe sa se vada asa cum e. O minune.
Cand nu se vede asa, nu e pentru ca viata nu e frumoasa. Ci pentru ca nu o vedem.
Atunci ne intoarcem, copii, pe burta Mamei. In genunchi, pe pamant, pe iarba ori pe nisip, ori mai bine culcati, sa simtim. Sa-I simtim inima.
Si Ea ne mangaie, luand oboseala. Si Ea ne atinge, ne canta, ajutandu-ne sa plangem si sa varsam aleanul. Si Ea rade si se bucura, ridicandu-ne apoi drepti, in picioare, puternici si vii.
Suntem tinuti in brate si hraniti cu viata. Curatati si limpeziti. Luminati. Frumosi.
Si intotdeauna, fara exceptie, fara nicio exceptie, iubiti.
.

...Si o noua stea

...

foto

Acolo, in muntii nostri, acolo... Pamantul este viu, ca peste tot, dar se simte mai tare in munte.
Cand te hotarasti sa vii la sanul Mamei, inima ei tresalta si totul se misca altfel...
Mama Pamant, care nu ne-a lasat niciodata, nu ne-a abandonat, nu ne-a mintit, nu a impartit dragostea cu portia.
Insetatilor si infometatilor nu le este inca sete si foame cu adevarat pana nu ajung sa caute la ea...
In miezul pamantului care ne poarta, inima Mamei bate mereu. In loc sa umbalm cersetori toata viata, ne prindem cu mainile si cu picioarele de ea, ne lasam culcati pe burta ei, si ea ne hraneste... Adapata si ea mereu cu lumina iubirii de Mana Care Face, scaldata in oceanul blandetii de Inima, aceea care pulseaza Marele Respir...

Culcati pe fata pamantului, culegem putere din insasi miezul fiintei noastre. Putere din Pamant si din Cer. Nu sta in cale-i nici o masca, nici un chip trecator, nici un nume, nici un piedestal.
Pe cine tine minte Marele Canion sau Sfinxul Bucegilor sau Machu Picchu sau Chomolungma? Pe care din regi? Pe care din supusi? Ce fire de nisip...

Acolo, intre cele patru cercuri, am ingenuncheat cu plamele in iarba. Pe pamantul mosilor si stramosilor mei. In muntii nostri, care nu se uita la televizor. Care n-au timp de "evenimente". Care n-au habar de calendar... N-au timp.
Ha... "Tineti zile si luni si timpuri si ani?"

Imi fierbe sangele in trup si-mi bubuie tamplele. Acum, la deschiderea vederii, multi s-au plans de dureri de cap si de ochi. Ce sa-i faci, avem capul cam tare.... Se lasa greu deschisa teasta, sa curga prostiile din ea... Sa iasa umbrele. Sa intre lumina. Sa vina vederea.

Sunt in patru labe pe iarba si misca pamantul cu mine. Ma uit la firele de iarba si incerc sa disting nenumaratele nuante de verde. Nu-i un fir ca celalalt. Cred ca as putea sta mult si bine contempland iarba asta si nu m-as plictisi. Atat de multe culori, nuante, marimi, forme, arome, luciuri de verde... Nimic nu-i facut la fel si cu matrita. Toate-s fineturi maiestre si ma topesc privind iarba. Bine ca sunt in genunchi, altfel cadeam de atata uimire nebuna drept in fund... Ei, si? Placere grozava, ca de copil.
Ma uit iar si simt clatinarea. Ce-o mai fi? Imi vad medalionul auriu cum se misca. Imi dau seama ca eu ma clatin. Ma clatin in patru labe si nu ma pot opri. Pulsul Mamei e prea tare.

Am lasat pamantului toate grijile, tiparele vechi, rolurile, mastile, legamintele rostite si nerostite, cele de care habar n-aveam pana nu m-am privit si rascolit si intors pe toate partile, si pe dos. Ingenuncheata pe iarba lepad tot Mamei, care stie ce sa faca si face cu toate. Ma golesc si ma las asa, ca un nou-nascut, pe fata pamantului. Privesc cerul.
Si imi dau seama ce stea sa-mi aleg. Da, noua tema este sa ne alegem o noua stea. Care sa ne calauzeasca in visat. Sa ne lumineze.
Imi privesc lumina de pe cer, asta care m-a tinut in palme tot drumul, din Peru, de la Intiwatana, altarul solar, pana aici.
Da. O noua stea. Noua, ca si calauza, ca si legatura de suflet. Veche, caci ea m-a botezat cu lumina acum un an. Acolo, pe Machu Picchu.
SOARELE.
Asta e noua mea stea.

Imi rad bucuria si-o strig. Ma vad iara, asa cum ma vedeam si cand citeam, copil, "Fata saracului cea isteata." Fata luase din casa, cand trebuia sa plece, ce-i era mai drag: chiar pe omul ei, pe barbatul ei.
Eu imi aleg stea pe Soare... Pai nu-i el stea?
Soare. Inti.
Inti! Inti! INTIIIIIIIIIIIIIIIIII!
TataInti!

Curge lumina in milioane, miliarde, infinite raze de iubire, si lumea e o minune.
Ma asez iar cu fata spre el si ma simt asa cum sunt: o lumina. Deschid larg gura, sa-mi curga pe gat. Deschid larg inima, sa curga in si din ea... Deschid in sfarsit, cu adevarat, ochii.

INTIIIIIIIIIIIIIIIIII!
.

... si dansul Alannei

.
In Peru n-am fost in stare sa filmez. Nici nu stiam si nici nu eram in stare.
Nici ieri n-am fost, sunt lacoma rau si vreau sa sorb, sa fiu acolo, in dans, nu in spatele unei camere.
Insa au filmat americanii (ce nu fac ei... ei, stiu yo multe ce nu fac ei)

Doua dansuri, ca cele vazute si traite in Anzi si in Bucuresti. Da, pentru cine m-a intrebat, da, cam asta imi place...

ALCHIMIA



si

COLIBRI


.
Bucurati-va!

Revedere : Mate de Coca (7). In burta Mamei (I)

...

M-am intors la povestile astea. Am facut aseara o noua scufundare. Despre scufundarile launtrice e mai altfel de povestit, nu e usor sa gasesti cuvinte. Nu ca mi-ar fi greu sa le dau pe fata - nu mai e nimic de ascuns, dimpotriva, e vremea iesirii, a dezvelirii, caci am aflat ca nu am de ce sa nu... am doar sa da... dar nu poti prinde in cuvinte ceea ce gasesti ascuns in tine. Izvorul launtric e uluitor si intalnirea cu el e mereu ametitoare... Pana iti revii, in forma in care poti spune, e ceva timp... Si tot nu poti spune tot...

Intrarea in propria sursa e ca o intalnire cu momentul facerii tale. Si asta m-a readus ieri - in timp ce vorbeam cu un om, un necunoscut (pana atunci) despre asta, despre miez - la povestile din Peru.
Alea care mi-au deschis palmele, din care a inceput sa curga ce gasesc tot mai adanc, inauntru.

O sa pun cateva aici, pentru cei ce inca nu stiu de unde e si cum e cu Mikka, asta...
( Poata afla ei, mai repede decat mine, de unde si cum...)

Prima revedere: In burta Mamei.



In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.

Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.



Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!

Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!

Iar noapte de foc...

...

glitter-graphics.com

In linistea noptii imi caut locul spre propria liniste. Destul de batatorit si de larg, in ultima vreme, apare repede in jur si inlauntru.

Fac unul din focuri... De data asta, in oras. Ascuns, intre blocuri. Asta nu ca ar fi vreun pericol de incendiu - am grija sa fie un loc ferit - ci si ca sa fiu doar eu cu el...

Ca sa faci ce ai de facut, trebuie sa fii nevazut, nestiut, alunecat, fara urme, transparent...

E vant si nu indraznesc a pune pe pamant lemne mari. Ridic o gramajoara mica din ramuri, simbolica. Pregatesc toate cele. Ma asez si ascult. Lumea in jur e inca treaza: zgomot, voci, undeva e o petrecere.
Intru in liniste si respir.
Ma ridic si ma indrept spre cele patru zari, chemand vanturile, apoi Mama Pamant, Tata Soare, Bunica Luna, Stelele Surori. Si strabunii. Cei ce ne vegheaza, chiar daca nu stim sau nu mai stim de ei.

M-am nascut si am crescut in oras, fara prea multe jocuri in casa bunicilor, desi si ei si parintii mei au fost niste tarani. Oameni ai campului. De la ei mi se trage dorul asta care imi creste zi de zi. Dorul de a sta pe pamant. Pamantul. Mama. Radacina. Forta. Inima... Purtand adanc si deasupra viata. Si moartea. Tarana celor care si-au lasat trupul in pamant,dar care ne vegheaza in spirit, la nesfarsit...

Invit pe veghetori sa vina aproape. Nu apuc sa ma las in genunchi langa gramajoara de lemne, ca se coboara o liniste densa. S-au oprit vocile petrecerii. Vantul insa isi face drum peste tot, invartind aromele toamnei si amestecand frunzele prin iarba.

Incerc sa aprind focul. Nu se lasa... Incerc iar si iar... Parca aud stramosii, nevazuti, adunati langa mine, cum chicotesc, cu blandete parinteasca.
Da. Am uitat mult din copilarie. Din jocul acela, in care priveam nesfarsit in flacari, ghicind povesti si intrand intr-o alta lume. Faceam foc cu cateva bete si puneam si coceni de porumb, ma inecam si lacrimam de fum, dar radeam cu alti copii si spuneam povesti.
Da. In tabere "de oameni mari", citeam legende langa foc, spuneam glume si cantam. Recitam din Eminescu si Nichita.
Mi-am amintit cate ceva, de putina vreme. Si am invatat cantece noi. O sa cant acum, caci iata, in sfarsit, prima flacara palpaie...

Pe cat de greu s-a lasat, la aprindere, pe atat de repede s-a inaltat. Multa lumina albastra, multa. Si flacara alb-aurie, vesela, vioaie. Vantul bate rotit si arde pe rand toate lemnele, asa cum trebuie sa fie, ca sa se faca toata trecerea amintirilor si povestilor prin foc. Cant si hranesc focul. Si ma hranesc si eu din el, cu lumina si caldura. Imi trec palmele printre flacari. Si imi apar alte cantece, si imi vad iar focuri din copilarie. Ma reinnod de acolo de unde se rupsesera fire, in bucuria fara-grijii, in puterea visarii, in vederea cu ochii copilului. Albastrul vine iar, rarefiat, si ma uimesc de dansul culorilor, de umbre si lumini care vorbesc. Vantul impinge focul spre mine, iar focul vine repede si vartejit, si il las, ca e vesel si zgomotos. Flacara suiera si spune. Ma simt iar inradacinata. Intre ai mei, cei care imi spun acum din cele de altadata, din cele ce s-au spus atator siruri de ucenici... Imi creste un nou sentiment, de apartenenta la sirul acesta, al pazitorilor focului.
Focul se joaca si danseaza, se trage inapoi, se arunca inainte, suiera, misca, e viu si puternic. Plin de viata. In flacari, acolo, e un dragon. E un vultur. E un chip... Tanar, batran, copil... Copac cu ramuri albastre si aurii. Si cu sange rosu in miez...

Incet, sarpele cu multe capete se coboara spre pamant, sufland mai greu si mai greu...
Ma las pe genunchi, managai ultimele flacari si tin palmele peste ele, veghindu-le ultimele zvacniri. Tot lemnul s-a rosit, acum sunt doar palpairile sangerii, inauntru, ca nu stiu cate vene de foc, pulsand lumina rosiatica si galbuie sub scoarta arsa. Privesc si vad. Dragonii launtrici, miscand, pulsand, clipind din ce in ce mai stins...

Ma intorc iar spre cele patru vanturi, spre pamant si spre cer, multumind de hranirea focului si de veghere.
Imi plec iara ochii si palmele spre inima rosiatica ce inca pulseaza sub jar, si raman sa veghez, pana la ultima bataie.
Cant se opreste si aceasta, las locul in paza vantului, fara grija...

Focul nu a murit. A trecut in suflarea mea, in par si in piele, in sange, in oase... Pe fata, in piept, in pantece...Il simt vibrand usor, in timp ce pasesc pe pamant purtandu-l cu mine, in mine.
Si alte focuri vor mai fi, caci alchimia abia a inceput...

Inima...

...
Inima...
BUM-bum-bum-bum-bum-bum... BUM-bum-bum-bum-bum-bum... BUM-bum-bum-bum-bum-bum...
Merg pe strada si plang. Curge tot, e lichefiat tot, e plin si curge...

E atat de mare inima asta, si nu e doar sub talpi. Umple toata lumea mea. Tot ce simt acum.
Prea plinul curge pe obraji... Si nu ma lasa, ea, Inima, sa ma spulber in atat de coplesitoare stare de iubit...
Inima...
Mama... Mama... Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Pachamama... Iubita...
Inima....
BUM-bum-bum-bum-bum-bum...

 
.


.