Vocile (I). La naiba

.

Calatorii de seara au alt pas decat cei de ziua.

Pasul mai lung, mai lin, mai lunecat...

Pentru ei Luna e calauza, duhul din cer, pastratorul luminii...

Uneori despletesc din lumina asta, sa vada mai bine acolo, in drumul de vis, inauntru, in sub, in adanc...

Calatorii de seara, si mai mult – cei de noapte, - sunt cei ce-ndraznesc sa coboare-n adanc, acolo, in ei, unde zace candva-parasitul-taram, acela al dorurilor zadarnice, al desertului sufletesc, al intrebarilor mute si rasincercate pana la sangerarea pumnilor si a buzelor, al durerilor astupate sa nu tipe, sa nu destrame cumva iluzia, sa nu crape chipul ce se priveste in oglinda dimineata.

Intr-una din zile, un Calator de noapte s-a trezit ca nu mai vrea sa se trezeasca pana nu se trezeste cu adevarat. Nu mai vrea jocul asta si pace.

S-a sucit pe toate partile, s-a intors in cap si-n fund, a stat mult sub patura si pe urma s-a hotarat: La naiba!

Din cate se vede, asta e singura directie in care o poate lua. Inapoi, inspre drumul de-acolo, de jos. Poate chiar la naiba. ...

Chiar daca ziua tipa dupa el. Chiar daca voci or sa-l strige, chemandu-l care mai de care la treaba, la datorie, acum!

- La naiba! La naiba cu voi! zise el rasucindu-se mai mult sub patura.

- Va sta timpul, fara tine! Se vor usca toti copacii, ca n-are cine sa-i ploua! ziceau vocile alea.
Ah, da, erau vocile celor de zi, care nu stiau niciun pic din viata de noapte.

- Cine sunteti  voi, sa ma mintiti, sa  va mintiti asa?

- La naiba! iti zicem si noi acum... Chiar nu stii? Suntem cei fara de care lumea nu se mai misca, nu se mai roteste. Noi suntem Trebuie, Datorie, Obligat, Corect, Determinat, si mai ales Work-hard-under-stress. Fara noi nimic nu se face.

- Foarte bine. Inseamna ca daca sunteti voi totul se face.

- Chiar asa.

- Corect, ca sa zic una din astea, de-ale voastre. Atunci n-aveti nevoie de mine.

- Oh, ba da! Vezi, de fapt niciuna din noi nu e fara tine.

- Adica?

- Adica cineva trebuie, cineva e obligat, cineva isi face datoria, e corect si determinat si mai ales cineva works-hard-under-stress.

- Aha. Cineva. Foarte bine. Aici va dau dreptate. Dar si eu am dreptate, fiindca ati gresit adresa. Vedeti  voi, eu nu sunt cineva.

- La naiba! (ca tot iti place). Dar atunci cine esti?

-Eh, aici v-ati pus singure foc sub... "stabiliment", ca sa zic asa. Ia ziceti voi, ca tot sunteti buricul pamantului, fara de care nimic nu se face. Ia ziceti, dragutelor:

Cine sunt eu?

Eh?

Auzind MAREA INTREBARE, toate acelea, sfioase, tacura. Si mai mult, se destramara precum zorii...

Nu mai ramase decat...

Pe astia nu-i ploua

.

foto

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca  imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...

.

Coborand impreuna...

.

foto

Coborand impreuna, in muntii inverziti, drumul ni se face impletire de carari si de maini... Soaptele se indulcesc si apasa usor aerul in jur, asezandu-l pe umeri, rasfirandu-l peste obraji...

Coboram incet, in noaptea din ce in ce mai adanca - corabie albastra si inalta, alunecata pe iarba mirosind verde crud, verde tare, verde plin, dupa ploaie...

Se luneca pasii si noi coboram incet, amintind pamantului atingerea celor pierduti unul in altul. Nu mai stim merge prea bine, e doar leganare usoara, si noaptea - corabie albastra si inalta - ne poarta ea singura, asezandu-ne bland pe carare.

Ametind, ametiti, ametim visul acesta din urma, al mersului impletit peste muntii-nverziti...

Si imi spui sa-mi las teama de-a zice cum zic... Sa ma las chiar asa, cu lumea frumoasa cantata si spusa-n povesti...
Si ma tin de ce-mi spui, ca de-un ram de cires inflorit... Ca de apa din rau... Ca de aer...

Si-mi mai zici ca desi ti-e stiuta caderea, si chiar acum ti se-ntampla si tie - si cu atat mai mult stii cum imi este  cand cad - esti aici ca sa mergem de mana, asaaaa... Ne-o primi moale iarba cand o fi sa ne-asternem, ne-o primi cald pamantul, ca o palma uriasa, si ne-om legana...

Si-mi mai zici ca e fara de rost risipirea, ca stii cum e sa spui in desert... Si esti cel dintai intalnit care stie la fel nebunia credintei nebune in om... Si stii si cum este sa mergi inainte, cu frica si tremur... si totusi, sa mergi.
Mi-ar fi fost greu sa cred ca uite, mai e un nebun, daca nu as fi fost dinainte-n credinta nebuna in om...
Si-asa ca ma las sa-ti simt mana cea buna si doar multumesc Iubitului, ca te-a pus pe muntele asta, unde umblu si eu...

Mi-e noua si nestiuta si tare draga mana asta, si ma impletesc cu totul in degete, in brat, pana pe umar, pana pe gat, pana in par... Ma desfasor apoi si cobor, sa ne continuam coborarea in noapte, pana ne-om gasi linistea, adormind intre ierburile muntilor inverziti...

Ne-om trezi doar cu inceputul focurilor de primavara.

Si atunci vom vedea ca n-a fost doar vis...
.

El cantor no se va a callar

.


Si se calla el cantor calla la vida
porque la vida, la vida misma es todo un canto
si se calla el cantor, muere de espanto
la esperanza, la luz y la alegría.

Si se calla el cantor se quedan solos
los humildes gorriones de los diarios,
los obreros del puerto se persignan
quién habrá de luchar por su salario.


'Que ha de ser de la vida si el que canta
no levanta su voz en las tribunas
por el que sufre,´por el que no hay
ninguna razón que lo condene a andar sin manta'

Si se calla el cantor muere la rosa
de que sirve la rosa sin el canto
debe el canto ser luz sobre los campos
iluminando siempre a los de abajo.

Que no calle el cantor porque el silencio
cobarde apaña la maldad que oprime,
no saben los cantores de agachadas
no callarán jamás de frente al crimén.

'Que se levanten todas las banderas
cuando el cantor se plante con su grito
que mil guitarras desangren en la noche
una inmortal canción al infinito'.

Si se calla el cantor . . . calla la vida.

.............................................
NO. EL CANTOR NO SE VA A CALLAR!

Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis NU!

si cantaretul n-o sa taca.
nu poate.
nici mort nu poate, ca nu s-a nascut acum sau altadata, nu s-a nascut
si nici nu moare
e de cand lumea
el si cantecul si viata sunt totuna
si de sub pamant o sa cante
de fapt prin pamant el canta mai bine
ca pamantul e Mama lui
si din pamant isi ia viata iar si iar
n-o sa taca
nici mort nu poate sa taca
fiecare din cei plecati vine iar
si iar si iar
si nu se pot inchide ochii lui
si nici gura nu se astupa
nici inima nu se astupa
nici cantecul nu se astupa
ca nu s-a nascut si nici nu moare
e de cand lumea

"vom trai din nou"...
"vom trai din nou" ziceau ei
si stiau ca unii doar pleaca putin
sa mai auda odata tunetul de acolo, de unde se fac cerurile,
si se intorc in mainile si in gurile si in inimile noastre
si canta
uneori numai noaptea
intre frunze si ierburi, sa invete copiii despre cantecul nemurit
alteori ziua, sfaramand porti si ziduri
cu chitarele lor insangerate

nu, cantaretul n-o sa taca
e prea tarziu,
deja e prea tarziu,
se-nvata unii cu gustul gurii deschise
chiar daca i se sparg buzele uneori
cantaretul canta
ca asta e el, este cantec
si nu se poate opri
nici daca ar vrea
si tocmai asta e
ca nu vrea
.

Totul este un cerc in mine

.

foto: Salvador Dali

.
Totul este un cerc in mine,
Am varsta de zece mii de ierni.
Sunt la fel de tanar ca o floare abia inflorita.
Sunt un bizon in mormantul lui.
Sunt un copac in floare.
Totul este un cerc in mine.
Am vazut lumea prin ochii unui vultur,
Am vazut-o din gaura unui popandau.
Am vazut lumea in flacari.
Si cerul fara luna.
Totul este un cerc in mine.
Am patruns in maruntaiele pamantului si m-am intors inapoi.
M-am dus pana la marginea cerului.
Acum totul este in mine,
Acum totul are un loc unde sa se intoarca acasa.

Nancy Wood – War Cry on a Prayer Feather ( Prose and Poetry of the Ute Indians)
Citat din vol. “Joan Halifax- Fructele intunericului”.

Calauza

...

foto

Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.  

Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...  
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...

.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.

Ploua-ti iubirea peste oamenii pe care ii iubesti...

 .
Prima rostire, dupa trecerea prin moarte:

 Ploua-ti iubirea peste oamenii pe care ii iubesti...

  .
 ...SI FA-O ACUM. 
ACUM, CAT EI SUNT IN VIATA!
 
 Shower the People
James Taylor


You can play the game and you can act out the part
Though you know it wasn't written for you
But tell me, how can you stand there with your broken heart
Ashamed of playing the fool
One thing can lead to another; it doesn't take any sacrifice
Oh, father and mother,and sister and brother
if it feels nice, don't think twice (yes)

Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna work out fine if you only will(do as i say, yeah)
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna be much better if you only will

You can run but you cannot hide
This is widely known
And what you plan to do with your foolish pride
When you're all by yourself alone
Once you tell somebody the way that you feel
You can feel it beginning to ease
I think it's true what they say about the squeaky wheel
Always getting the grease.

Better to shower the people you love with love
(Yes and) show them the way that you feel
(I know) Things are gonna be just fine if you only will
(what i'd like to do to you)
Shower the people you love with love
Show them the way you feel
Things are gonna be much better if you only will

Shower the people you love with love
Show them the way that you feel

They say in every life
They say the rain must fall
Just like the pouring rain
Make it rain
Make it rain
Love, love, love is sunshine oh
Oh yes, Make it rain
Love, love, love is sunshine yeah
Oh, right, Everybody, everybody, everybody, everybody

12 + 2

.
Am primit asta de la John.
La lepse nu prea ma... joc, da' asta e chiar interesanta. Mie mi-a folosit chiar - o sa vedeti unde si de ce -, asa ca multumesc, draga John. M-am mai privit inca o data, altfel...

1. The most valuable thing: Well, asta chiar mi-a dat de gandit. Si cum n-am prea mai practicat sportul asta, m-am urnit mai greu... Interesant a fost ca ceea ce as fi pus aici nu intra in categoria "things": viata, dragoste, bucurie, sanatate, aer/apa/soare/pamant, frumusete, oameni, liniste si alte "chestii" de-astea etc - ele nu sunt lucruri. Asa ca la punctul asta nu am ce bifa.
Mai departeee...


2. When I’m angry: I run to get a chocolate. Si marai, ma stramb, suflu de cateva ori. Pot sa si tip (un "kiaaai" mai mititel, uneori sub forma de "la naiba"!), dupa care ma stramb iara, de ras...
Asta in cazul in care nu am dat cu mucii in fasolea cuiva, cum se zice. Chestie pe care pot s-o fac foaaaarte usooor... (Ups! Sorry!)

3. The most beautiful holiday: Aici avem doo directii:
- ce a fost: PERU, PERU si iar PERU! (cu o trecere usoara peste Egipt, Grecia, Israel, Spania)
si
- ce va fi: PERU, PERU si iar PERU!(cu o trecere mai grea peste China, Hong Kong, Seoul si altele tot pe-aici... deocamdata vise, la catre tricotez... am facut ceva camasi din urzica, mai e pana sunt gata toate douasprezece)

4. When I want to relax: I just feel what I feel. Usually, I am on "relax" mode. No effort... Nu prea fac altceva. Pot sa pun aici "si mai relax"? Pot, siigur ca pot! Deci,(sic!) cand vreau si mai relax decat relaxul firesc, trag cate o portie buna de dans. Si pun si niste muzici anume... Si ma mai latesc si lungesc pe iarba. Si ma mai si rasfat in baie, ca toate fetele, in spume parfumate si muzici, plus o carte. Pentru o ora, cel putin... Pe uuuurma, masaj cu ulei de portocale... pe uuurmaaaaa...

5. Places I would live (in): Obviously, Peru! Si Noua Zeelanda, unde niste amici ai mei au dat de raiul pe pamant. Dar cel mai mult acum mi-ar placea locul ala de care ma tot tin bine, in visul meu pentru unul din viitorurile posibile: o casuta pe deal, undeva prin Arges sau prin Apuseni. Vad eu ce se leaga pana la urma.

6. I was most happy when: Sooooooo many times! Era si sa mor de bucurie, odata, acum multi ani pe o noapte cu luna plina la marea noastra. Era sa plesnesc si am tipat ca plesnesc. Noroc ca am tipat, asa m-am mai dezumflat, ca eu chiar plesneam.
A mai fost soarele, pe Machu Pichhu... Mai e si cate o noapte de aia (se intampla mai mult noaptea) in care ma fura extazul si ma duce suuuuuussss, suuuus, de p'orma ma resetez la nivel terestru in mai multe zile si etape. Inca nu am dat totusi de maximul maximumului (aia cu marea e deja depasita, acum am alta "largime"). Cum aflu, cum vin si va spun...

7. I don’t/won’t say no to: Love

8. I stay away from: Bad mood. A mea sau a altora. Nu-mi plac oamenii plangareti. Daca ei vor si eu pot, ajut, pun umarul sa rezolv ce pot, dar nu ma mai bag la tinut perna sub capul sau fundul plangaretilor calificati.

9. I am nervous when: Well, let me see... Cand ceva ma face sa ma simt stransa in chingi. Ce sa fac, sunt foarte obraznica - desi aparentele insala grozav- si nu prea imi plac cutiile, lanturile, regulile stupide - exista si unele reguli destepte, dar astea sunt rare. Pentru astea din urma imi ia ceva timp sa inteleg si sa ma adaptez, macar pentru o vreme. Dupa aia fac eu ce fac si schimb situatia...

10. I regret: When I did not say: Please stay! I love you... (Asta a fost cel mai dur item din toata leapsa asta. dar pentru asta iti multumesc, John. Am stat cinstit cu mine, sa analizez. Era cat pe ce sa spun "Je ne regrette rien". Si totusi... Ouch!)

11. I would never quit: Love. Joy. Beauty. Calatoria de aici pana aici. Povestile, dansul, muzica, iubitul oamenilor, scotocitul in cotloanele vietii... Aaa, da. Viata. Vreau sa mor vie, asa ca n-o sa ma las sa mor mai inainte de trecere...

12. The best friends: Ajnanina, of course. Si altii cativa, unii care sunt aici, altii care au trecut deja in alte lumi... Numele lor sunt stiute sau nestiute, pe coperti de carti sau in cantece si in povesti... Aaaaa, si mai e unul, da: eu.

13. I get angry when: I lose time by being angry

14. A perfect day: Oaaaaaa! AAA peeeeerfect daaaaaay!
Sa zic? Zic: Cafea la ibric, bauta in cani de pamant smaltuite, de alea neterminate si imperfecte - ca la sado- dar atat de stralucitor impodobite. Oricat de stralucitoare ar fi, zambetul lui, privind pe deasupra canii colorate, insoreste tot dealul, tot locul ala de acolo, din fata casutei din deal... Sorbindu-ne unul pe altul, deschidem dimineata. Si atat.

(eiiii, prostii, nu-i asa?)

Cum nu prea intru in jocul lepselor, nu fac invitatii directe. Dar daca cineva din posibilii cititori isi doreste jocul asta, please feel free to play...
.

Doar mergand...

.
De cateva zile - si mai ales nopti - mi se scurg printre degete lacrimi de femei. Povesti de viata, cu rasucirile lor, cu frangeri, cu cresteri si cu descresteri...
Ma uit cum se fac desenele lor pe nisip. Povestile sunt unice, fiecare a trait in felul sau orice cotitura de drum, dar miezul, radacina suferintei e tot aceeasi...
"Ce ciudat!" as fi zis mai demult. Acum a ajuns sa imi para firesc. Pe degetele unei maini se numara izvoarele tuturor durerilor omenesti. Pe degete, iar coborat acolo, in palma, e acel unul singur miez, din care vin toate...

Merg pe strada, sa gust lumea. Din centrul orasului inca sufocat de caldura, merg pe jos, sa simt si sa gust. Ce? Starea de viu. Ma lipesc si ma infasor de senzatiile astea. Unele urcand din pamantul cald, altele mangaind pe obraji, pe ochi, pe par...
Simt pe fata saruturi calde. E o retea de fire care vibreaza cand trec printre ele, un fel de retea de viu... E elastica, firele se ating bland de mine si ma lasa ma merg, ma tin pe blandete, ca si cum as merge pe pe si printre palme bune...
Imi simt starea asta, mi-o tin in brate ca pe un dar, si ma gandesc la pasi, la acesta simpla si naturala hrana. La acesta facere de bine din fiecare pasire.
Ma misc si ma umplu de puterea asta a viului, si ma infior de marimea, de adancimea binecuvantarii. Fiece pas ma hraneste. Ce dar, fiecare pas!
Imi amintesc de femeile astea, care sunt acum stranse intr-un punct, stranse tare. De toti oamenii stransi...
Imi vine un gand: Doamne, daca toti oamenii ar simti viul asta, cat de mult s-ar umple din pasii lor! Cat de mult ne hraneste Mama Pamant...
Si chiar cand gandesc, o picatura zdravana imi cade pe mana. Calda, fierbinte chiar. Un pipi de pasare!
Rad si ma uit in sus. Cerul e limpede, albastru adanc... O pasare mi-a tras ochii in el, sa vad, sa vad...
Da. Hrana luminii solare.
Cerul si Pamantul...

Si iar ma copleseste binecuvantarea.
Puteam sa fiu si eu cioburi, ca aceste femei... Puteam sa fiu tot pe muche, acolo unde am fost o data. (Doar o data, slava Domnului!)
Dar a fost sa imi fie dat sa simt.
Si asta, simtirea asta, e ceea ce tine in miezul ei implinirea asta, culeasa din fiece pas.

Ma astern la drum ca si cum as ingenunchea.
Si ma rog.
Ma rog sa fiu in inspir, curata si limpede, ca sa pot prefira usor printre degete lacrimile acestor femei. Sa fiu limpede langa ele, cand ele se scutura de drurere si se pleaca asupra propriei fapturi, sa se priveasca si sa se re-cunoasca. Sa stiu sa rostesc si sa tac ceea ce e de rostit si de tacut atunci cand acestea se vor trece pe sine prin renastere.
Ma rog ca si ele sa se ridice, sa mearga si sa simta pasii.
Si sa vad toti oamenii pasind pe strada, umpluti si hraniti de viu, simtind hrana asta si gustand cu nesat...
.

Limpezire

.
Iesirea din lacrima este mai lina decat intrarea. Te trezesti - la propriu te trezesti -, limpezit si usurat.
Undeva acolo, intre apele usor sarate, intre rasuflari fierbinti sau reci (ori si una si alta) se clatesc, se limpezesc, se lasa deoparte, se aleg pentru mers mai departe feluri de a vedea.
Cu ochii limpeziti, cu inima batand liniste, te trezesti pe o alta felie de viata.
Imi place sa simt uneori limpezirea asta, careia ii zic aducere la clipa in care suntem curati si luminati, asa cum Dumnezeu ne-a zamislit.
.

In zori, o femeie-flutur

.

 

foto

Umblasem asta-noapte pe intuneric. Pasisem incet, sa nu tremur stelele...
Fusese o calatorie nebuna printre visele altora si imi lasasem acasa focul, sa nu-i tulbur prea tare. Oricum, le cantasem ceva-ceva, inainte de culcare.
Ascultasem suspinele lumii si acum ma intorceam sa privesc cresterea zorilor.
Asteptam si din cand in cand pe obraz ma stergeam...

Si cum stateam pe piatra mea draga, una mare si buna sclipind albastriu in lumina de luna, mi-a cazut asa, nu se stie de unde, un flutur zbatandu-mi-se pe palmele ude.
Cu aripi azurii-aurii, se straduia sa se adune, dar praful cel fin de pe aripi se udase. Fluturul, obosit, pe o aripa se lasase.

L-am privit si-am suflat peste el. Usor, sa nu-l tremur...
S-a scuturat putin, s-a desfacut albastriu si era gata sa zboare. Si atunci am zarit firul mic, aurit, agatat de picioare... Fluturele meu era fluture fugar-zburator...

Am suflat inca o dat si l-am tremurat. Nu era sa il las sa plece asa. Nu degeaba ajunsese la mine. Si atunci m-am uitat mai bine.
Era o femeie-fluture. Foarte tanara, foarte... Speriata de viata, nestiutoare inca de moarte.

Mi-a venit asa, ca din cer, dar stiuse sa vina ea singura. Si acum mi se zbatuse un pic in palme. Se asezase apoi, obosita, pe o aripa azuriu-aurita.
Am mai suflat un pic, am tremurat-o usor, cat sa se incalzeasca. Apoi am presarat praf de stele pe ea ca sa creasca.
Si a crescut, cat sa stea in picioare, in fata mea, ca o femeie ce era. Cu aripi azurii-aurii.
Am stat amandoua pe piatra si-am povestit asa, ca fetele. Povestea ei, la fel ca a atator fluturi-femei... Lantisor de aur de picior, sa nu plece prea departe in zbor.

- Ce vrei, flutur? am intrebat.
- Ce vreau? Sa zbor...
- Zboara, atunci!

S-a uitat la mine ciudat. "Nu vezi..." si s-a intors spre lantul auriu. Atunci si-a dat seama ca de picior avea prins doar un capat. Celalalt era undeva, in iarba...

A tremurat singura din aripile aurii-azurii. Aromea dulce, a levantica si a fan cosit. Inca sunt pline de parfumul campiilor aripile femeilor-flutur-copii...
As fi putut sa-i ofer loc destul aici, pe piatra cea calda si vie. Dar inca ii este sa zboare... abia acum stie.

O sa vina din cand in cand, sa scuturam sacul, sa scoatem de acolo ata si acul, sa croim drumuri de zbor... Lantul auriu, legat de picior, va fi taiat. Dar asta cere mult tremurat. Inca e devreme. Inca se teme.
Dar va veni...
Pentru ca nu poti tine legati femei-flutur-copii...
Ori mor, ori reusesc sa iasa, in zbor.
.

...Ce naiba...???

.
Nu eram intr-o margine de lume. Nu atunci. Atunci iesisem la o terasa, "ca fetele". De fapt, nu mai iesiseram asa de anul trecut. Dar acum una din "fete" - colegele de birou - isi lua ramas bun, asa ca ne-am scos la o bauta, acolo.

Si ajunseseram in parc, la terasa, gata sa ne desfasuram aripile si sa fosnim, sa povestim, sa cotcodacim... De parca nu ne-am fi vazut de nu stiu cand. Oricum, la terasa discuti altfel, desi poate aceleasi lucruri. Ori poate putin si altceva.

Am inceput asa cum fac de obicei, cu o cafea. Restul e doar pretext pentru desert... Si pentru vorba. Ciudat, dar chiar si la vorba m-am mai tras pe dreapta. Imi place grozav sa ascult si sa vad omul. Peste, dincolo de, pe sub vorbe.

Si asa am avut si acum pofta. In timp ce fetele zburataceau vorbe, mi-am luat frumusel cafeaua si, anticipand atingerea aia aromata, voluptoasa, buna-de-tot, am privit asaaaa, peste.

Si... eeee, foaaarte frumoooosss... Peste erau cei de la masa cealalta. Si m-am proptit cu tot cu aroma in ochii cuiva. Se uita la mine si eu n-am avut decat sa ma uit si eu. Unul din barbatii de la masa era deja cu ochii in... cafeaua mea.
A fost intai straniu. Vremea aia cand ieseam la terase si priveam e undeva departe. Asa ca a fost o ciudata tremurare, o amintire a unor gesturi si trairi de demult.
Stiam ca acum e altfel, altceva. M-am uitat mai departe, cautand sa vad cum e si la mine si la el. A fost destul de lesne sa trec peste. Peste vrajeli demult apuse. Ochii spuneau altceva.
Cum nu ma mai mira mare lucru, am mers mai departe. In obiceiul deja facut, de a trai ca si cum nu mai e niciun maine, am primit ce-mi adusese clipa. M-am dus acum pana unde s-a deschis poarta ochilor. Fiindca aici era altceva. Nu vrajeala de aia, de demult. Altfel de vrajeala. Parca ma trasese de mana, sa intru. Si fara nicio perdea de la mine sau de la el, am intrat si am vazut ce voia el sa fie vazut.
Am vazut un barbat, o femeie si un copil. Undeva, pe o pajiste, pe un spatiu cu mult verde. Erau toti de mana, si pareau ca se joaca si ca merg impreuna pe acolo, prin verde. Apoi dintr-o data s-au rupt de maini. Si ea a ramas acolo, cu baietelul - era un baietel cam de trei-patru ani, cu par balai si ochi caprui - iar el a fost tras cumva, absorbit ca printr-un tunel, in altundeva. Si de o parte si de alta, maini intinse, strigate mute. Apoi, doar el, pe un teren arid, undeva, sub arsita...
Am zis ca am luat-o si mai razna ca de obicei. Dar m-am uitat asa, peste omul acela l-am parcurs cu privirea. Se intorsese acum spre unul din cei de la masa lui, dar stiam ca era inca agatat pe firul pe care il intinsese. Stia ca inca umblu putin prin el, ca doar de aia deschisese usa. Ma simteam ca intr-un film. Ca in "Vrajitoarea". De undeva, de dupa un copac, urmau sa tasneasca aruncatorii cu pietre...
Dar am privit mai departe. Undeva, in varfurile plamanilor, mazga aia cenusie. Aia de oftat, aia de oboseala, aia... O stiam. Tristete, multa tristete.
Chipul frumos al acelui barbat nu arata nimic din asta. Un tip care ieise seara cu prietenii sau colegii la o terasa, bucurandu-se de o vorba la un pahar.
Mi-a fost cam aiurea privitul ala, pret de vreo trei minute. Ma intrebam - de ce? De ce asa? De ce a vrut sa vad? De ce a deschis usa?
Si cum inca aveam cafea in ceasca, am sorbit si am mers mai departe. Nimic nu-i degeaba.
El vorbea si in acelasi timp se tinea de firul intins...
Mie mi-era cel mai straniu. Poate mi-ar fi placut sa mai privesc sau sa fiu privita asa ca altadata. Poate ca asta, felul acela de demult, ma incurca acum, cand intrasem in rol de "vrajitoare". Poate ca ma loveam de doua chestii diferite: femeie care isi aminteste ceva din femeie si femeie care vrea sau nu vrea sa mai fie Florence Nightingale... In trei minute eram in joc, si eu si el, si ma gandeam ce naiba e asta. Ce naiba e si cu vazutul asta. Si daca vreau sa vad sau nu si daca da, ce sa fac mai departe cu ce am vazut.
La urma urmei, iesisem si eu cu fetele la terasa, nu?
Noroc ca a venit berea bruna...
.

Pe doi cai...

.

foto

"Tin minte ca intr-o dimineata am ingenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea si am inceput sa balbai catre creator ceva de genul:" Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigura ca tu ai niste idei in legatura cu asta... asa ca... te rog sa faci ceva, bine?"
Cam ca discutiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Imi pare rau, dar asa ceva chiar nu se face. Mi-l si inchipui pe Dumnezeu uitandu-se peste rugaciunea mea cu o spranceana ridicata, inainte de a mi-o trimite inapoi cu o adnotare. "Cauta-ma din nou cand te hotarasti sa te dedici serios lucrului astuia."
Sigur ca Dumnezeu stie deja ce-mi trebuie. Problema e- stiu si eu? Sa te arunci la picioarele lui Dumnezeu in plina disperare e ceva de inteles - numai Dumnezeu stie de cate ori am facut-o si eu - dar in final ai mai multe de castigat cand te rogi daca pui si tu osul la treaba. [...]
Rugaciunea e ca o relatie; jumatate din tot ce trebuie facut imi revine mie. Daca doresc sa ma transform, dar nici macar nu ma deranjez sa articulez ce anume vreau sa obtin, cum ar putea vreodata sa se si intample ceva? [...]


Destinul e si el tot o relatie - o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat fiecaruia. Nu ai nici un control peste jumatate din el; cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nici o marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt - un picior pe cel numit "destin", celalalt pe calul numit "liber-arbitru". Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei? Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?"

(Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
.

Nebunii.Tot la ceai, alte alea...

.

foto

- Ce mai poti sa mai gusti, la un ceai, in ziua de azi?
Ma uit la tovarasul meu de drum. Cam prafuit, dragul de el, cam prafuit. I-a luat mult sa ajunga pana aici, in dealul meu inflorit, daca iata ca a dat Dumnezu si-a ajuns.

Povestim de una si de alta.
Oboseala drumului, lung de ani de zile, face sa-i fie greu sa se mai bucure c-a ajuns.
Nu-l sperii din prima, il las sa i se aseze. Nu-i spun ca celui care ajunge sa mai faca un pas ii este dat de multe ori sa se intoarca si sa mai puna o flacara pe drum si pentru altii. Si ca va face chiar pentru el insusi drumul inapoi, sa se ia tot pe el insusi de la un alt inceput...

Stam la masa de brad si gustam linistea. Incet-incet, isi da seama de una, de alta...

- Mai, ce liniste e aici. Cum se face asta? Daca ma uit bine, daca privesc din unghiul asta, dealul tau e in mijlocul orasului. E o iluzie ca esti departe de lumea dezlantuita.
Mai sorb din ceai si las pe prietenul meu cel nou sa se auda. Si auzind, sa se asculte pe sine.
As putea sa dau o replica inteleapta, dar asta ar fi adevarata prostie si pierdere de timp si de prilej...
- Mai, dar "de fapt si de drept", acum imi dau seama ca daca privesc de aici, vad orasul. Daca privesc de aici vad doar dealul. Daca ma uit asa, le vad pe amandoua. Si poate ca...
Mai (ma innebuneste cu "mai" asta, dar imi dau seama ca face parte din "darea de de seama" a lui :)) ) tu locuiesti intr-un fel de portofel chinezesc. Ala de pe care o fata frumoasa iti zambeste sau iti face cu ochiul sau sta serioasa si visatoare...

- Pai vezi, de aia ma uit la filme chinezesti. Mai vad si eu cum vad ei... Sau altii.

Radem si ne vedem ce ceaiul nostru. Aici are aroma de tei, aici de floare de portocal, aici parca-i cu miere de muguri de brad...

- Cum e asta? Ai o casa in mai multe locuri? Sau am luat-o razna.

Mustacesc si ma ia zambetul pe dinainte... Rade si el, caci isi aminteste:
- Ha, stiu! O sa zici ca raspunsul la intrebarile cu "sau" este "da".
Sau o sa zici... stiu ce o sa zici. Ca depinde cum privesti lucrurile. La naiba!
(Se foieste un pic pe bancuta de lemn. Bine ca am frecat-o si lustruit-o bine, n-o sa se intepe de atata foit.)
- La naiba! Cum privesti cand esti strans de gat?
- Cu ochii mari - zic eu. Iesiti din orbite.
Se supara un pic.
- Nu intelegi! Ai luat-o razna si nu intelegi. Lumea dezlantuita te strange de gat si tu nu intelegi.
- Ce sa inteleg? Vorba unui profesor de-al meu: "Daca ti se fura caciula de pe cap, dupa ce ca esti fara caciula, te mai si amarasti? Adica si cu urechile arse de ger si amarat?"
Atunci cand zicea asta il consideram toti nebun. Dar el ne invata sa mergem in furtuna cu talpile goale. Acum... acum suntem si noi nebuni, si daca ni se ia caciula ne folosim de caldura ramasa ca sa o recuperam sau sa ne facem rost de alta. Ne amaram dupa, daca mai are rost... Caldura e prea pretioasa ca sa ne pierdem in "amanunte".
Si cand te vede tot cu caciula pe cap, hotul innebuneste... Da cu a lui de pamant.
- Sunteti...
- Stiu. Si nebuni si nesimtiti. De aia ne descurcam bine pe zapada. Si mai pornim, ca nebunii, sa ajutam pe altii sa se scoata din nameti. Daca e sa fie, cu talpile si mainile goale coboram...
- Puteti muri inghetati, nebunilor!
- Sigur ca da. Suntem oameni. Dar macar incercam. Ti-am spus, suntem nebuni. La noi, uneori focul arde si zapada. Sau se amesteca amandoua si fac sine pentru sanie.
- Nebunilor!
- Daaaaaa.... Cum e ceaiul?
.

Prajiturica la cafea

.

foto

Dimineata de joi. La munca, la munca, la munca mergem nooooi... Incolonati. Cate unul, cate doi...
Iesim din gura de metrou, facem la stanga. Coloana trece in sir, e loc ingust.

In fata mea, un tatic si baietelul lui. Pustiul are o minge super-colorata. Si la mana stanga un ceas de adult. Nu prea mare, dar cu bratara metalica argintie. Ma prind ca e ceasul lui tati, care a trecut firesc la baiat.
Stam la stop. Tati isi trece un deget sub gulerul hainei si o aseaza in "cui" pe umar. E cald. Pustiul se freaca, se impinge cu nasul si cu obrazul in bratul lui tati. Se baga tot acolo, in piele. Tati pleaca o coada de ochi spre motul ciufulit.
Trecem, in sfarsit. Pustiul alearga pe bucata de trotuar, bate in minge. Tati merge linistit, are servieta cu documente. Pustiul are o minge super-colorata. O bate, o alearga, cu grija sa o prinda la fix, sa nu se duca sub masini. Tati il lasa in voia lui. Nu-i niciun "Stai! Ai grija! Nu-i voie!" Pustiul stie. Se vede ca stie traseul asta, pe trotuarul de langa cladirile de birouri.
Alt stop. Baiatul studiaza un pic culorile mingii.O joaca in palme. Tati transpira sub camasa cu maneci scurte. Gata stopu' , iar trecem. Pustiul alearga pe pasarela, trece repede. Tati e prins in coloana de adulti, ramane netraversat. Masinile incep sa curga. Tati se uita la pusti, pustiul priveste la tati cu fata in soare, cu mana streasina la ochi. Inchide un ochi si zambeste chioras. Tati se da tare, sta drept si cu servieta in stanga, dar cozile ochilor s-au incretit de zambet.
Pustiul se uita o vreme, apoi se intoarce si bate in minge.
Gata, trece si tati. Paseste "inalt", cu pas mare, langa pustiul alergaret si bataus de minge.
Ma topesc toata de dulceata acestei felii de viata...
Si apoi ei intra intr-o pravalie. "Chocolat, Createur du gout".
S-au dus sa le dea ce au ei si celor de-acolo. Cred ca de la ei e gustul asta bun...
.

Nu exista restul

.
Astazi, o gura de ceai din  "Schimbarea de forme" - John Perkins:


"Doar fii. Nu incerca niciodata sa devii. Poti fi orice vrei, nimeni nu incerca sa devii. Aminteste-ti sa fii acel ceva."


"O-Nami era un luptator renumit, cu o uimitoare forta si cunoastere in ale luptei. Putea invinge pe oricine, chiar si pe instructorul sau, atata vreme cat luptau in particular. Insa aparitiile in public erau o alta chestiune. El devenise timid si nesigur pe fortele proprii. Facea greseli prostesti si adeseori si pierdea in fata unor luptatori mai slabi decat el.
Intr-o seara l-a vizitat un maestru instructor. Maestrul avea reputatia de a fi unul dintre cei mai mari intelepti. "O-Nami", i-a spus el, "tu reprezinti Valurile Marete. Trebuie sa crezi asta. Fii asta. Mergi in camera ta. Ramai treaz peste noapte si gandeste-te la Valurile Marete. Crede in orice esti. Tu reprezinti acele furtuni colosale care distrug totul in calea lor."
O-Nami s-a retras in camera lui. A meditat toata noaptea. La inceput s-a gandit numai la valuri. Au aparut si alte viziuni, dar le-a alungat. Treptat, odata cu trecerea timpului, valurile au preluat controlul. Au umplut camera, navalind si involburandu-se peste el. Cand soarele s-a ridicat deasupra camerei lui O-Nami, aceasta era inundata de valuri enorme. Dupa aceea nimeni nu l-a mai putut invinge pe O-Nami."

"Oamenii din public au jurat ca l-au vazut pe O-Nami napustindu-se asupra adversarilor lui ca un val in spargere" mi-a spus Toyup. "Alti luptatori l-au acuzat ca le soarbe rasuflarea - ceea ce descriau ei era infrangerea prin inec!" Toyup adora aceasta poveste.

"Atinge esenta", a spus el. "Tu vorbesti despre schimbarea de forme. Pfui!
Nu este decat o chestiune de a fi.
Putem fi orice, fiindca, de fapt, noi suntem toate lucrurile.
Fiecare dintre noi e tot ce este in rest; nu exista restul."

.

Stapanul fiarelor. Moartea si invierea

.
In sfarsit, l-am gasit. Filmuletul asta, adica. Scena din "Stapanul fiarelor", aia in care Dar rezista tuturor probelor, inclusiv aia in care moare si invie. E facut bucati si apoi lipit la loc si inviat, intocmai cum se intampla in Calatoria Eroului, in care lasi tot ce a fost, lasi pana si limitele trupului si mergi sus, sa te scalzi in lumina. Apoi vii iar, curat si luminat, asa cum ai fost dintai zamislit. Si din acest nou, din aceasta curatenie, iti faci lumea...


Basmele noastre stiu ele ce stiu. Cu apa vie si apa moarta se unge gatul lui Fat-Frumos. Cu viul vietii noi, cu moartea vietii care a fost, cea care nu ne mai foloseste in drum. Lasate in urma temeri, primite in dar puteri: atentia, vointa si intentia. Intocmai cum a fost cu Dar...

Bineinteles, in film apar animalele de putere...

Iata filmul, bucurati-va!

Inca un calator

.

Code of life

Vechiul autobuz inainta greu, taind valea si tulburand dupa-amiaza cu gemete si sforaituri. Plin de praf, cocosat sub bagajele ingramadite pe acoperis, intepase linistea si acum se inversuna sa miste pe drumul involburat. Ochii soferului, ca si farurile autobuzului, clipeau greoi agatandu-se de conturul abia deslusit al unei cladiri care se zarea departe, intre cer si pamant...
Intr-un tarziu, scuturati de hurducaturi si de frigul serii, calatorii fura lasati in pace. Coborara in fata unei case vechi si inalte, pierdute undeva intre ramurile albicioase ale unui copac mai batran ca ea.

Cobori ametit, tinandu-se de usa metalica si nimerind cu privirea in niste ochi negri si luciosi. Un cap micut si rotund se itea de dupa copac. Baiatul privise toti calatorii, insotindu-i pe rand pana ajungeau pe mana lui Marcos, barbatul acela mare si greu cu voce groasa si calda, asternuta ca un covor pentru fiecare din obositii drumului...
M. se lasa si el pe mana lui Marcos, alunecand ca intr-un vis spre odaita ce avea sa-l primeasca. Poate in acest colt de lume se va putea odihni.
- O, Doamne, ce mica e! Si nu e nici apa calda! Draga, trebuie sa plecam de aici! Ma intelegi? trebuie sa plecam imediat...
Pe un mormait obosit al barbatului inalt si aplecat sub grinda, usa odaii vecine se inchise,odata cu gura femeii carcotase.

M. privi imprejur, incercand sa distinga ceva prin ceata care il tinea inauntrul ei de mai multa vreme. Ca o manusa, mai bine zis ca un pumn, il prinsese in ea si-l tinea strans, strans, impaclindu-i vederea. Era bine insa ca-l tinea strans, pentru ca altfel s-ar fi spart si s-ar fi risipit, asa cum se risipise si ea...
Strinsa in cercuri, inima lui ramasese inca intreaga si inca mai palpaia... Desi se luptase sa o opreasca. Oooo, cum se luptase! Dar ea se incapatanase sa bata si acum el umbla aproape orb, aproape surd, obosit de tot si cautand un loc al odihnei.
Grupul de turisti il tolerase, gasind ca deh, "cu nebunii nu te pui." Ba chiar de cand Teresa, blonda aceea care radea tot timpul, aruncase asa, o soapta "a-nnebunit din dragoste", cucoanele il adoptasera mamos, iar barbatii il lasasera pur si simplu in pace. Macar ei...

Asezat in pat, ramase o vreme privind in tavan. Jocul de umbre desena povesti si in timp ce le urmarea incepu sa se relaxeze. Parca stransoarea se lasase putin... Dar cand o simti ca-i aluneca, o prinse iar si se stranse singur in ea. Sa-i tina inima in cercuri, ca altfel...

Miscare, ca o parere. Tras spre afara, deschise fereastra. Nimic. Linistea se stransese la loc, infasurata in faldurile noptii.
Iara o unda. Ce...? Din nou, la fereastra. De data asta ochii negri nu se mai ascunsera. Baiatul aparuse iar langa copac, privind spre fereastra lui M.  Ochii negri il trageau, ca pe o ata, si se lasa mai inafara, ca si cum ar fi fost gata sa coboare, cu capul in jos. Din doua salturi, ca o pantera, baiatul sari sub fereastra. Privirea lui era limpede, calda si poruncitoare.
M. inhata haina de pe pat si cobori grabit treptele. Trecu nevazut pe langa Marcos si iesi in curte. Baiatul...? Aha, langa copac.
Se apropie repede. Baiatul il privi, apoi se rasuci pe calcaie si o lua inainte, iesind din curtea casei. M. il urma. Mergea si se straduia sa vada mai bine. Si incordarea asta ii ceru sa paseasca usor, ca baiatul. Umbra in spatele umbrei, se strecurau peste campul ascuns in pantecele noptii.
Din ce in mai mai adanc, intunericul ii primi si-i purta usor pana peste hotarul ierburilor. Ajunsera in fata pietrelor rasarite in camp. Lipita de piatra cea mai inalta, o casuta din pamant. In fata ei, desprins din lumina lunii tesuta peste stanci, pe una din pietre sedea un barbat. Fata-i uscata ca o tigara de foi nu lasa sa-i stii varsta. Baiatul se strecura  si se ghemui ca un pisoi langa picioarele barbatului. M. se trezi tesut in privirile amandurora. Linistea deasa dintre ei se subtie.
Cu o alunecare a palmei, omul ii arata iarba. M. se aseza si el ghemuit, ca baiatul Omul il privi, scoase din umbra cealalta palma, duse la buze rasuceala de frunze uscate si sorbi incet. Lasa apoi fumul sa urce spre luna, odata cu umbrele lor, trase de cap in sus, peste pietre.
Se privira o vreme si M. se trezi ca vede parca mai clar. Ceata aia in care innotase de cand se risipise ea, se muie, se desira in fuioare, pana cand ramase curata vederea. Omul cu tigara lui din foi, copilul, pietrele, campul innoptat. Luna peste ei, grasa, gata sa cada daca-i fi clintit o vorba sau un suspin inlauntru...
Parca si mintea-i era mai usoara, golita ca un pahar. Statu asa, sa se simta curat, pana cand... Pana cand in paharul acela incepu iar sa se strecoare fuior de ceata amaruie. Iar se-ntampla...
Simti pe picior o atingere calda. Baiatul il apucase de pantalon si-l tragea usor. Omul se uita la el, parca sa-l deschida. 
M. se uita si el si vorbea inauntru.
"Ce stii? Ce stii tu? Cum sa-ti spun si mai ales de ce? Ce...?" Simtind amarul cum urca prin gat, vru sa-si mute privirea. Ochii omului il tinura insa acolo, ca intr-o sfera decupata din lume printr-o singura insurubare a respirului. "Ce stii...? Ce-ai putea tu face? Eu, care stiu, n-am putut... mi-am strans in cerc inima, sa nu se sparga, si acum ma doare cercul. Am vrut sa mor si n-am putut. Nu vreau sa traiesc si totusi pot. Desi..." Oftatul ii taie dureros pieptul, gata sa-l franga, dar ochii barbatului il tinura acolo, agatat. "Desi asta nu-i viata. Nici moarte. Nu vreau sa mai vad, sa mai aud... Nu-mi mai aud inima. Sunt un om fara inima lui. Doar invelis... Ce sa fac? Ce-ai putea face tu?"
Se opri. O pornire mai tare ca el ii ceru sa se astearna pe iarba. Se intinse incet, privind luna care sta sa i se lase pe piept. Fata uscata a omului se apleca peste el. Palma aspra il mangaie pe frunte. Se lasa moale sub ea, sorbind caldura cu fiecare pieptanare blanda, si inchise ochii. Mana aceea calda i se aseza sub cap. Cealalta il atinse pe umar. Simti usoara suflare a omului, cu un iz de fum. Si pornita din adanc, de undeva din pantece, prima unda a suflarii lui insisi lovi si-i deschise buzele. Sufla. Omul sufla si el. Pieptul lui M. se ridica si trase cu el trupul, ca si cum ar fi urcat sa sperie luna. Apoi iar rasuflare. Omul sufla si el. Mana lui M. urca usor spre cap. Plama celui de langa el o prinse. Si incepura sa sufle impreuna. Intai, noduri. Zvacnete ce chinuira gatul, cautand sa aduca aerul inapoi, inghitit. Dar luna, luna il tragea in sus, agatandu-l de piept. Sufla. Omul sufla impreuna cu el. Si suflarea se facu si mai deasa, si mai puternica, scuturand cercurile ce-i strangeau inima. Trasa din strafunduri, din varfurile degetelor, din oase, din plamani, din tot trupul, otrava amarului rabufni. Cercurile se sparsera, izvorul tasni.
Pe fata, calde, lunecau lacrimi. Fierbinti la izvor, se raceau spre urechi, gadilandu-l. Suflarea, in sfarsit libera, pompa navalnic...
Incet-incet, se linisti.Ramase doar valul usor, linistit ca o apa, al respirului curatat.
Ca iesit dintr-un  pantec, aruncat in nou si in larg, M. se lasase sa simta iar. Si lasandu-se auzi. Acolo, undeva, urcand din inima pamantului sau din inima lui - tot aceea - un cantec usor. Ca un cant de sirena. Doar ca valul era al suflarii, nu al unei mari. Ori poate al auritei blandeti care-l purta in cercuri din ce in ce mai largi spre in sus. Undeva, in "in sus", canta ea. Cea risipita. Ori poate inima lui... nu stia. Nici nu-i trebuia sa stie. Doar gusta pacea asta, mierea asta noua si calda si buna...
Scufundat in plama Mamei Pamant, tinut ca-ntr-o scoica de bine, mana in mana cu omul care-l insotise in nastere, M. se lasase, in sfarsit. Cu ochii inchisi, invelit in aroma ierbii, sub aerul dulce al noptii calde, plutea. Si auzea cantecul. Si vedea stele si cer...

Aplecati sub luna cea grasa, omul si copilul zambeau. Inca un calator renascuse...
.

Cei mai multi nu sunt gata...

.
Update: Ieri, cand am scris asta, habar n-aveam ca urma sa fie difuzata o parte din "Matrix"  la tv. (Fiindca nu ma uit de mult la tv). Am aflat abia azi, povestind la birou despre matrice...



.




The Matrix is a system, Neo. That system is our enemy. But when you're inside, you look around, what do you see? Businessmen, teachers, lawyers, carpenters. The very minds of the people we are trying to save. But until we do, these people are still a part of that system and that makes them our enemy. You have to understand, most of these people are not ready to be unplugged. And many of them are so inured, so hopelessly dependent on the system, that they will fight to protect it.


Dar cand esti inauntru si privesti in jur, ce vezi?
Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari.
Chiar mintea acestor oameni incercam s-o salvam.
Dar pana o facem, acesti oameni sunt inca o parte acestui sistem si asta ni-i face inamici.
Trebuie sa intelegi:
Cei mai multi din acesti oameni nu sunt gata sa fie deconectati.
Si multi dintre ei sunt atat de obisnuiti cu asta, atat de fara speranta dependenti de sistem, ca vor lupta ca sa-l pastreze.
.

...intrebarea e...

.


Intrebarea e CINE ESTI TU?


-Alice.

- Vom vedea.

- Cum adica "vom vedea"? Ar trebui sa stiu cine sunt.

- Da, ar trebui, fata proasta!


-Este ea Alice?

-Nu chiar...

-Sunt Alice.

-De unde stii?

-Chiar tu ai zis.

- Nu. Am zis "nu chiar Alice".

Esti...
"Aproape Alice"????

-Tu nici nu stii cine esti. Fata proasta!

-Ba da. Ma cheama Alice...


Aproape eu?

Aproape... CINE?.