vineri, 31 iulie 2009

Spatii verzi

...
foto

Construiti in ani sau peste noapte, zgarie-norii ideilor au umbrit cerul seninatatii si s-au ingramadit, modeland compacte insule ale nelinistilor noastre.
Scrutandu-ne zarile imaginatiei, mai gasim albastrimi, mai gasim curcubee, dar asta doar daca ne inaltam privirile.

In desisul mintii, mult mai mult stam lipiti de asfalt, circuland infrigurati si atinsi de morbul agitatiei interioare, nevazand, nestiind...
Acolo, jos, asfaltul incins al ideilor ne inabusa, ne doboara, facandu-ne sa cautam disperati o picatura, un strop de liniste.

M-am trezit intr-o dimineata privindu-mi cu admiratie primul fir de iarba al sperantei. Verdele lui se ridica mandru prin cenusiul ideilor moderne, ambalate frumos in beton si sticla si cu tot felul de reclame luminoase fixate de inaltele ziduri. Am facut loc in jurul lui si l-am ingrijit zi si noapte, cautand sa-i vad o floare. Si da, iarba a inflorit. Seminte mai multe au facut sa se nasca primul spatiu verde... L-am ingrijit cu cea mai mare dragoste, udand si sapand pamantul, punand bucurii, momente de gratie si multa, foarte multa liniste. Cand s-a facut mai mare, am inceput a sta cat mai des intinsa pe iarba, cu ochii la cer, impletind povesti, ori cantand, ori dansand usor - usor, sa nu zdrobesc firele ierburilor sperantei...

Spatiul a devenit locul de liniste si de respir... Mi-a placut asa de mult ca am inceput a semana fire din astea verzi pe toata suprafata mintii.
Mi-au vazut insula verde cucerind tot mai mult loc, pe masura ce-mi daramam cladirile de birouri din mintea incalcita, si lasam libere toate ideile, fara sa le mai dau atatea targeturi. Am renuntat si la strazi, facandu-mi punti in imaginatie si taind tiparele - rute vechi si unele deja parasite -, lasand doar cateva modele mentale, cu putine, foarte putine intersectii...

Asa, spatiile verzi au inaintat, impanzind harta mintii mele, facand adevarate campii, unde stau si respir aer curat... ici-colo, cate o idee mai vine, mai cauta pe alta, se intalnesc la o cafea pe singura terasa - in rest avem loc nesfarsit pentru picnic - si povestesc, schimba o culoare cu alta, pe urma isi vede fiecare de drumul ei...

Cu atata verdeata, imi este tot mai tanara fata si ma misc foarte usor, fara aglomerari urbane de ganduri, fara atata proactivitate...

M-au interbat tot mai multi despre secretul linsitii mele si le-am povestit de spatiile verzi. Multi au zis ca da, le place, chiar le surade ideea - le-am zis sa faca o poza cu surasul acela - dar cei mai multi au zis ca da, mai incolo, dupa ce trece iarna, ca daca pun acuma gazon o sa fie pacat de el... Vreo doi-trei mi-au cerut insa asistenta, de la semanat si sapat pana la ingrasaminte naturale si trucuri de desfiintat zgarie-norii conglomeratelor lor de idei nefolositoare...
Cu astia o sa ma intalnesc mai des, sa ne facem pana la urma o afacere, aceea de dezvoltatori de spatii verzi in lumile interioare, si, cine stie, vom avea pana la urma chiar si o companie multinationala...

joi, 30 iulie 2009

In departare...

...


foto

In departarea asternuta intre noi mi-am facut cuib. Am asteptat sa vina timpul sa cresc si sa-mi invat prefacerile.
Acuma pot...
Acuma stiu sa fiu langa tine, peste tot...
Ca sa fiu cu tine pe pamant, m-am intins pe pamant...

Am stat asa, cu fata spre cer, privindu-i imensul albastru, si m-am rugat iarba. Si mainile mi s-au lungit, inverzind, infrunzind, pana ce s-au facut campii si paduri. Parul meu, verde padure, trupul tot campie inflorita, sangele meu - cararile sub pasii tai...
Caldul pamantului, caldul inimii mele...

Ca sa fiu cu tine pe cer, am urcat pe varf de munte, cu bratele cuprinzand zarile... Am stat asa, primind soarele in ochi , in piept, in toata faptura mea, si m-am rugat zbor...
Si mainile mi s-au lungit si s-au acoperit de pene albe, nascand aripi uriase. M-am facut usoara si mi-am dat drumul de pe stanca, plutind peste munti si peste mari, sa ajung in locul tau de acum.

Tot eu eram, sun picioarele tale, poteca.
Tot eu eram, langa fereastra ta, umbrind luna...
Si totusi nu stiai, eram inca departe...

M-am intors atunci pe malul marii si am intrebat-o. Cum face ea cu indepartatul ei?
Si mi-a spus...
Atunci m-am asezat pe nisip si m-am rugat vant...
Si mainile mi s-au lungit, lung-luuuung, pana ce s-au risipit in fiorii brizei...Si tot trupul mi s-a risipit in tremur usor, adiere blanda si calda...
Si m-am intors la tine in dimineata. Ti-am mangaiat fata si ai zambit, ai deschis ochii si ti-am atins visul agatat de gene...Frumoase visele tale, calator...

Te-am mangaiat indelung, rasplatindu-mi lunga indepartare, si pe urma am facut mai mult. Cu mireasma sarata a tarmului meu, cu soapta spumei sarutand nisipul, cu adierea zorilor, am patruns in tine, ca respir...
M-ai tras toata inauntru in caldura ta, invaluindu-ma.
Alerg, curgandu-ma, cantandu-ma, in sangele tau, intrand si iesind prin odaile inimii tale. Stau agatata de buzele tale, cand vorbesti, sunt firele de par de pe tampla ta, atingandu-ti gandurile... Uneori visam impreuna si impletim povesti, croindu-ne lumea dupa cum ne canta inimile... Inima mea, in a ta...

Poate ca fiind atat de aproape, nu de tine, ci in tine, vei simti in cantecul tau o soapta noua. Vei deslusi in poveste un fir de argint, langa firul tau de aur. Vei simti, poate, o chemare noua, un dor... Poate vei sti.
Daca va fi asa, daca ma vei gasi inlauntrul tau si vei vrea sa ma poti cuprinde, sa ma fac iarasi om, langa tine, doar spune-mi pe nume...

.

miercuri, 29 iulie 2009

Print nobil, noapte buna

...
foto

"Acum se frange-o inima aleasa. / Printul meu bland, noapte buna" (William Shakespeare )

Unui print drag, poate va deschide si va citi. Desi stiu ca nu comenteaza pe blog...


"Print nobil"... Intrebai de ce iti spun asa si nu altfel. "Prea multe dulcegarii. Ce, e tot asa frumos? Nu vezi cat praf, cat moloz, cata funingine? Cata greata... Strazile pline oameni care se clatina, se tin de pereti si-si varsa fierea. "
Asta voiai sa-ti spun, nu? Sa-ti amintesc, sa-ti subliniez cu markerul galben ceea ce deja vezi peste tot.
Sa ma alatur tie, sa ne urlam sub luna unul altuia tenebrele, sa ne lingem ranile...

Imi pare rau, nu mai stiu limba asta. Nu-i nici o pierdere, e plina strada de altii care o vorbesc. Ti-o indeasa pe gat, ca stai cu gura deschisa pentru asa ceva. E hrana ta de toate zilele. Te umpli, apoi te asezi pe marginea bordurii si iti plangi de mila, cersindu-ti libertarea de la "aia" care ti-au luat-o.
Ti-au luat-o in timp ce tu erai plecat... Vorba mamei, copil de tarani: "Erai plecat la razboi"... Bunicul chiar a fost, si povestea de intamplari adevarate, de ti se incretea carnea pe tine.
Nu am de gand sa-ti fac asta. Povesti de razboi sunt pe toate drumurile. Nu-i nevoie sa ceri, ti se toarna in ochi, in urechi, in nari... Crezi ca respiri inca aer???

Nu o sa vorbesc limba asta. Nu e a mea. Ce sa fac, eu sunt chinez... Am ales sa hranesc altceva in mine. Sa refuz blidul de otrava. Mi-am dat seama de el destul de tarziu, dar am facut-o. Mi-am ridicat fundul de pe bordura, am tras de mine si m-am tarat pe iarba. Am stat acolo in ploaie si in vant si in soare pana cand puterea macinatoare a gandurilor s-a risipit. Mi-am lins si inchis ranile, fara sa mai urlu la nesfarsit. Mi-am avut prima noapte neagra si am iesit din ea. Eu am ales calea, sa rup odata cu cersitul. Exact cand am facut asta, a venit prima mana alba. Mi-a aratat primul fir de poteca. Mic, ingust, dar era. Pe urma, inca o mana. Alta parte de drum. Si tot asa.

Acum am langa maine tovarasi de drum si colindam crestele. Nu ma mai uit de mult la vanzatorii de strambatati. Da, strambatatea exista, dar eu sunt chinez... Eu imi aleg locul privirii. Si daca vreau sa vad, vad acolo rostul strambatatii. Nimic nu e fara rost. Nu mai injur pe hotii de libertate. Nu-mi pierd timpul si energia cu asta (vezi, m-au invat bine chinezii). Nu mai injur, pun mana si o iau. Imi croiesc drumul meu, sa respir. Ce sa fac eu cu limba aia, pe care vrei sa vorbim? Sa te ajut sa te simti mai rau? Parca asa, daca te simti rau, esti viu, si daca te simti bine, nu... Ca si cum bine e atat de imposibil incat sigur e fals...

Uita-te la incaltarile mele. Am praf, dar e de la multimea drumului, nu de la cenusile si baltile de langa ziduri. Alea, desi le trec si eu, ca si tine, nu-mi stau prea mult pe incaltari, fiindca eu dansez. Uneori dansez si desculta. Cand mi se lasa umerii, obositi – sunt om ca si tine, obosesc si eu, sa stii – ma asez pe pamant pret de un sfert de ceas, si ma golesc de oboseala si ma umplu de bine. De mii de ori mi-a dat mai mult pamantul asta pe care stau si pe care calc decat aia pe care ii injuri si pe urma ii astepti cu mana intinsa.

Poftim? Ai vrea sa incerci si tu? Sa stii ca nu o sa iti fac prea multe desene... "Dulcegariile" sunt invatari pe pielea ta. Sa inveti sa vezi frumosul acolo, in gramada de gunoi, nu e greu, daca vrei, dar poti sa te alegi cu alergii. Nu la miros, ci la dulce...

Ei, ce ai hotarat?

Pana imi spui, iti zic dulcegareste
"Print nobil, noapte buna"
dorindu-ti nu sa ti se franga inima, Doamne feri, ci doar cercurile de fier din jurul ei...
.

Cantec de drum

...



Arsita asta era cam prea mult, nu-i asa?
Am vorbit ieri cu o vantoasa sa treaca pe la tine, sa-ti mangaie visele.
A fost, a mangaiat, s-a intors.
- Ce facea?
- Era in vise...
- Stiu, dar cum?
- Cum stii...
- Tot in ghioc?
- Tot.

Am vorbit azi dimineata cu Zana Zorilor, sa faca ea deschiderea zilei, pentru tine...
Nu stii, dar ea a dat culorile alea pe care le-ai sorbit, cand ai deschis fereastra...
A fost, a colorat, s-a intors...
- Ce facea?
- Inca intre ape...
- Cum era colorat?
- Inca tulbure... Parca - parca se asternea un pic de albastru, asa, peste umeri. Gatul inca infasurat... Vorba nu-i inca sloboda...

Am rugat soarele sa-ti luce pe fata, sa stearga ceturile, sa puna lumina in arc peste drumurile tale, sa-ti arate poteca si sa te incalzeasca atat cat sa-ti fie bine. Nici prea multa arsita...
A fost, a luminat, si mi-a spus...
- Cum era?
- Fusese in ceata, plecase pe drum si pierduse poteca. L-am prins pe inclinarea drumului, cobora si nu stia inca de vartejurile de sub stanca. Am luminat si a vazut, a manat calul in sus, pe carare...
- Cum vede acum?
- A inceput a vedea... inca slab, nedeslusit, dar o sa tina drumul si va gasi pe cale tot ce s-a pus in ajutor.
- Stie mana bine calul?
- Stie. Mana buna, vointa este, doar vederea...
- Cand?
- Doar Luminatorul stie, eu am doar ziua...
- Cum e pasul?
- Inca sunt umbre acolo, inca se clatina in el, dar puterea ii este mare. Va sti si va lasa sa iasa.
- Cand?
- Doar Luminatorul...

Stau in rascrucea drumurilor si zic, pentru calator:

Luminatorule, Mangaietorule, Vazatorule,
Adu-i lumina in inceptul drumului,
Pune-i culorile curcubeului,
Aseaza-l in linistea mintii si in pacea sufletului
Da-i puterea si ascutimea vointei, sa taie apele cu latul palmei
Si sa-si vada calea, la cotul cararii, inainte de a merge mai departe,
Sa-si cearna bunele si nebunele,
Sa-si asculte inima si sa simta Rasuflarea,
Sa-si gaseasca pe cale tovarasii buni
Sa invete vorba pamantului si a traitoarelor,
Sa citeasca in curgerea norilor...
Limpezeste-l, hraneste-l, in caldul Viului inveleste-l...

Si, dupa cum vei voi, da-mi de stire...
.

marți, 28 iulie 2009

Si inca dans...

...


Toate s-au adunat aici, pe buza prapastiei timpului... Se uita la mine, asteptand sa fug atunci cand vor sari sa muste...

Nu ma mai sperie. Altadata muscau de inima, adanc. Era mica, biata de ea, o pasare zbatandu-se intre zile si nopti, caci nu stia Cantecul.
Acum am dat de Inima, de Izvor, care a crescut-o pe micuta inima, facand-o uriasa, pana la cer...

Am aprins focul si am facut cercul de jur imprejur... Puteti sa veniti. Hai, veniti odata! Nu stiti ce va asteapta... Nu, nu voi sari eu la gatul vostru, nu ma intereseaza nici un pic sa va vad sangele.

Tradarile, fricile, toate vechile clatinari, fugile si micimile... Ati venit sa va vad, sa faceti prezenta... Asa, aliniati-va , iesind dintre umbre, de dupa copaci. Nu are rost sa mai fugiti in albul iernii sau pe uscatul verilor. O sa dansam impreuna, daca vreti, si o sa radem, pana ce va veti fi secat puterile si veti incepe, in sfarsit, a spune...
Atunci va veti goli de tot si va veti desira, ca niste haine impletite din care se trage firul, de la tiv... Ghemul, atat cat o sa iasa, va fi pus pe foc. Scanteile se vor invarteji in sus, iar eu voi dansa in jurul focului, cantand...

Gata, e iara loc liber in jur. Dupa ce voi termina dansul asta, voi porni orincotro, drumul e liber spre toate zarile...
.

... si dansul...

...

foto

Stiu, totul este un dans...
Ne vedem unul pe altul, alegandu-ne din multime, ca parteneri in vartejul asta care ne fura...
Nu mai stau pe margine... Prea e nestiut timpul, sa il las sa treaca. Nu stiu cat tine dansul, cat vor canta cantaretii.
Nu-mi este teama de ridicol, de ce o sa spuna lumea. Nu conteaza, ei nu imi fac nici bine nici rau, eu, doar eu sunt aici, sa dansez...

Stiu ca te temi. Posibil sa nu stii pasii. Nici eu nu-i stiu, oricum, nu-i stiu pe toti, nu stiu ce vine... Si cu toate astea, indraznesc sa imi iau partea mea din dans, sa ies si sa te prind de mana. Nu stiu nici eu bine, s-ar putea sa ma impiedic, dar sunt acum cu tine si ne tinem imbratisati in nebunia asta, fara sa mai vedem nimic in jur.
Dansul ne va invata el singur miscarile, crescandu-ne si facandu-ne dansatori, aruncati in inaltimi, degustand betia dragostei, umplandu-ne de forta vietii... Ne invata trecerile si legarile, rotirile si opririle, continuarile si respiratul impreuna. Ne mai invata si sa cantam si sa ne povestim unul altuia, citind in ochii celuilalt...

Adancindu-ne unul in cutele altuia, mangaindu-ne privirile si bucurandu-ne de caldura sangelui ce ne canta la fel, ne invartim si trecem peste pauzele dintre melodii tinandu-ne unul in altul...
Nu stim cat va tine dansul. Nu stim nici macar cat vom dansa impreuna. Cantecele se pot schimba si poate unul sau amandoi nu vom mai gasi potrivirea pasilor... Poate va veni altcineva sa te invite la dans si poate vei alege sa pleci... Asta este dansul, il stiu... Atata cat este, ne lasam in el, imbatati unul de vraja celuilalt, de magia dansului, si bucurandu-ne de fiecare rasuflare. Nu stim cat va fi, dar stim sa ne umplem de clipa ce este, de minunea ei...
Asta conteaza, si deplina incredere, lasarea in bratele dansului, in bratele noastre, unul in altul...

Primeste clipa asta, intra in dans si bucura-te!

.

luni, 27 iulie 2009

Noapte de dans

...
foto

Gasise usor locul acesta, dupa zgomotul petrecerii. Mai bine zis, dupa muzica.
Avea o usurinta de a gasi locurile si momentele astea...

Venise si intrase asa, pe poarta, simplu, fara ceremonie. Salutase mirii si parintii acestora, apoi se asezase pe unul din scaunelele de pe iarba.

- Frumoasa noapte! spusese ea, in timp ce scotocea in micul saculet de catifea neagra, brodat cu tot felul de fire colorate.
Batranul de langa ea zambise si trasese scaunelul mai aproape. Incepura sa vorbeasca, incet, aratand fiecare pe iarba, cu varful piciorului, sau cu degete lunecate in aer...
Vorbisera asa o vreme, apoi ea isi aprinse ciudata tigara, ca un trabuc, si omul se trasese un pic mai departe.
- Tare, tigara asta, ce fumezi mata aici. Miros ciudat, de padure... Nu-i frunza de la noi.
Femeia zambi, cu stropi aurii in ochii verzi, si scutura niste fire din ciudata iarba, cazute pe rochia rosie. Omul, povestitor despre zboruri - lucrase in aviatie multi ani - nu fuma, dar stia sa ghiceasca locuri si lucruri.
- E din muntii mei, de departe...
- Aha... zise el si zambi. Aveau destule povesti impreuna, desi ea parea mult mai tanara si mai neumblata. Doar parea, caci stiau ei amandoi bine despre lume...
Povestind, se uitau la cei de pe ringul de dans. Multe perechi, zambind si miscandu-se in ritmuri diverse, incercand gustul limbajului fara cuvinte...
Ea citea in ei, dupa rotunjimile si ascutimile miscarilor, unde sunt stransi si unde sunt largi... Multi, prea multi erau obositi si stransi bine, legati cu nouazecisinoua de cercuri, ca zmeul din poveste...
Dansul venea din alte lumi si le oferea sansa deschiderii, dar ei inca il credeau doar un mod de a se ascunde dupa o noua masca... Departe erau, departe de tot...
Printre ei, de cealalta parte, o vazu pe ea. Aceea dupa care venise aici.
Femeia statea langa o pereche de tineri. Era asezata picior peste picior, cu fustele stranse pe langa corp, cu o poseta mica inghesuita pe un colt, in spatele ei, pe scaun. Vorbea ceva cu tinerii si din cand in cand privea la dansatori. La cate o unduire a ritmului, la cate o lovitura adanca, piciorul sau umarul sau amandoua zvacneau...
O privi asa, gasindu-i si culegandu-i fulgerarile dintre pleoape. Putea sa-i vada, cand si cand, serpii rosii si albastrii de sub piele. Femeia cea tanara nu era constienta, dar trupul ei stia si raspundea...

Maga se uita la ea atat timp cat i-a luat sa-si termine tigara ciudata. Fumul acesteia se raspandise in curtea plina de petrecareti si acestia se imbatasera fara sa stie ca nu vinul era vinovat... Glumele lor se intetisera si rasul le galgaia vocile din ce in ce mai tare. Pe ring se adunasera tineri si batrani, intr-o hora nebuna, care se lungea, trecand dintr-o melodie in alta.

In rochita ei inflorata, femeia cea tanara isi legana piciorul incaltat in sandaua fina, cu toc inalt, prinsa cu barete fine impletite pana sus, pe glezna.
Maga privi incaltarile si zambi gandului ei. "Total nepotrivit"...
Scuturand de pe degete urmele de foi, se ridica si se indrepta spe femeie. Strabatu usor printre dansatori, undunindu-se si schitand cateva miscari, zambind cate unuia, alunecand, strecurat pana la marginea aceea cu mese si scaune.
Femeia vorbea ceva cu vecina ei. "Total nepotrivit"...
Se apleca si o atinse pe brat. Tanara tresari si se intoarse, privind-o. Inca cetoasa, privirea ei sa tragea dintre firele unor ganduri pe care deja si le pierduse, in momentul rostirii lor.
- Vino.
Atat ii spusese, tinand inca palma apasata pe bratul ei.
Tanara se ridica, parca in transa, cu ohii in ochii cei verzi-aurii.
- Vino, mai spuse o data si se trase mergand cu spatele, peste iarba, conducand-o pe tanara, cu mana inca pe bratul subtire, infiorat a recunoastere.
In marginea ringului de dans se opri si se intoarse astfel incat tanra sa ii paseasca in fata.
- Scoate-ti sandalele.
Ca in vis, tanara se apleca si, desfacand repede baierele fine, scoase sandalele si le puse in iarba. Abia atunci vazu ca Maga era desculta si ea.

foto


- Calca pe iarba. Simte cu toata talpa. Simte si lasa sa simti...
Tanara pasi in iarba, lasand sa treaca primul fior al recelui. Alti fiori, calzi si reci, serpuira repede in sus, de la glezne pana la radacina coapselor, pana in pantece... O putere noua intra in trupul ei, prin talpi, adancita in sange, in oase, intr-un dincolo de simtitul de pana acum, noua si fierbinte...
- Asaaaaa... Simte-ti radacinile. Simte-o si umple-te. Adu-ti aminte. Reaseaza-te pe fata pamantului si in tine. Las-o sa curga... Asaaaa...
Femeia cea tanara inchisese ochii si pusese mainile pe pantece. Fiorii umblasera in trupul ei, aducandu-i simtirea intr-un varf, si acum statea pe el, asteptand... nu stia ce. Se unduia incet, usor, in miscarea aceea serpuita...
- Asculta. Asteapta si asculta...
Muzica se opri brusc si clipa se lungi, suspendata pe muche...
Apoi sunetele cantecului lovira intai in pamant... Prin talpile goale, urca nestavilit, in picioare, in pantec, pana in piept... Explozia o facu sa ridice mainile. Si atunci vartejul o prinse de mainile ridicate. O prinse de palme, de brate, de umeri, de talie... Scuturandu-i trupul intai mai incet, apoi mai tare, prinse a o roti in miezul lui insusi. Femeia cea tanara inchisese ochii si se lasa acum in bratele lui, ale vartejului... Picioarele desculte se miscau in ritmul muzicii, nou intalnita, noua auzita, pana acum nestiuta. Muzica inimii ei, impletita cu bataia tobelor, cu sunetele fluierelor si ale chitarelor... Departe, in alte tari, in alte timpuri, femei si barbati dansasera in aceeasi vraja, aceea a trupului lor in vartejul Dansului, al inimii lor in bataia inimii Mamei... Se lega acum, peste spatii si peste timp, cu fratii si surorile ei, cu dansatorii pamantului si ai cerului.
Mainile i se miscau rasucind si framantand aerul dens dintre palme, talpile apasau pe pamant, tragand viata si dand-o inapoi pamantului... Frangeri si inaltari, alunecari serpuite, cercuri-cercuri, ochii spre stele. In jurul ei aerul se aprinsese si facea dare de lumina, cu toate culorile curcubeului scanteind.
Fara sa stie, ajunsese in mijlocul spatiului de dans, cu toti ceilalti trasi pe margine, urmarind focul acela care curgea prin ea, peste pamant, peste ei... Ca vrajiti, ramasesera cu gesturile intrerupte, cu gurile cascate, abia respirand, simtind in mijlocul pieptului vartejul pe care ea il si vedea, in lumini...
In spatele lor, vantul incepuse sa miste si el, ridicand fuioare de petale de prin iarba si aduncand frunzele copacilor mai aproape, sa vada si ele, peste capetele privitorilor...
Intr-un tarziu muzica se opri, cazand la picioarele ei. Femeia cea tanara se clatina un pic pe picioare, cu bratele ridicate in laturi, rotund, cu palmele catre cer. Picuri mici stelati i se lasasera langa tample, prin par...

Se lasa un pic sa respire, apoi cobori ochii din stele si privi spre Maga. Ochii verzi-aurii agatasera in colturi un zambet si acum o tineau inca in vraja... Incet, Maga ii dadu drumul. Usor clatinat, femeia cea tanara se indrepta spre margine, in iarba. Un murmur ca un oftat misca multimea privitorilor, care se descremenira din starea de dinainte , reluandu-si povestile si glumele. Femeia cea tanara se aseza pe iarba, cu picioarele sub ea, mangaindu-si umerii infiorati de racoarea pe care abia acum o simtea. Maga o privi, apoi se intoarse pe poteca, facandu-si drum spe iesirea din curtea petrecerii. In timp ce pasea, privi inca o data, intr-o parte, spre margine, spre umbra...

In lucirea palida a lampilor din gradina, el urmarise toata scena si acum se uita la femeia asezata in iarba, asteptand... Astepta sa ii vada prima miscare, dupa ce se va fi ridicat. Sub bataia verde-aurie, ochii lui se intoarsera o clipa dupa femeia din umbra. Vorbira scurt, in tacerea privirilor. Maga zambi si se furisa, disparand in umbra din care venise...
Avea sa fie o noapte lunga...

.

vineri, 24 iulie 2009

Poveste

...
foto

Imi esti asa de obosit...
Ce ti-au facut? Ce ti-ai facut?

Cat de tare te-au clatinat vanturile astea... Stiu, inca poti sa mai iesi in padure, sa cauti urmele propriilor tale vanatori, mai vechi si mai noi, dar vei ramane in curand fara suflu si va trebui sa te asezi... Daca voi sti clipa aia – si poate ca stiu – voi spune pietrei aceleia sa te tina cu grija, ca pe un copil. De va fi buturuga, o sa-ti si cante, caci lemnul da fluiere lumii si stie cantarea...

Poate o sa iti recunosti oboseala inainte de a te prinde in mijlocul padurii si vei ramane aici, un pic, doar un pic...
Intr-o zi, cand iti vei face curaj, vei ramane peste noapte.
O sa-ti pun in ceai floare de tei, sa te aduca in liniste mai repede si mai bland...
O sa te las in cel mai incapator dintre cele sapte patucuri si o sa iti spun o poveste.

Stiu, o sa zici ca doar copiii mai asculta povesti la culcare.
De parca ei
ar avea nevoie de vise.
De parca ei ar avea nevoie sa creada ca binele invinge intotdeauna.
De parca lor le trebuie, pe langa happy end-uri, atatea povesti de dragoste si de curaj.
Copiii n-au nevoie sa afle astea in povesti. Copiii le stiu, le traiesc. Le este firesc, ca aerul, ca respirul, ca lumina zilei, ca albastrul noptii... Pentru ei, atingerea magica e inca reala. Cad si se ridica, incapatanati in a invata mersul si alergarea.
Pentru ei e ceva normal sa vezi culorile si luminile oamenilor, sa fii invizibil, sa calatoresti prin timp, modificand trecutul si viitorul. Ei traiesc si atat...

Oamenii mari au nevoie de povesti.
Cand le intorc spatele, pierd usurarea drumului si multi din posibilii aliati. Se duc pe la doctori si bat pe la usi si se intorc la cotetele lor de gaini, zicand ca doar au visat copilareste ca pot sa fie vulturi.

Voi profita de descantecul florii de tei, care te va aluneca in somn, si, cu toate teoriile tale cu tot, iti voi spune multe povesti. De alea de crestere a inimii si a bucuriei.
Voi sfarsi in cele din urma cu aia, cu Fata Saracului Cea Isteata, nu cu Praslea Cel Voinic...
Ti-ai dori tot istoriile de lupte si invingeri...
Dar eu nu... Iti voi spune la sfarsit povestea mea de femeie, care atunci cand a trebuit sa aleaga cel mai de pret lucru din casa ta, te-am luat pe tine. Te-am adus acasa, te-am pus adormit pe cuptor, sa-ti fie cald si odihna, si te-am invelit in lumina inimii mele, ca sa renasti, sa iti iei din nou puterea de a visa, punand-o langa toate victoriile tale de pana acum.
Te voi invata sa-ti iubesti ciatricile, sa-ti inveti trezirea ascunsa in dez-amagiri si sa iti limpezesti ochii. Ochii astia, frumosi, atat de obositi...

Te las acum. Stau pe prispa casei si privesc spre odaie, din cand in cand... Lucirea lunii iti lumineaza fata si, dupa tresarirea usoara a ochilor si a colturilor gurii, stiu ce visezi....
.

Culegatoarea de pasari

...




Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.

Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...

O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.

- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...

Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.

- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.

Si aerul s-a facut auriu langa ea...


joi, 23 iulie 2009

In lumina de seara

...
foto


In lumina de seara, in acest cerc de liniste, stam amandoi... Te-ai ridicat sa privesti apusul. Usoara, foarte usoara miscarea ta...
Prin maneca larga a hainei, palma intinsa spre pamant pare o floare deschisa spre mine... Eu, la picioarele tale, privesc si linistesc. In liniste, linistesc...

Iti simt dulceata, aceasta noua dulceata, ce n-am mai stiut-o pana acum...
Gasisem in ultima vreme fluturii, pescarusii, vulturii si toate felurile de flori stralucindu-si culorile, blandetile si uneori tremurandu-si umbrele in piepturile lor. Da, gasisem aceeasi palpaire a luminii insetate de Lumina si in piepturile lor, ale barbatilor.
Desi mai mult de jumatate de lume spunea, de multe vreme, doar despre lupta si incrancenare, incet-incet "cealalta parte" isi aratase aripile deschise in fata mea si ma vindecase de generalizari, descosand toate tivurile limitelor strans cusute in povestile atator generatii. Incepusem sa vad atatea frumuseti acolo...

Dar dulceata asta n-am mai gustat-o pana acum...
Privesc in sus, spre tine. Vantul usor de vara iti flutura parul, lin, mangaind asa cum eu inca n-am facut-o. Ti se vede, pe culorile cerului, marginea luminoasa a trupului tau - ca o trestie, trupul acesta, unduind suplu, usor, atat de usor... Aerat, ca lumina de aer...

Din palma ta deschisa spre in jos curge miere de lumina.
De peste tot ne ploua lumina asta blanda, picuri rotunzi insirati pe fire nevazute umpland tot pamantul, tot cerul, si pe noi...
Intind fata spre mana aceasta inflorita in jos, spre mine, si deschid gura. Se toarna adanc in mine toata lumina asta, dulce ca mierea si mult, nespus de mult mai buna...
Licoarea vie de lumina imi curge pana in inima si mai departe... Imi umple tot trupul si mi-e plina si mintea de lumina ta.

Se aduna in inima fluturele de lumina, isi creste aripile si iata-l deodata asa cum fusese candva, pescarus... Aripile palpaie, gata de zbor...
Inchid ochii. Peste o clipa, exact peste una, voi zbura, cine stie unde...
Daca ma voi pierde de tine?
Gandul a fugit deja, si urma taierii lui e umpluta pe clipa de lumina.
Simt pe umeri mainile tale. Ca pe o petala, ma ridici usor. O, e deja prea mare, pe margine, fluturarea...
Se rasuceste lumea! Tine-o putin pentru mine, imi este inca prea mult!
Usor, cu palmele amandoua, ma aduci lipita de tine, sa-mi pun fluturarea langa a ta.
Deja lumea s-a rotit de nu stiu cate ori, nebuna...
Suntem acum un respir. Nu stiu unde sunt eu, unde esti tu...
Aceeasi miere luminata curge si nu stiu unde-s afara si inauntrul...
Ametim, o vreme, asa...
Astept acum urmatorul respir. Si nu-i voi cere lumii sa se opreasca...
.

miercuri, 22 iulie 2009

Incercuirea

...



Stiam ca ai sa vii. Veniri din astea au mai fost de cateva ori...
Casa asta e facuta si pusa in deal, sa indraznesti sa vii... Intre dealuri nu-i nimeni sa caute, sa scotoceasca, sa barfeasca...
Ti-ai purtat aplecarea sovaind pe poteca, dar ai ajuns... Asta-i bine.

Nu stii de ce ai venit. Sufletul tau stie, el te-a adus, tu inca nu stii... Si asta-i bine. Totul era sa ajungi.
Ai vrea sa stai asa, sa sorbi o cana de ceai si sa ti se indrepte spinarea, sa-ti stea fruntea iara in lumina, sa-ti curga libera viata prin firele tale.

Inca nu stii de ce, cum si unde s-au innodat firele, de nu aluneca toate usor, asa cum au fost facute, sa curga...
Nu te lasi inca intins pe masa si desfacut. E prea mare efortul asezarii, in strangerea singurului stalp care te mai tine in picioare, cel al suferintei...

Stai inca drept, rigid, in aplecarea ta, abia intinzand mana spre cana, tremurandu-ti tararea umbrei printre ierburi. Umbra stie, incearca din toate puterile sa se furiseze, sa scape. Stie ca i s-a venit ceasul descresterii ca umbra si cresterii luminii.
Oricum, umbra isi stie bine rostul ei...

Bine... Vad ca oricat ti-as canta, inca e prea grea ascultarea.
Oricat as aspune ca mi-e atat de cunoscuta poteca pe care ai umblat - doar eu am ajuns prima aici si am facut casa asta, fir cu fir - tu nu-ti lasi clatinat stalpul de care te tii cu amandoua mainile, de atatea vieti...
Stiu si asta. Mi-am carat stalpul asta, catarg al corabiei mele, tot de atatea vieti, si inca iara...
Oricat as desena harti ale calatoriilor tale posibile spre miezul luminos din vartejul vietii tale, inca nu ti-s gata toate, sa pleci cu toate ca sa te aduci Acasa.

Ma plec insa in fata indraznirii tale de a te aduce aici, in locul in care se va incepe iesirea ta dintr-o lume si intrarea in intre lumi, in locul de mijloc din care pornesti oriunde te va duce puterea ta, cand o sa-i dai drumul, pe drum...
Mai mult decat stiai ca stii, vei vedea...

Gusta, gusta din ceai...
Eu o sa fac cercuri-cercuri in jurul tau, cu pasi de tango, cu toti pasii de dans din tarile sudului, unde soarele face si muntii sa se roteasca, purtandu-si in cerc si paduri si ape si tot ce sufla viu peste creste. Unde oamenii danseaza in saracia caselor lor, beti de soare, de fericire, de multa dragoste, simtindu-se stapanii lumii lor, pe care o vad atat de frumoasa...

Cercuri-cercuri, incet... lunecat din varful piciorului, din varfurile degetelor, firele de lumina tes tortul de raze al noului tau cocon. Cantecul tese si el, luminand curcubeele invelisului tau.
Cand va fi gata, voi trece prin el - lumina trece usor prin lumina, voi lasa umbra mea afara, n-ai teama - si voi pune mana pe inima ta, asteptatoare a singurului impuls de care are nevoie ca sa-si indrepte bataia.
O voi impinge usor inauntru, si mai inauntru, pana va intra cu totul in INIMA.
Atunci vei fi inundat de Iubire.

Dupa aia nimic nu va mai conta, decat sa-ti respiri, liber, fluidul asta, care ne sufla pe toti.

Si te vei iubi...


marți, 21 iulie 2009

Tango

.
Prinde, atinge, tine si lasa, si fugi... aproape aruncati unu-ntr-altul... Deodata rotit, miscarea picurata in varf se agata o clipa de clipa insasi, si cade... Si-i prinsa jos, pe podea, in alunecare, intinsa, unduita, intinsa iar si azvarlita in cer...

Cautand, cercuri-cercuri si jumatati de cercuri unul prin altul umbla, asa cum ne umblam si noi unul prin altul...

Vorbeste-mi asa, in miscarea rotunda si apoi ascutita, si iara rotunda.

In varf, aici, puls... Inimile bat impletit... Aruncare si val si iar repezim impreuna avantul... Prin palme, departe si iarasi aproape, urca si foc si gheata, si dulce si amar...

Nu pot sa te las inainte si nici inapoi... Ma umple vartejul si-mi duce toate in tine, in aceeasi miscare nebuna prin care iti torni in adancul meu nerostita cautare...

Suntem o fiinta cu patru picioare care se urmaresc si se onduleaza unul in jurul celuilalt, cu miscari aparent haotice, incercand sa se arunce si ele in miez, acolo unde deja ne rotim sufletele impreunate in vartejul lui unu.

Cum sa ramana pamantul pe loc? Asa a-nceput lumea sa se invarta, pe primii nostri pasi, alergandu-se, alunecandu-se unul pe altul, pana in inima si mai departe...










.

luni, 20 iulie 2009

Prietenul meu elefantul

...

foto


Nichita Stanescu - Autoportret

Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.




Am un prieten elefant. Cu el stau de vorba, in general duminica, asa, dupa cinci...
Ne bem ceaiul pe banca in parc - am eu o banca - si povestim verzi si uscate, dar mai ales verzi... Imi zice ce a mai facut saptamana care tocmai a trecut, in timp ce-si rasuceste din foi de porumb o tigara, pe care, bineinteles, n-o fumeaza... Cine a mai vazut sa mai fumezi in ziua de azi porumb? Da-i place sa rasuceasca la foi... Cu trompa le rasuceste, e teribil de indemanatic... Adica indetrompic...

Cum ziceam, povestesc cu el asa, pana-n noapte, uneori pana dimineata. Vorbim de luna si stele, uneori de ce-au mai facut alde Jupiter si Saturn... Astia, mai mari, se vad mai bine si nu se ascund asa usor sub covor...

Povestim si de oameni, desigur, cu multa decenta si cat de discret putem. Oricum, politistii care patruleaza prin parc ne stiu, le e tres sympa elefantul meu, si mai aduc foi de proumb... De unde le-or scoate?

Ieri am vorbit despre unii care-si scosesera cuibul de barza de pe casa. Cica deranja teveul si aveau purici. Ei, nu berzele... S-au gandit sa masoare libertatea si au ajuns la concluzia ca ala, cuibul de barza, ii deranja. Desigur, au eliberat rapid acoperisul si acum sunt oameni liberi. Au teveu nepuricos 24 din 24... Liiiiberi!

"Evident", am zis, si a ras... Era vorba noastra, din bancul cu tiganul care-si bate nevasta, o stalceste - coaste, picioare, maini paradite bine - dupa care o intreaba:"Te doare, ma, te doare?" Milos, ca barbatul... Ea, din colt, cu ochiul umflat: "Evident!" Cu vorbirea aia a ei. "E-vident!"

Am convenit amandoi ca e evident, ca are dreptate nea Morpheus:

You have to understand that most of these people are not ready to be unplugged and many of them are so injured, so hoplessly dependent on the system that they will fight to protect it.

(Trebuie sa intelegi ca cei mai multi dintre acesti oameni nu sunt gata sa fie deconectati si ca multi dintre ei sunt atat de raniti, atat de fara speranta dependenti de sistem incat vor lupta sa il apere - Matrix)

I-am zis elefantului ca de-aia mi-am luat acum doi ani sabia aia de samurai pe care o tin in sufragerie, intre alb si rosu.
- Sa te dai mare cand vin musafirii, a ras Ely.
- Aiurea...
- Sa te faci chinez... Pardon, japonez...
- Eiii ... ai ma, si tu...
- Pai sa ce? Doar nu-mi vii acum cu teoria aia portocalie cu taiatul prostiilor din cap si trecutul la actiune asa, pe baza unei porniri mesianice...
- A, nu. Nici vorba. Ma gandeam insa sa ma distrez un pic, taind firele de la cablu.
- Cu sabia? Pai e metalica...
- Iau manusile de cauciuc.
- Si te prinde politia.
- Ely, ce le stii mata pe toate... Las' ca fac pe ninjoteiu', si zbor noaptea pe acoperisuri.
- Te-ai sonat.
- Acu' observi? Dupa ce vorbesc de treispe ani duminica noaptea, in parc, cu un elefant?
A ras si a fornait pe trompa de au aprins luminile juma' din blocurile din jur.
- Nu crezi ca e inutil? Tipii o sa-i cheme pe tipii de la cablu. In doua zile cel mult - acum, cu criza, aia de la cablu chiar se misca repede , sa nu-si piarda clientii- cablurile o sa fie la locul lor. Si berzele nu.
- Nu de berze mi-e mie... Ai dreptate, tre' sa gasesc o solutie mai eficienta.
- Hmmm... Ely astat pe ganduri - of, cand sta asa, baga banca de tot in pamant si sapam pana la ziua sa o scoatem - si mi-a scos o frumusete de idee.
- Ce-ar fi sa bruiezi semnalul antenelor de emisie? Sau sa introduci un alt semnal, cu alte mesaje? Pana se prind ei, transmiti. Cat o reclama, macar...
- Haaaaa. Nu ma gandisem. Chiar ca e buna ideea. Elefantul, tot elefant... De aia traieste suta de ani, are putine idei da' perfecte. Si nu e insomniac...

Ma duc sa mesteresc la aparatura. Puteti si chiar va rog sa lasati aparatele deschise. Urmeaza mesaje importante...

.

ATINGEREA

...
foto

Sa atingi... Sa simti Viata, asa cum nu stiai ca e in tine...

Intai, tremur. Vibratia Viului atat de puternica, incat face sa tremure pamantul. Iti dai totusi seama, cu varful de lance al atentiei, ca este corpul tau cel care tremura.

Atentia in centrul de putere si respira!

Fulgerari de curenti serpuiesc in picioare. Trupul incepe sa se clatine si abia se mai tine in sprijinul zidului... Incet, asezare blanda pe podea. Atingere, prindere, tinere in vartej.

Atentia in centrul de putere si respira!

Tremurul dinainte – nimic... Nimic pe langa asta. Furtuni clatina zdravan corabia trupului, care se lupta prin ea insasi de zici ca se va face bucati... In acelasi timp, respirul tine calmul si linistea... In liniste sunt culorile. Albastru-albastru si violet... Culorile-petale una peste alta, se acopera, se descopera... Urca vartejul, cuprinde tot... Ca o nava ce se lanseaza, cu toate motoarele pornite... Foc, lumina, culoare, foc, lumina... lumina se aduna nebuna de peste tot... Urca si fulgera si coboara si fulgera iar... Scanteiaza si umple culorile-surorile albastre si violet.

Atentia in centrul de putere si respira!

Cineva urmareste. Cineva respira, Cineva vede si simte tot, masurand balansul si calmul si vazand. Cineva e aici si vede. Ochi... ochi care vad... Fara-Trupul...

Coborare in respir. Calm.
- Gata, aceasta e ultima ta respiratie. Cand expiri, inima se va opri. Calm, fara frica, mergi inainte. Esti in prag. Paseste.
FARA FRICA!

HAAAAAAAAAA! Iesirea din lume! Uaaaaaaa!
- Cum a fost? - Usor, foarte usor
- Cum este? - Usor, foarte usor.
-Vezi in urma. Inca mai este pragul... Intoarce-te sa privesti. Cum a fost viata ta?
- A fost frumoasa.
- Simte...
Blandete si dulceata. Multa dulceata. Toate s-au umplut de dulceata. Atat de buna, calda, plina, si mai ales daruitoare.
- Uite, furtunii aia multi, aia, ii stii? Care te-au dus incoace si incolo, cenusiii si furtunii, cum le ziceai... Ce sunt? - Ingeri... mi-au pus in maini puterea de a sta in picioare.
- Si bunii? – Tot buni. – Si albii? – Tot albi... – Si negrii? – Tot albi... Doamne, ce de ingeri! Cata populatie de ingeri in viata asta asa de frumoasa!
- Si plinurile? - Pline... – Si golurile? – Tot pline. Acuma vad. Acuma stiu, Doamne, cata Iubire! Doar credeam ca stiu... Cata Lumina! Bine ca ochii astia nu orbesc. Ochii Fara-Trupului...
- Ce faci acum? Mai stai pe prag? Doara l-ai trecut.
Intru in ea, in mierea de lumina... Calda si mare si multa. Nectar... nu, nu nectar... Nu stiu ce e .
Pulseaza in continuare respirul, il simt, desi trupul e acolo, in viata frumoasa care s-a sfarsit.
Haaaaaaaaa... Un mare respir, doar asta. Maaaareeee reeeeeespiiiiir... O inima uriasa, pulsand lumile... Incet, inceeeet... Sufla. Extinde. Mare. Dincolo. Maxim... Ha, nu exista maxim... Stop.

-Dupa. – Mai avem si dupa? – Mai avem. Stii, asta e doar avanpremiera.
- Ma duc iara? – Te duci ca sa vezi mai departe. Acuma stii.
- Si
asta?
-
Asta... uite, o lumina din ea. Tine mainile. Bun, soarbe-o in tine. Asa. Acum o ai acolo, in miezul puterii tale. Orice drum, in intuneric sau lumina, e al tau si e luminat. Poarta-ti lumina.
Asa...

Atentia in centrul tau de putere si respira!

- Bine ai revenit. Ce ai hotarat?
- Sa-mi port cu bucurie Lumina.

- Thank you for sharing...

sâmbătă, 18 iulie 2009

Prin ochii Celui Fara Trup

...

glitter-graphics.com

Prin ochii Celui Fara Trup...

Through the eyes of Nobody...

Ah, ce mi-a placut asta, mai demult, cand o descoperisem... Nobody. No-Body... Fara trup... Cel ce nu e cuprins...

Azi am primit o noua renastere. Am mai avut cateva. De fiecare data altfel...
Cand invatasem iesirea din pielea cea veche si innoirea, ca sarpele, a fost un fel foarte puternic...
Azi a fost altfel...
Intr-un fel foarte firesc sa fie asa. Azi am fost altfel.

Am avut bucuria sa fiu iar intre oameni care lucreaza cu ei insisi, facand pasii si pentru ei si pentru cei din jur. Cum spunea o Frumoasa, ghid mie pe drum, cei ce-si asuma propriile treceri, arderi si tranformari sunt plini de curaj. In fata lor mereu imi tremur prezenta, ca un copil ce-si vede rasarind Soarele datator de viata... Uimire si recunostinta si dragoste...

De o dulce blandete si de o puternica prezenta, Maestrul, care, asa cum spune si el, este oglinda noastra ce ne reflecta fara a ne judeca, ghideaza in aceste zile calatoriile noastre catre noi insine. Catre noi InSine.

Culcat, deschis si vulnerabil, cel care-si asuma calatoria in el insusi, isi gaseste cu curaj zonele de umbra. Nu doar umbra, ci dureri, sfasieri, traume, caderi, plangeri. Sunt si flori de soare, si ceruri in curcubee, si bucurii si nasteri, iubiri, multe iubiri... Dar pentru ca zborul sa-i fie clar, limpede, inalt, liber, cu aripi puternice si intregi, cel care se azeaza la pamant isi face intai drumul prin abisuri. Si cu curaj, gaseste izvorul durerii celei mai dureroase. Localizat in trup. Aici este invitat sa priveasca nu cu ochii lui, al celui doborat, al celui care se simte in trup, care isi stie istoria suferintei, ci cu ochii Celui Fara Trup... Aici, pe muchea intre intuneric si lumina, e zbaterea, trecerea in a vedea cu ochii Lui... Si vazand asa, tot ghemul care este acolo, toata suferinta, printr-un exercitiu de respiratie, se desface, se dizolva. Se risipeste. Omul ramane curat si luminat... Privindu-se cu blandete, intelegandu-se si iubindu-se.
Privindu-se cu ochii plini de iubire ai Celui Fara Trup...

Intre mainile mele, care asist pe cel ce-si face calatoria, simt fluturarea... Momentul trecerii in acea privire. Momentul vederii si al prezentei Vazatorului. Cand am astfel de daruri, cand asist, ma cutremur de maretia acestei faceri, a des-facerii mai bine zis, cand omul isi atinge si isi strapunge limita, si privirea e a Celui Fara Trup... La fel de uluitoare ca si experienta mea, cand imi este data, aceasta sansa, acest privilegiu si mare dar de a asista la o noua nastere e ca o pasire in pragul Marelui Mister... Pasirea asta se face nu doar cu picioarele goale, nu doar cu mainile goale, ci golit de orice gand al judecatii. De fapt, golit de ganduri... Si cu smerenie, cu multa smerenie, privesc miracolul si primesc apoi darul intelegerii, atat cat imi este dat, cat pot eu sa il duc...

Paradoxal, in vederea noastra cu ochii Celui Fara Trup, tot trupul ne ajuta... In el se simte si el reda curat, sincer, fara nici un ecran, tot. Toata calatoria. Tot zborul. El stie si te face sa simti, desi nu simti exact corpul, asa cum il stii, ci cu totul altfel, o multime de minunatii. Stii, prin simtit, cum e sa zbori... Oooo, sunt atatea nuante si feluri de zbor... Zborul la firul iebrii – asta imi place grozav, mai ales ca il practic in varianta la firul apei, peste marea insorita - zborul planat, inalt, peste munti, cel in vartej, picajul, vria... Pe urma, cum e sa te simti lac. Diferit de cum te simti ocean sau mare sau rau... Tot apa, dar e altceva... Ori sa te simti vant... Ah, ce-mi place! Imi place teribil sa spulber zapada, sa bat spre picurii de ploaie pana-i duc pe orizontala – stiu, neplacut de tot pentru trup, dar pentru vant e al naibii de bineeee!
Cum e sa te simti brad...
Ori nisip de desert...

Oh, toate astea le simti cumva in trup, desi te-ai relaxat atat de bine ca nu il mai simteai deloc cand a inceput calatoria...
Experienta e uluitoare si in toate etapele ei, cel care da semnalele multiple, cel care traduce emotiile in simtit, cel care aduce la suprafata zonele noastre de lumina si intuneric este trupul.

Iar a vedea cu ochii Celui Fara Trup, lucrand totusi cu trupul, este o experienta fascinanta. In fata acestor minuni dezvaluite, asa, ca-n poveste, dar perfect palpabile, sunt ca un copil incantat si ma plec cu recunostinta tuturor celor care m-au ghidat pana aici, Maestrului de azi, tovarasilor mei de drum si mie insami, precum si Celui Fara Trup, pentru tot miracolul implinirii...

Grazie, Gratiei!
.

vineri, 17 iulie 2009

Akai Ito

Akai Ito... Firul rosu. Firul care leaga doua inimi...

Am revazut azi un filmulet coreean, tare dulce...
Nu, nu Akai Ito, serialul japonez, ci filmul coreean My Tutor Friend 2. Doi tineri frumosi care nu stiu sa-si spuna ce au de spus. Si Akai Ito, firul rosu, e firul pierdut de ea cand crezuse intr-un alt vis.
Acum era fara fir... Si totusi langa ea, cineva ii vorbea multe, fara sa-i spuna insa...

Pun copy-paste din film, cu frumoasa scena de final, cea cu Akai Ito.
Bucurati-va!


.

Am avut o jumatate de barca...

...foto

Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

.

joi, 16 iulie 2009

Din cand in cand...

...
foto

Din cand in cand o mai iau la picior... Imi place schimbarea de decor, asa ca mai fac uneori cate un viraj, neasteptat si pentru mine. Cand ziceam si eu si restuʹ lumii ca gata, merg in felul asta si in directia asta, pac! Imi fac un alt drum si un alt pas...

Nu ca m-as plicitisi... nici vorba, viata e o super inventie care nu te lasa niciodata sa-i descoperi toate aplicatiile si optiunile. Curge din ea la nersfarsit noul. Iar unii chiar se tem de el... Noul? Brrrrr... Lasati-ne aici in lintita noastra... Lacul statut e sigur...
La naiba! Cu pas pleoscait, splafff-splafff! drept in balta! Ce daca te stropesti? Apa e apa, nu “vitrion“, si face bine, hidrateaza... Nelinistiti, mormolocii din balta cauta sa-si reaseze balamucul... O sa constate pe urma ca le-au disparut niste milimetri cubi de apa...

Cu pas adaugat mergi cu fata spre peisaj sau cu spatele, pe lateral, asa, sa nu cumva sa gresesti si sa te impiedici... Doar ca asta e forma ideala de deplasare in care iti dau cu stangu-n dreptuʹ... Plus ca la un moment dat de doare ochiul, ala de inaintare...
Daca asta te distreaza insa, fa-o! De-aia ne e dat tot asfaltul vietii, sa ne distram!

Poti sa mergi si cu pasul strengarului – risc de dat cu capul de tot felul de praguri – sau cu pasul piticului – risc de picat in nas ori in fund, cand ti-e lumea mai draga...
Poate de-a busilea. E eficient in relatiile cu superiorii. E mai sigur, da-ti trebe cotiere si manusi. Le-au cam epuizat din pravalii prietenii aia cu skateboard-urile.

A, dar uite-i pe-astia pe skates! Astia, da! Asa, da, speeeeeeeed! Sar peste tot, si nu se sparg, neam! Mare nebunie, multa adrenalina, vai de inimioara alora peste capetele carora au sarit!



Ma uitam azi la toate astea si am concluzionat ca mie imi place variatiunea, dar tin la mine si nu ma risc decat pe planseta de surf. Aia insa merge doar pe apa si mai pe langa mal.
Aleg pasul dansat, cu fel si fel de ritmuri si stiluri, cu interventiile surpriza prin baltile mormolocilor care vor sa ne demonstreze ca e mai sigur sa stai in balta ta...

E grozav sa urci dealul de la Eroilor in pas de cha-cha (Gloria Estefan are grija de aranjamentul muzical), sau sa mai faci un spin cubanez in statia de autobuz, ori sa valsezi pe scari, la serviciu, cu dosarele in brate. Poti sa faci piruete in tot felul de locuri...

Stiu ce o sa ziceti, dar nu ma tem de camera 10... Aia nu mai au locuri de parcare, asa ca m-au lasat in libertate, cica-s inofensiva... Habar n-au ei. O sa apara in curand si la noi street dancer-ii...

Sa nu mai vorbim de copii... Copii atomici!



.

Balamuc la etajul 8

Azi am pus mana pe timp si il invart bine, sa dea si el ceva mai multa dulceata.
Haaaa, rade de mine!
Da, am de reasezat lucruri, oameni, situatii si... pe mine, pe undeva, dupa ce netezesc talmes-balmesul.

Ati ghicit! Tre sa "restaurez" casa, dupa razboi. N-o fac decat cu muzica. Si bairam... Rarele mele momente de zgomot (acasa, ca in padure fac cum vreau...).

Balamuc la etajul 8, pisica alba vanzolindu-se prin casa si pisicile negre sarind pe geam... ori viceversa.

Ye, neste "ezemple", ca sa vedeti cum e...








Hai, zi buna s-aveti, manca-v-ar Raiul!


PS Nu ma pot abtine: Ma-nnebunesc dupa melodia din "Pisica neagra, pisica alba". E cea de la genericul emisiunii "de pe vremea mea": "Din comoara folclorului nostru"...

Chavaleeeeeen romaleeeeeen!

.

miercuri, 15 iulie 2009

Ascultand timpul

...
foto

Intre falfairile clipelor se strecoara uneori inalte coloane sonore.
Ca si cum realizatorii filmelor (povesti ale noastre) ar cauta sa imprime alta si alta curgere melodica, facand din fiecare secventa un potential
to be continued ...

Intr-unul din cantece, posibilele cautari si descoperiri, cele ale
de ce –urilor copilaresti...
In altul, tacerile de dupa
AHA-urile pline de uimire, cu ingenuncherea in fata revelatiei...
In altul, cantecul inimilor gasite una pe alta, cantand la fel...
In altul, trista unduire a despartirii, care crede ca urmeaza doar
the end...

In fluxul asta muzical si intra-temporal, primesc uneori dezlegare de la Marele Papusar si pot sa vad intreteseri si melodii ce-au fost cantate candva sau ce-si asteapta cantaretii.
Ca orice vazator incepator, pot asculta si vedea coloanele colorate sonor ale altora. Impletirea lor imi este indescifrabila inca in ce priveste feliile mele de cantec si de film...

Infasurata in mister, coloana sonora a propriului meu film imi este data inca in secvente ce se incheie cu o nota de trecere, iar in functie de asta fauritorii cantecului schimba registrul, surprinzandu-ma destul de des...

Ascultand timpul, derulat ca film al vietii mele, e posibil ca intr-o zi sa inteleg, sa montez ecranul si sa-mi deschid un cinematograf.
Ma intreb insa daca se va gasi cineva sa vina la vizionare, desi va fi intrarea libera...
.

Nespus...

...

foto

Luce intins apa in noaptea asta

S-au potolit vantoasele si se aseaza peste noi

Caldul caldului, imbiind la tacere...

Nu-mi spui... In limba asta, a nespunerii, ce bine intelegem fiecare fluturarea celuilalt.

Tacerea mea e azi impurpurata. Mi-ai dat nespunere atat de dulce, de noua, de nemaprimita pana acum. Imi este nou si mi-e bine. Iti caut petala pleoapei si vad acolo tacerea ta albastrie, senina.

Ah! Si seninul m-ai invatat in asta seara. Blanda-imblandata bataie a inimii, in ritmul seninului tau.

Mi-e bine langa tine, Ingere...

Ramanerea aici e doar o soapta pe care o auzim amandoi.

De unde vine? De la cires vine... El a zis primul.

El sa ne tie de-acum in aici si sa ne-acopere din cand in cand seninul.

Soarele priveste printre crengi dimineata si sigur ne va recunoaste fata.

Oare o sa imprastie vesti in spatiile subceresti?

Si ce daca... Pamantul e cald si e bun si el stie sa taca...

Mi-e liniste si cald si iara bland.

Mi-e bine langa tine, Ingere...
.

.

marți, 14 iulie 2009

L'important c'est la rose... Trandafirul Francesco

...
foto

Azi m-am reintalnit cu trandafirul meu de acum patru ani...

Ce revedere! Ca mai toate, dintr-o zi a mea, e o minune si bucurie...

Il gasisem cu patru ani in urma la o florarie, printre alte frumuseti. Frumos, mandru, vesel si pasional, ca toti trandafirii. Dar el era cel mai cel... O frumusete, care imi facuse asa, un semn discret, din tremurul petaleleor. Il luasem atunci cu mare bucurie si il pusesem pe birou, iar el, inaltat pe tija lui prelunga, privea peste calculatoare si radea de capetele plecate, muuuult prea serioase pentru acea zi de vara. Dupa ce l-au zarit, multi l-au tot admirat mai mult de o saptamana. Pe urma, intr-o zi, s-a risipit, plecand asa, in Tara Trandafirilor, asa cum si randunelele pleaca in Tara Randunelelor...

Mi-a fost dor de el, desi am gasit un frate al lui, prins intr-o bula de sticla, intr-un atelier de sticlarie din Mallorca. La fel de frumos, dar nu era el...

Si azi dimineata a venit iar! Francesco al meu, trandafirul care de cand ma vazuse isi soptise numele si ma chemase sa-l iau...
Tremura de bucuria intalnirii. L-am zarit peste capetele oamenilor, iar el m-a vazut, semetindu-se pe lujerul lui, peste alti trandafiri... Petalele umede luceau in soare si auzem cantecul lui, atat de frumos, de cald, de complet. Dintr-o tara de soare si mare, el vine din cand in cand si-si depune toata bogatia in preajma cuiva.

Credeti ca noi ne alegem trandafirii? Cand ii culegem, ii cumparam sau ii primim? Nuuuu... ei stiu exact cui vor canta cantecul lor soptit, in ultimele zile de viata. In zilele infloririi si deschiderilor maxime, ei stiu cui vor oferi parfumul. Vin asa, usor, in viata noastra si pleaca la fel... Revin in alte haine, da-s tot ei. Totul e sa stim sa-i recunoastem.

Mie Francesco mi-a aparut iar azi, si l-am cumparat cu mare bucurie, abia asteptand sa ajung la birou si sa-l inalt, asa, ca pe un stindard al dragostei peste griul birourilor...

Acum deja s-a potolit frematarea celor ce l-au privit cu mirare, si au aflat toti cine e el, iubitul trandafir de acum patru ani... Stiu, sunt eu insami o şotie, o gluma, asa ca nu-i mai mira prea tare.

El priveste, asa, mandru, peste toate si peste tot, aratandu-si petalele stralucind de forta, de frumos, de lumina, de culoarea dragostei... Oricat ar fi de preocupati de cifre si de telefoane, cei care il privesc sorb o picatura din altceva. Nu stiu nici ei ce simt, un gust cunoscut ori poate nou... De undeva, dinspre alt loc, sunt trasi un pic de maneca spre a simti si a se bucura. O clipa se rupe rutina si se trezesc respirand un alt aer. Macar in acea clipa, important e trandafirul...
.

luni, 13 iulie 2009

Cu Pasiune...


In cresterea asta de la vis la iubire, era inevitabil sa nu urc iar... Trecand prin ceata norilor - asa e, Ajnanina draga, am trecut prin ceata, am iesit din nou peste nori, in dansul nebun al extazului, al lui Agape...

Rotind iar in vartejul fara marginile opririi, ma las iar in plin abandon, in Iubire...
Ma inunda iar poemele lui Rumi.

Rumi! Rumi! Cand o sa trec de tot, sa fii in prag, sa ma primesti, intoxicata de Iubire...

Dansez si sunt. Atat. Sunt...



sursa foto



CU PASIUNE

Cu pasiune roaga-te.
Cu pasiune lucreaza.
Cu pasiune fa dragoste.
Cu pasiune mananca si bea si danseaza si joaca-te.
De ca sa pari ca un peste mort in acest ocean de Dumnezeu?



FRUMUSETEA INIMII

Frumusetea inimii
E frumusetea care dainuie:
Buzele-i sunt pentru
A ne da sa bem apa vietii
Adevarata e apa,
Cel care toarna
Si cel care bea.
Toti trei devin Una cand
Talismanul tau este sfaramat.

Acea Unime pe care nu o poti cunoate
Cu gandirea.



TEMPLUL IUBIRII

Templul iubirii nu e iubirea insasi
Adevarata iubire e comoara,
Nu zidurile ce-s in jurul ei.
Nu admira decoratiunile,
Ci scufunda-te in esenta,
In parfumul care te invadeaza si te atinge-
Inceputul si sfarsitul.
Descoperita, asta inlocuieste totul,
Aparentul si necunoscutul.
Timpul si spatiul sunt sclavi ai prezentei sale.






Miracolul iubirii

...



In fiecare zi imi iau o portie de cafea, sorbind asa, dulce si bun, langa ea, povesti de dragoste, povesti despre Iubire...
Am un loc din care mereu iau cate o picatura de nectar, si nu ma satur...
"IUBIRE MAGICA" , a Frumoasei Marianne Williamson, este rezerva mea de bun.
Recitesc din ea - si stau in hamac, draga Geanina! chiar daca pic si eu cu fata in jos :))) - si imi flutur cu mare placere aripile in zori... Intotdeauna, nu stiu de ce, cand inchid cartea, vad zorii trandafirii...

Pentru un prieten drag, ca raspuns la o intrebare, pun azi iara copy-paste, din Iubire Magica:

"Miracolul iubirii este exprimat prin alti oameni. Atunci cand o fiinta iubita este trimisa de Dumnezeu - si nimeni altcineva nu-ti poate spune ca e asa, in afara de sinele tau - atunci el sau ea detine cu adevarat cheia eliberarii sufletului tau. Dumnezeu i-a incredintat-o. El sau ea cuprinde, in fiecare atingere si suspin, informatia de care ai nevoie, miraculosul elixir pentru a-ti alchimiza slabiciunile si a le transforma in forte - pentru a-ti usca lacrimile si a le transforma in esenta geniului, pentru a-ti rupe lanturile si a te elibera, ca sa te desfasori, in sfarsit, ca ceea ce esti: sinele tau plin de pasiune. Vai si amar de cel ce nu cunoaste inca indeajuns, pentru a spune un "Da" ferm si din inima unei astfel de iubiri, pentru a se inclina in fata adevarului ei, pentru a se smeri in fata fortei sale, pentru a se abandona rafalelor de vant ce se dazlantuie in inimile indragostite.

Ce tragic e atunci cand suntem prea aroganti pentru a asculta glasul iubirii, pentru a lasa deoparte toate meschinariile si a spune: "Sunt gata sa ma duc acolo". Ce prostesc e sa spui "nu", refuzand puterea alegerii plina de iubire pe care Dumnezeu a facut-o pentru noi. Ce trist e sa ne subestimam atat de mult, incat sa nu putem crede ca cel sau cea care ne sta in fata - trimisi de Dumnezeu - este un inger venit sa ne dea aripi. In ziua de azi suntem atat de putin impresionati de misterele universului!

Dar, daca suntem obisnuiti sa-L negam pe Dumnezeu, atunci, desigur, Ii negam si ingerii. Iar ei tin in brate, ca si statuia lui Michelangelo, Pieta, trupurile iubirilor noastre nealese.
Ingerii plang, pentru ca inimile lor sunt deschise, si eu cred ca Dumnezeu insusi plange la vederea refuzului unei astfel de bucurii. Iar voi continuati sa va rugati pentru ceea ce deja ati primit si, intr-o buna zi, veti intelege ca ceea ce ati lasat sa zboare pe langa voi a fost un miracol menit sa vindece. Ati putea sa o spuneti si voi, dar atunci va fi, probabil, prea tarziu.

Ingerii nu raman aici prea mult; ei zboara mai departe, atunci cand iubirea ii refuza. Ei nu zabovesc in zonele fricii pamantesti. Ingerii nu vin decat sa ridice pasagerii si sa zboare cu ei in paradis. Orice altceva este atat de prostesc si atat de trist!

Dar mai este inca un lucru de stiut despre ingerul care a venit dupa tine. Ingerul care a venit sa te duca in paradis are, in realitate, doar o singura aripa. Ea avea nevoie ca ingerul din tine sa iasa la iveala, sa fii pentru ea ceea ce ea era dispusa sa fie pentru tine. Astfel ati avea tot ce va trebuie pentru dans si pentru zborul vostru unul cu celalalt. Impreuna ati fi avut o singura pereche de aripi.

Data viitoare cand va veni - oricine ar fi ea- poate ca nu o vei refuza. Data viitoare cand va veni, smereste-te in fata Domnului. Data viitoare cand va veni, recunoaste-ti durerea. Data viitoare cand va veni, vino si tu in intampinarea ei. Data viitoare cand va veni, renunta sa te mai impotrivesti.
Data viitoare cand va veni, fii curajos."


(Marianne Williamson)