marți, 25 decembrie 2012

Immanuel

.
-->


Dupa o noapte si o zi intre cer si pamant, am venit iar Acasa.
Am intrat- n-a fost niciodata o usa aici - si m-am pus iar acolo, culcus, in bratele Celui care mi-a auzit intotdeauna tipatul, chiar si cand nu stiam sa mai tip.

Mangaierea a fost dulce si nesfarsita, fara putinta de spus, si s-a facut iara linistea aia, pacea adanca si alba si usoara ca zapada proaspat cazuta peste gene.
Si am plans. Si ca in povestea lui Andersen, Craiasa Zapezii, lacrimile au facut minune in ochi si in inima, si au iesit de acolo cioburile de sticla, rostogolindu-se undeva, in neant. Pulbere si nimic sa se faca, sa nu mai vatame pe nimeni!
Si pe urma am deschis ochii si i-am ridicat. Si acolo erau, din nou, apele argintii-albastriu-viorii ale ochilor Ingerului, alea in care se vad Lumile.
Si El m-a lasat sa ma uit si sa vad... Nu m-au mai durut ochii de lumina.
In timp ce priveam, mi-a suflat inapoi pe gura duhul pe care il pierdusem... Partea pierduta de duh, de dusha... de suflet.
Apoi a ridicat mana mare, calda si transparenta, prin care vezi desenate apele pamantului si muntii cei sfinti, si padurile pline de cerbi si lupi si brazi, si a intins degetul aeratic, aratandu-mi.
Si atunci am vazut, ca raspuns la povestea mea de ieri, ceea ce asternusem tot aici, acum trei ani.
Si  vazand, am plans iarasi acolo, in bratele Lui...



Emmanuel
.
...lung drum... desculti, dezbracati, obositi... drumul... doar atata mai e... drumul...
Se face in genunchi. Nu ca am sti, ca am putea sau am vrea...
Ci fiindca nu mai putem... decat asa.
Si vine o clipa, aceea a caderii... a uneia mari. Poate o credem caderea-de-tot... uneori asta e aia, uneori se poate si mai si...
Si vine ea si ne tine la pamant. Nici in genunchi nu mai putem sta. Si ultima scanteie din noi se ridica si tipa: DE CE?
De ce asa? de ce eu? de ce acum? de-ce tipa de peste tot dinauntru, tasneste afara, cu forta ultimelor lacrimi.
E plina lumea de tipete. E plina... Si credem, in adancul acela, ca nu suntem auziti.
Si totusi...

Cu treisprezece ani in urma, am fost acolo. In acel adanc al ne-auzirii si ne-vederii.
Si am tipat.
DE CE?
Si nu mi s-a zis ca gresisem intrebarea. Nu... Cu mare drag, ca pe o pasare cazuta la pamant, am fost luata in brate.
Gresisem poate intrebarea, dar nu gresisem drumul...
Vreo zece zile am fost in alta parte. Nu stiu unde. Era oricum amestec de intuneric si lumina. Haos, cenusa, foc, adancuri nemaivazute... Toate, inauntru...
Si tot timpul am fost tinuta in brate. Ma tavaleam pe jos de durere ca nu puteam prinde aceste brate. Nu le puteam atinge. Erau cumva si in jur si inauntru, mi se tinea inima in niste palme, sa nu mor... mi se respira prin gat, sa respir...
N-am cum sa spun. E prostie curata sa incerc a spune, dar tot... tot incerc. In zilele Craciunului nu pot sa nu incerc...
Si-n alte zile...
Emmanuel...
N-am stiut pana atunci ce e ASTA.
Am zis ca am innebunit, dar era singurul mod de a trai, atunci. In nebunie. Asa am ramas.
Pe urma am mai gasit si pe altii. M-am linistit. Mai sunt si alti nebuni... E bine. Am cu cine "vorbi" in limba fara-cuvintelor, a cantecului, a versului, a dansului invartit pana la des-prindere. Pana la ekstasis...
Unul din ei, asa de drag, Rumi...
Nebuni, indragostitii de Iubitul...

Emmanuel...
O, come, o come, Emmanuel...


In noaptea aceea de acum treisprezece ani am stiut ca nu avea cum sa vina.
Este aici. 





luni, 24 decembrie 2012

Ceai, asteptari si prisnite

.


In asteptarea zilei de Craciun, stau cateva ceasuri in casuta mea din deal.
Casuta mea din vis, care va fi candva si-n viata.
Beau ceai cu rom si-mi astern gandurile incet, inceeeet... cu grija pentru fragilitate maxima.

Ma pregatesc sa plec, sa fiu iar Mos Craciun. Dar pana atunci, acum eu sunt pentru mine.
Ultimele zile mi-au rascolit multe, dand la o parte invelisuri pe care nu le mai stiam. Atat de bine acoperisem tot, ca sa nu vad, incat atunci cand a crapat mestesugita alcatuire, a fost ca un fulger. Nou, cu totul nou, neasteptat si taios.
In aceste zile, cum am tot povestit prin jur, imi sarbatoresc renasterea. Aceea petrecuta acum patru ani, in timpul solstitiului din decembrie, pe Machu Picchu.
Adica eu acuma implinesc patru ani.
Si din sarbatorire face parte si-un bilant, ca-ntotdeauna...
De data asta, fara sa imi fi propus cumva, "bi-lantul" a venit ca o rupere de ... dublu lant. Acela al iluziei, al nevederii, si al unei lipse uriase ce se afla acolo, sub acea nevedere.

Ah, trebuie sa mai iau din ceai... ca sa imi limpezesc privirea.
In timpul sarbatoririi, inima mi-a inflorit mai mult. Am tot dansat, pe multe muzici ce mi le-am gasit, cand am incercat sa imi inlocuiesc playlist-ul. Dah, cum deja stiti, mixpod a pierit... sau s-a predat, dar tot aia este. Asa ca ascultand cate una, ma ridicam din scaun si dansam, cate putin sau mai mult din fiecare... Si acolo, in dans, este intotdeaua clipa de ruptura, cand iesi din piele, ca sa zbori... De data asta, am iesit si... am cazut. Rau. Rau de tot. Mi-am julit coatele, genunchii, barbia, apoi spatele, apoi gatul, apoi crestetul, apoi... tot. Am cazut in crapatura aia, care a spart invelisul atat de bine ticluit de mine. Si acolo, jos, am fost eu,  copilul cazut, care se voia mangaiat, pentru ca se lovise. Tot eu, Cea- care- stie- si-poate-tot, a venit  "automat", cu o mana puternica ("noi am facut candva karate, nu-i asa"?) ca sa ridice. Era undeva si Inteleapta, Cea-care-le-stie-pe-toate-fiindca-a-trecut-prin-ele, gata sa dea o mana de ajutor.
Dar copilul era acolo si voia altceva. Voia mangaiere. Si inca mai voia... voia sa... voia sa tipe. Sa tipe!
Si caderea aceasta emotionala mi-a aratat intr-o clipa ce tot tinusem ascuns: tipatul.
Si-am inteles de ce –uri multe. Si-ncet, incet, le-am lasat jos din spate, unul cate unul...
De ce nu tip. M-am invatat asa, de vreme nestiuta. Stiam cumva ca n-are rost sa tip. Oricum, nu-i nimeni sa auda. Ceilalti au pe-ale lor, abia se duc pe ei, cine te poate ajuta? "Ridica-te si mergi, trebuie sa mergi, sigur ca poti, intotdeauna ai putut!" Aia era si este Cea-care-poate-tot si se descurca fiindca n-are incotro. Asa am invatat ca pot. Si n-a fost rau, doar ca am sarit peste masura. Am invatat nu doar ca pot, dar pot si pentru altii. Si mereu aici, la capatul asta de fir, e cineva de garda, care poate tot. Care mereu e in picioare.
Nu-i rau, dar... auzeam tipatul altora, iar eu nu mai tipam pentru ca stiam ca nu-i nimeni sa ma auda. Nici macar – sau mai ales – eu. Nu eram "de garda" pentru mine. Si nu ma auzeam pe mine, fiindca nici nu mai tipam.
Incet-incet, mi-am intors spatele de la mine...  Si nu am mai crezut ca cineva m-ar auzi. Nici macar eu...
Am inteles, aceste zile, cat m-am acoperit pe mine, ca sa nu ma aud nici macar eu.
Cat nu m-am mai asteptat, stiind ca nu e nimeni acolo, care sa auda si sa stie.
Cat am impiedicat minunile sa ajunga la mine, desi credeam si cred in ele, pentru ca undeva, acolo, inauntru, nu credeam cu adevarat ca ele sunt si pentru mine.
Habar n-am avut de toate astea pana acum.
Dar acum stiu. Si asta e bine.

Oh... inca niste ceai cu rom...

Desigur, doare. Dar imi pun prisnite. Tocmai asta voia acel copil, apoi acea adolescenta, apoi acea femeie, toate acele parti din mine care s-au vrut auzite si mangaiate.
Fiecare din ele primeste acum, din partea mea intai, vedere, recunoastere si mangaiere.
Si din recunoastere face parte mai intai NU.
Nu sunt intodeauna puternica, nu le stiu pe toate, nu sunt mereu in picioare. Nu vreau sa fiu mereu de garda.
Sunt om.
Imi permit sa simt si sa spun nu pot, nu stiu, nu vreau.
Si imi permit sa ma doara si sa imi pun prisnite.
Si sa spun uneori , cu toata dragostea, "Imi pare rau, inteleg ca iti e greu si te doare, dar stii, acum chiar nu pot sa te ajut. Pot doar sa fiu langa tine si sa te ascult. Dar s-ar putea  sa ma doara si pe mine si atunci sa stii ca, incet, voi pleca sa-mi ling mai intai ranile mele."
S-ar putea  sa spun "nu pot" , iar cei care nu se asteptau la asta or sa se mire, sa se supere si poate or sa-mi intoarca spatele. Dar n-o sa imi mai intorc eu mie spatele,  trecandu-mi peste inima spre a juca un rol.

Ah, da, inca niste ceai...
Dintr-o ciudata asezare a lucrurilor, aud si simt adanc ranile oamenilor, copacilor, pasarilor, fluturilor, apelor, ursilor si lupilor, ale vanturilor si ale nisipurilor. Si iara, asta nu-i rau. Dar nu e usor sa invat sa traiesc cu asta. Si invat abia acum "basic"-ul pe care il stiam cumva doar in teorie: pune-ti intai tie masca de oxigen, apoi copilului!
Da, inca mai are mult de lucru acest vindecator ranit... Stiam eu... dar nu stiam cand mai vine un val... Iaca, a venit. Nu-i rau. (Sa mai pun  niste ceai? hai ca... da...)

Asa ca acum beau ceai cu rom (am facut o oala de sase kile), imi pun prisnite si ma astept.
Daca eu ma aud acum, pot sa ma astept sa fiu auzita. Cum sa ma fi asteptat de la altcineva, cand eu nu ma auzeam?
Si asteptand, chiar cred cu adevarat.
Ma legan pe scaunul mei din fata calculatorului si ma astept...
Tot nebuneste, asa cum am facut pana acum, dar cu credinta intregita. Credinta, nu speranta. Si nu e  nebunie fiindca eu-sper-desi-stiu-ca-n-o-sa-se-poata ci e nebunie pentru ca  indranesc- sa- cred-ca-o-sa-se-poata.
Ah, deja ma simt mult mai bine si mai usoara.

Pentru ce-am scris aici – mult diferit de ce v-am invatat la mine, nu-i asa?- nu-mi cer iertare.  E parte din procesul meu de ardere si stiu ca poate fi sters din ochi si din minte, deci nu-i rau... :) E pur si simplu pentru mine.

Ma voi intoarce maine si va fi iar cantec.
Va fi iar timpul de Craciun.

Ma duc acuma sa fiu Mos Craciun pentru fiintele mele dragi – deie-le Domnul sa aiba inca ani multi! – si apoi ma voi intoarce sa-mi cant povestile mai departe. Dar cu sacul golit de neguri  si cu multe asteptari.
Ce astept?
Multe...
Dar din toate, mi-as dori o creanga de brad.
Desi mi-e drag bradul mai mult ca oricare alt copac si mi-l doresc viu, acolo , in padure.
Dar deja s-or taiat, vitejii...
Unii  arbori sunt tot un fel de oameni, zicea un om frumos, acolo, in Anzi... Doar ca-s mai drepti si se tin in picioare.
Asa-i vad eu pe brazi. Si da, sunt si unii oameni ca brazii... Dar astia-s rari... Unul si unul, si tot cu plete...
.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Cea mai frumoasa poveste de Craciun

Cea mai frumoasa poveste de Craciun
este
povestea citita azi la ROBERT MOSS:

Santa the reindeer shaman


Bucurati-va si aveti in voi pe Mos Craciun!

marți, 18 decembrie 2012

Pe ingeri ii dor aripile, cand cresc...


.



 foto


Pe ei, ingerii mei, ii dor aripile, cand cresc...
Le-as saruta fiecare fulg
dar mi-e ca le-as ingreuia firava alcatuire,
atat de diafana, atat de alba, atat de dulce...

Ingerilor din cer le este mai usor
Ei vin direct in zbor
Nu-i doare aripa, n-au acele mici noduri in umar, acele rasuciri si zbateri si tremurul
dus pana jos, in inima, in os,
pentru fiecare fulg nou si curat
atat de diafan, atat de alb, atat de luminat...

Ingerilor de pe pamanat insa, 
nascuti, nu facuti,
Le e tare  greu drumul
Ei trebuie sa coboare intai in dedesubt, sa umble mult si pe langa
pana sa ajunga
sa le creasca mugur de zbor,
acolo, pe umar,
in rasucire si tremur si dor...

Cand se intampla insa sfarsitul cresterii aripilor
Pana si ingerii ceresti se opresc  si se minuneaza,
Atenti pana la ultimul lor fulg la prima fluturare de zbor a noilor veniti
Pentru ca ei, acestia, care au trecut prin durerile cresterii,
Sunt  Purtatorii de Inima...
.

luni, 17 decembrie 2012

Nesfarsitul

Iesind din ochii acelei femei, am ramas agatata in Nesfarsit...
Se ridicase incet, cu teama, tinand inca la piept un vartej. Teama sa nu-l piarda, daca se va misca.
I-am spus sa nu se teama.  Frumusetea abia incepe.

Plecase dintr-un loc al lipsei. Lipsa veche de mai multe vieti. Lipsa iubirii.

Poti spune ca ti-e dor sau doar ca nu stii ce te doare. Sau nici macar. Dar mergi mai greu, esti apasat, iti trece viata prea repede, te uiti la degete si-o vezi cum se desira si nu stii, nu poti... Ori, cel mai rau, nu vrei sau nu mai vrei.
Poate- i ceva prea mult ori prea putin, poate ai vrea sa scapi sau dimpotriva, sa atingi...
Tot aia e. Pana la urma toti tanjim dupa acelasi "lucru".
Atingerea aia, asa cum a fost – sau cum ar fi fost firesc sa fie, dar n-a fost-  cand am fost adusi pe lume.
Intr-un fel, fie ca am cunoscut-o sau nu, am aflat ca s-ar numi iubire.

Si toate, toate-toate, de la dureri de trup, pana la dureri de inima, sunt toate din aceeasi radacina. Asta: lipsa de iubire.
Durerea cea mai mare este insa mult mai sub, mai in adanc: lipsa iubirii nu exista. Nicicand n-am fost scosi din Ea. Pentru ca Ea e peste tot. Lipsa este in neputinta noastra de a O simti.
Cumva, e ca-n istoria cu insetatul ce sta in apa pana la barbie si tipa ca-i e sete. Doar ca aici noi suntem cu totul in Ea, ca-ntr-un ocean din care facem parte -  picatura...

Eh, trecand de "traducerea" aceasta, ma intorc la ce-a fost ieri si este inca si azi.
Ochii, ochii femeii aceleia care s-a ridicat de pe podea, s-a uitat la mine si a imbratisat ceea ce si-a adus in inima. Era acolo, L-am vazut, era cu toate luminile Lui, acelea care-ti pot lua ochii... Si ti-i pot binecuvanta. Nesfarsitul.
L-am vazut prima data intr-o fotografie a unui Om pe care nu l-am intalnit. Un tanar reporter norocos, furase cumva o  sansa si fotografiase acel Om. Desigur, cum a marturisit si reporterul ca si-a dat seama mai tarziu, nu fusese de fapt niciun furt. Omul stiuse, dar se lasase fotografiat.
Omul avea si avusese o viata anume, veneau multi sa il intrebe sau doar sa stea putin langa el.
Si in acea fotografie, trecuta cateva secunde pe ecranul televizorului, am vazut in ochii lui Nesfarsitul.  M-a cutremurat, fara putinta de uitare... Era prima data cand vedeam asta. Si am vazut si cum vedea el lumea... dinlauntru. Din inauntrul Nesfarsitului!

Pe urma, in Egipt, la Al-Fayoum.  Langa bisericuta  de lemn, din desert, o micuta incapere cu trupul ramas intreg al unui calugar. Si mai incolo, o fotografie in alb si negru a acestui Om. Iar ochii... Asa cum era imaginea, destul de veche si poate nu prea fidela chipului adevarat, ochii erau deschisi spre Nesfarsit. Din ei venea spre mine, ca si la celalalt...

Pe urma au mai fost... Si ochi ai altora, si ochii mei, si nu doar ochii...
In bratele Nesfarsitului am fost nu doar o data.
M-au intrebat cativa, nu am stiut sa spun... Doar una, o femeie, dupa ce a intrebat cum este, "cum era",  vazandu-mi fata , a inteles si si-a raspuns indata: "Stiu, nu poti sa spui ... fiindca nu-s cuvinte".
Asa e, cum sa spui? Cum sa masori intensitatea imbratisarii Nesfarsitului?
Cum sa dovedesti ca te topesti in atingerea impalpabilului? Ca intrezaresti ceva in Nevazut?

Femeia de ieri a zis:
- Nu pot sa neg ce traiesc acum. Nu pot sa neg ce am trait atunci ( o alta experienta). E prea puterinc curentul asta care imi trece prin tot trupul. Si starea asta. Liniste si bine.
Si pentru asta cred in ceea ce simt.

Ah, da! Cred in ceea ce simt...  Mmmmmmm!
Posibil sa fim multi trecuti pe lista candidatilor la niste "locuri speciale". Unele cu personal in halate albe...

Si chiar daca vine un om cu un cancer vindecat,  sau vin mai multi, cu volume intregi de "dovezi", chiar daca Nikola Tesla sau Neville Goddard arata cum sa luminezi viata si cum sa creezi prin puterea mintii si mai ales a simtirii (Feeling is The Secret, zice Neville), "dovezile" despre Nesfarsit vor fi sterse. Despre de ce se face asta... oh, o sa fac o alta pagina.
Dar nu aici vreau sa fiu acum, in dovedire, ci in ceea ce ramane inca agatat in ochii mei, dupa ce L-am vazut, ieri, iarasi, si mai este inca: Nesfarsitul.
Cu toata revarsarea aceea nesfarsita a Iubirii, care e suflarea Lui.
Fie  si doar o clipa sa traiesti asta si merita sa faci efortul sa te nasti si sa incerci a mai trai o zi!
.