marți, 26 martie 2013

Vocile. La naiba (IV). Poarta din sub.





Si au mers mai departe. Omul si Pazitorul...
In intru, abia vazut, locul se ingusta, se facea mic si se rasucea. Iar omul se cobora tot mai mult, mergand aplecat... Pana cand n-a mai fost de mers in picioare, ci in patru labe. Si pe urma, tarat pe burta si impins din coate, umeri, genunchi, varful degetelor. In fata lui, pazitorul curgea, ca o apa, ca un abur, usor... Omul abia mai putea gasi loc... Si inapoi nu putea sa dea, era deja prea tarziu sa se poata rasuci. Doar sa se tarasca inapoi, cumva... 
In cele din urma, s-a gasit prins intre pietrele pesterii, ca intr-o burta lacoma si tare. Din Pazitor se mai vazu doar o umbra, furisata ca un sarpe, sub pietre, apoi nici miscare nici sunet, nici soapta. Nimic.
Si omul simti cum se strange intr-insul si cum, ca o gheara, il prinde de gat si ii intra pe gura, cumva, catre inima, ca o mana uriasa, spaima. Tamplele ii bubuiau sa plesneasca, ochii nu mai vedeau decat micile luminite ale mult-prea-ntrunericului, trupul se zbatea din ce in ce in mai slab. Nici sa strige nu putea, ca nu mai era loc pentru asta, nici rasuflare.
- Doamne, cum am ajuns aici? Cum am putut? Ce sa fac?
Gandurile se zbateau, dand sa scape si ele, intepand cu ciocul de fier in oasele capului.
Intr-o ultima zabatere, se incorda cu ultimul fir de putere, apoi dadu drumul stransorii launtrice, sfarsit. Ametit, fara aer, se lasa sa cada intr-insul, ca un aluat moale, scapat din framantat...
Si cumva isi vazu, prin launtru, ca o mica si firava libelula albastrie, aiurind prin intuneric, o frantura de gand. Intrebare:
- De ce?
Si atunci, ca o spargere de lumini colorate, lumea se prabusi peste el, facandu-se, ca si dansul,  mica de tot, stransa-ntr-o coaja de nuca. Si rotindu-se, lumea dadu la iveala, in bob de nisip, o picatura de apa. Una singura. Omul, ca intr-un vis, desfacu buzele ca sa soarba. Nu mai avea nimic nicio noima. Doar apa aceea, picatura, era, vie, usor sarata, pe buzele lui. Poate... lacrima?  O simti intrand in gura, lunecand, intreaga, pe gat, apoi mai departe, tropindu-se imprastiat prin tot trupul, ca si cum ar fi baut o cofa intreaga cu apa de izvor. Tot izvorul de ape al lumii...
Iar apa curgea cu putere prin el, ca prin munte, ca prin deal, ca prin ses... Inspre mare. Il lovi dinauntru - un rau curgand si izbind marginile stancilor... iar asta facu sa il doara.
- Doamne, inca simt...
Si atunci, ca dintr-un miez adanc si tare, un vartej incepu sa roteasca intr-insul, acolo, in pantec,  invartindu-l usor, rasucindu-l, facand sa se lase miscat, unduit, pana ce se trezi lunecand, ca un sarpe. Si lunecand in miscare, ca printr-o piele noua si umeda, se lasa in bratele pietrelor care strangeau, mladiindu-se fara a se sti mladia, rasucindu-se fara a se sti rasuci, lasandu-se fara a fi stiut sa se lase, pana atunci... 
Si cumva, din fata lui, acolo unde parea ca se termina totul, veni adiere usoara. O gura de aer... Il trase incet, spre mai departe, ca o mana care il prinde si-l tine si nu il mai lasa. Iar el luneca inainte, cu gura deschisa, respirand... Si simtind tot, lunecarea prin piatra, rasucirea venita dintr-insul, lasarea cea moale si inaintarea, neasteptata si totusi facuta. Facuta fara sa o fi stiut face, dintr-un viu nestiut pana atunci...
Lunecarea crescu, se facu iar taratul in umeri, coate, genunchi si degete, si simti dintr-o data o margine sub palme. Iar dincolo nu era nimic, doar un larg nestiut... Se prinse de margine si se trase cat putu, lasandu-se sa iasa, oriunde-ar fi fost sa fie asta.
Si luneca, intocmai ca un peste, intr-un caus de piatra, larg si umed, ca intr-o scoica uriasa. Si privind, isi vazu mainile, luminate slab. Inaintea sa, ridicat in picioare, Pazitorul il privea,  asteptand...
Incet, cu blandete, omul se culese, asezandu-se iar, parte cu parte, pe picioare. Pe masura ce se ridica, se simtea pe sine, asezandu-se bucata cu bucata, pe talpi, pe picioare, pe solduri si pantec, apoi pieptul si spinarea si umerii, pe urma gatul si capul. Ochii se asezara ultimii, privind inainte, dincolo de Pazitor, spre ceea ce era o uriasa poarta in piatra pesterii. Poarta de lemn cu drugi uriasi de fier, poarta ca de cetate, cu faclii in dreapta si-n stanga.
Nici nu mai era nevoie sa intrebe.
Doar isi aminti ca trebuia sa ceara, inainte de a incerca sa intre.
.



marți, 19 martie 2013

Vocile. La naiba (III)

.



... Acolo, in prag, e Pazitorul. Fiecare il vede asa cum il poate vedea. 
Pentru Calatorul asta a venit intr-un fel... Intai, ochii. Alungiti, cu ape albastrii-viorii. Cu trupul tot cu luciri stinse, ca aurul vechi, desprinzandu-se usor din intunericul intrarii in pestera. Calatorul stiu de unde il stia. Il vazuse demult, intr-un vis, o vedenie, o inchipurie de trezie. Undeva, in murmur adanc, ii aflase  si numele: Ka. 
Cu o mana intinsa, Pazitorul astepta. Atunci Calatorul stiu ca mai intai se cerea sa ceara. Si ceru sa intre, sa vada, sa inteleaga si sa primeasca. Pasind peste prag, mai facu ceva, ascultand - ca-ntr-o ultima suflare ce ar mai fi putut sa fie - glasul acela adanc, dinauntru. Si se ruga – cui, Doamne, oare cui? – sa poata sa duca ceea ce ar fi fost sa vada, sa inteleaga si sa primeasca.
Intrand, peste prag, doar un pas putu face. In fata, dreapta, deasa si grea, o perdea. Ca o intreaga noapte, doar fara de stele. Si ceru sa vada. Si atunci Pazitorul trase de mantia grea. Nu misca nici un fir, nici macar nu clinti, greutatea aceea intunecata si deasa. Si iara ceru. Iara tragere. Nici...
Atunci intreba:
- Ce sa fac? ce sa dau? ce sa iau?
-Chiar vrei? zise Vocea.
-Vreau!
-Orice ar fi sa fie?
-Ori.
-Bine. Atunci fie. Dar stii ca acum nu vei mai putea da inapoi. Nu vei mai putea inchide ochii. Daca ai cerut sa vezi, vei vedea!
Si perdeaua se lasa trasa cu usurinta. Iar dintre fasiile de lumina, in prima incapere a pesterii, era aia. Partea de lume de care fugise candva. Locul ascuns, dedesubtul, sub-pamantul atat de-ngropat de sa nu fie vreodata luminat... In lumea aceea erau toate adunate: calutul de lemn, cu prima steluta de Craciun ninsa-n palma. Si prima poezie spusa pe o scena, neasteptat, undeva, intr-un sat... si gustul de prune dulci si bune de la buncii povestilor, din casa din margini de lume. Si printre straturi cu bunatati, ascunse ca intre desimi de plapumi de vata, durerile mici si mari, pumnii mici stransi pe gura si pe urechi, palmele peste fata, ghemotocirea si aruncatul la cos, ca pe carpa. Erau toate acolo, cu inca multe altele, venite mai pe urma, odata cu prima tinerete.
Cu rasuflarea stransa pe buze, in fir abia simtit, se intoarse spre Pazitor. Acesta pasi mai departe, spre incaperea aflata si mai in umbra. Acolo, pe strat de lumina presarata pe podea, un cufar. Calatorul se apropie, ridica marginea grea si privi. Incet, una dupa alta, scoase mastile. Mai intai, cele mici, din primii sai ani. Uite, prima! Aia cand i s-a spus ca baietii nu plang niciodata. Si isi desenase un zambet, cu buze rosii si obraji trandafirii. "Baietel balai, vesel, frumos, destept si cuminte. Ia spune tu poezia cu... si aia, si aia..."  Pe urma chipurile cu pot, stiu, vreau, si mai ales unul cu cum-se-cade. Si inca altele... Undeva, pe fundul cufarului, iaca si sulul infasurat, cu sapte noduri innodat.
- Desfa-te, hai, hai odata!
Ha! Ia uite ce era: "Nu poti sa nu poti. TREBUIE." Ha!
Intre peretii pesterii, un ras dogit, scartait, marait...
Calatorul  scrasni si el, a raspuns, si porni mai departe. Pazitorul se intoarse cumva, cu chipul intr-o parte. Privind ca si pasarile, un pic inclinat, cu ochiul sclipind in ape adanci, albastrii-viorii...
Vocea se auzi iar:
- Aici e marginea. Pana aici e povestea.  Mai incolo e ce-ar putea fi, daca ar fi sa vezi, sa intelegi si sa primesti. E sfarsit  si inceput.  S-ar putea sa dai gres. Si sa-ti pierzi nu doar mintile, ci si sufletul.
- Chiar daca.
- Cu orice pret?
- Cu. Nu mai am ce pierde.
Rasul dogit se mari, se inmii, iar peretii pesterii se cutremurara. Undeva, dinspre adancul intunecat, se porni vant rece si umed. 
-Mai mergem? intreba Pazitorul.
Era intaia oara cand ii auzea glasul. Un glas cunoscut, tare cunoscut... Bun. Bun si cald si puternic.
- Mai mergem... 
.