Inca un calator

.

Code of life

Vechiul autobuz inainta greu, taind valea si tulburand dupa-amiaza cu gemete si sforaituri. Plin de praf, cocosat sub bagajele ingramadite pe acoperis, intepase linistea si acum se inversuna sa miste pe drumul involburat. Ochii soferului, ca si farurile autobuzului, clipeau greoi agatandu-se de conturul abia deslusit al unei cladiri care se zarea departe, intre cer si pamant...
Intr-un tarziu, scuturati de hurducaturi si de frigul serii, calatorii fura lasati in pace. Coborara in fata unei case vechi si inalte, pierdute undeva intre ramurile albicioase ale unui copac mai batran ca ea.

Cobori ametit, tinandu-se de usa metalica si nimerind cu privirea in niste ochi negri si luciosi. Un cap micut si rotund se itea de dupa copac. Baiatul privise toti calatorii, insotindu-i pe rand pana ajungeau pe mana lui Marcos, barbatul acela mare si greu cu voce groasa si calda, asternuta ca un covor pentru fiecare din obositii drumului...
M. se lasa si el pe mana lui Marcos, alunecand ca intr-un vis spre odaita ce avea sa-l primeasca. Poate in acest colt de lume se va putea odihni.
- O, Doamne, ce mica e! Si nu e nici apa calda! Draga, trebuie sa plecam de aici! Ma intelegi? trebuie sa plecam imediat...
Pe un mormait obosit al barbatului inalt si aplecat sub grinda, usa odaii vecine se inchise,odata cu gura femeii carcotase.

M. privi imprejur, incercand sa distinga ceva prin ceata care il tinea inauntrul ei de mai multa vreme. Ca o manusa, mai bine zis ca un pumn, il prinsese in ea si-l tinea strans, strans, impaclindu-i vederea. Era bine insa ca-l tinea strans, pentru ca altfel s-ar fi spart si s-ar fi risipit, asa cum se risipise si ea...
Strinsa in cercuri, inima lui ramasese inca intreaga si inca mai palpaia... Desi se luptase sa o opreasca. Oooo, cum se luptase! Dar ea se incapatanase sa bata si acum el umbla aproape orb, aproape surd, obosit de tot si cautand un loc al odihnei.
Grupul de turisti il tolerase, gasind ca deh, "cu nebunii nu te pui." Ba chiar de cand Teresa, blonda aceea care radea tot timpul, aruncase asa, o soapta "a-nnebunit din dragoste", cucoanele il adoptasera mamos, iar barbatii il lasasera pur si simplu in pace. Macar ei...

Asezat in pat, ramase o vreme privind in tavan. Jocul de umbre desena povesti si in timp ce le urmarea incepu sa se relaxeze. Parca stransoarea se lasase putin... Dar cand o simti ca-i aluneca, o prinse iar si se stranse singur in ea. Sa-i tina inima in cercuri, ca altfel...

Miscare, ca o parere. Tras spre afara, deschise fereastra. Nimic. Linistea se stransese la loc, infasurata in faldurile noptii.
Iara o unda. Ce...? Din nou, la fereastra. De data asta ochii negri nu se mai ascunsera. Baiatul aparuse iar langa copac, privind spre fereastra lui M.  Ochii negri il trageau, ca pe o ata, si se lasa mai inafara, ca si cum ar fi fost gata sa coboare, cu capul in jos. Din doua salturi, ca o pantera, baiatul sari sub fereastra. Privirea lui era limpede, calda si poruncitoare.
M. inhata haina de pe pat si cobori grabit treptele. Trecu nevazut pe langa Marcos si iesi in curte. Baiatul...? Aha, langa copac.
Se apropie repede. Baiatul il privi, apoi se rasuci pe calcaie si o lua inainte, iesind din curtea casei. M. il urma. Mergea si se straduia sa vada mai bine. Si incordarea asta ii ceru sa paseasca usor, ca baiatul. Umbra in spatele umbrei, se strecurau peste campul ascuns in pantecele noptii.
Din ce in mai mai adanc, intunericul ii primi si-i purta usor pana peste hotarul ierburilor. Ajunsera in fata pietrelor rasarite in camp. Lipita de piatra cea mai inalta, o casuta din pamant. In fata ei, desprins din lumina lunii tesuta peste stanci, pe una din pietre sedea un barbat. Fata-i uscata ca o tigara de foi nu lasa sa-i stii varsta. Baiatul se strecura  si se ghemui ca un pisoi langa picioarele barbatului. M. se trezi tesut in privirile amandurora. Linistea deasa dintre ei se subtie.
Cu o alunecare a palmei, omul ii arata iarba. M. se aseza si el ghemuit, ca baiatul Omul il privi, scoase din umbra cealalta palma, duse la buze rasuceala de frunze uscate si sorbi incet. Lasa apoi fumul sa urce spre luna, odata cu umbrele lor, trase de cap in sus, peste pietre.
Se privira o vreme si M. se trezi ca vede parca mai clar. Ceata aia in care innotase de cand se risipise ea, se muie, se desira in fuioare, pana cand ramase curata vederea. Omul cu tigara lui din foi, copilul, pietrele, campul innoptat. Luna peste ei, grasa, gata sa cada daca-i fi clintit o vorba sau un suspin inlauntru...
Parca si mintea-i era mai usoara, golita ca un pahar. Statu asa, sa se simta curat, pana cand... Pana cand in paharul acela incepu iar sa se strecoare fuior de ceata amaruie. Iar se-ntampla...
Simti pe picior o atingere calda. Baiatul il apucase de pantalon si-l tragea usor. Omul se uita la el, parca sa-l deschida. 
M. se uita si el si vorbea inauntru.
"Ce stii? Ce stii tu? Cum sa-ti spun si mai ales de ce? Ce...?" Simtind amarul cum urca prin gat, vru sa-si mute privirea. Ochii omului il tinura insa acolo, ca intr-o sfera decupata din lume printr-o singura insurubare a respirului. "Ce stii...? Ce-ai putea tu face? Eu, care stiu, n-am putut... mi-am strans in cerc inima, sa nu se sparga, si acum ma doare cercul. Am vrut sa mor si n-am putut. Nu vreau sa traiesc si totusi pot. Desi..." Oftatul ii taie dureros pieptul, gata sa-l franga, dar ochii barbatului il tinura acolo, agatat. "Desi asta nu-i viata. Nici moarte. Nu vreau sa mai vad, sa mai aud... Nu-mi mai aud inima. Sunt un om fara inima lui. Doar invelis... Ce sa fac? Ce-ai putea face tu?"
Se opri. O pornire mai tare ca el ii ceru sa se astearna pe iarba. Se intinse incet, privind luna care sta sa i se lase pe piept. Fata uscata a omului se apleca peste el. Palma aspra il mangaie pe frunte. Se lasa moale sub ea, sorbind caldura cu fiecare pieptanare blanda, si inchise ochii. Mana aceea calda i se aseza sub cap. Cealalta il atinse pe umar. Simti usoara suflare a omului, cu un iz de fum. Si pornita din adanc, de undeva din pantece, prima unda a suflarii lui insisi lovi si-i deschise buzele. Sufla. Omul sufla si el. Pieptul lui M. se ridica si trase cu el trupul, ca si cum ar fi urcat sa sperie luna. Apoi iar rasuflare. Omul sufla si el. Mana lui M. urca usor spre cap. Plama celui de langa el o prinse. Si incepura sa sufle impreuna. Intai, noduri. Zvacnete ce chinuira gatul, cautand sa aduca aerul inapoi, inghitit. Dar luna, luna il tragea in sus, agatandu-l de piept. Sufla. Omul sufla impreuna cu el. Si suflarea se facu si mai deasa, si mai puternica, scuturand cercurile ce-i strangeau inima. Trasa din strafunduri, din varfurile degetelor, din oase, din plamani, din tot trupul, otrava amarului rabufni. Cercurile se sparsera, izvorul tasni.
Pe fata, calde, lunecau lacrimi. Fierbinti la izvor, se raceau spre urechi, gadilandu-l. Suflarea, in sfarsit libera, pompa navalnic...
Incet-incet, se linisti.Ramase doar valul usor, linistit ca o apa, al respirului curatat.
Ca iesit dintr-un  pantec, aruncat in nou si in larg, M. se lasase sa simta iar. Si lasandu-se auzi. Acolo, undeva, urcand din inima pamantului sau din inima lui - tot aceea - un cantec usor. Ca un cant de sirena. Doar ca valul era al suflarii, nu al unei mari. Ori poate al auritei blandeti care-l purta in cercuri din ce in ce mai largi spre in sus. Undeva, in "in sus", canta ea. Cea risipita. Ori poate inima lui... nu stia. Nici nu-i trebuia sa stie. Doar gusta pacea asta, mierea asta noua si calda si buna...
Scufundat in plama Mamei Pamant, tinut ca-ntr-o scoica de bine, mana in mana cu omul care-l insotise in nastere, M. se lasase, in sfarsit. Cu ochii inchisi, invelit in aroma ierbii, sub aerul dulce al noptii calde, plutea. Si auzea cantecul. Si vedea stele si cer...

Aplecati sub luna cea grasa, omul si copilul zambeau. Inca un calator renascuse...
.