Iar poveste de foc...

.

Ca sa aluneci pe apa ori sa mergi pe ea, treci prin foc...

Mersul obosit se sfarseste repede cand intri in cercul povestitorilor. Acolo, in cerc, te opresti. Se opreste alergarea aceea nebuna a vietii...
Usor, pe masura ce sufli, respirul asterne liniste blanda si tot drumul urcat, toata oboseala, tot greul se risipesc in vant. In vantul venit sa hraneasca focul si sa cerceteze pe cei adunati in cerc.

Mainile stau mai intai in poala. Tremurul, inca tremurul vietii de jos, din valea cu oameni tesuti intre firele timpului, se opreste. Aici pana si mainile se odihnesc. Hainele se fac usoare pe umeri, ca si cum ar fi tot din suflare, din vant...
Caldura focului trage aproape. Incet, te pleci catre el, sa asculti si sa vezi... Focul canta, trosnind in nuiele si vreascuri, rostogolind una dupa alta povesti. Vestile-povesti ale lui "de-cand-lumea"... Susura focul ca apa, suiera ca vantul, tace ca pamantul.

In flacarile lui, cer de azur, rosu de sange, aur de comoara de suflet.
De prinde de ochi, te trage in el, te ameteste, te vrajeste.
Incet ii prinzi limba, ii prinzi pulsul viului - foc de viu si viu de foc -si lasi cantecul sa iasa prin tine... Acelasi cantec, acelasi ca al celor rispiti in cele patru vanturi acum mii de ani...
Si focul primeste ofrandele tale. Alea de chin de jale, de tristete, de neputinte, de amar si dor si moarte. Alea i le dai, din toata inima, sa tie le ia cu el si sa le faca cenusa. Sa hraneasca pamantul, care le va face, ca si pe tine candva, floare si pom, scoica si balena si nufar si cal si grau si copil... Si apoi alea de vis si dorinta, de poveste de drag si bucurie, de speranta si putere. Sa le creasca, sa le inmulteasca...
In cantecul asta focul creste si urca la cer povestea ta, a celui de acum.
Lasi mana sa caute a-l prinde, sa duci si tu cu tine cantecul flacarii, al viului, al luminii.

Langa foc, in noapte, povestitorii invata arta visatului si arta de a trai. Cu totii s-au trezit...
.