Si vine o zi...

...
foto

Si vine o zi in care obosesti. Gata. Stai asa, pe pamant, si privesti in zare. Ziua-i inca intre gene... O vreme, taci. Iti tac si gandurile. In sfarsit! Moara lor, obosita si ea de atata tocat, se opreste. Nu mai are ce macina...

In zare, departe, vanturile pot invarti lumea cum vor. Aici, pe pamant, e liniste. Albastru de liniste. Blandetea linistii te patrunde de peste tot. Intai inconjoara, cald, ca o mantie, apoi furnica pe piele, pe urma intra prin pori si curge inauntru... Gaseste toate cotloanele tale, si alea stralucite si alea prafuite. Daureste tot si lasa praf de aur in toate odaile tale.

Umplut de liniste te uiti la cioburile din fata ta. Pe pamant, cazute si imprastiate, cioburi ale viselor sparte. Da, asa e, unele vise au fost candva purtate de tine, tinute sus, azvarlite in luna... Rostul neimplinirii lor nu il stii. Te-ai trezit cu ele asa, cazand din nu-se-stie, si facandu-se zob... Iata-le aici, facute mici faramici... Si ai obosit sa tot iei iar si iar visele astea si sa le arunci iar in luna...
Gata. Timpul pierdut isi cere rasplata.

Ca si un luptator ostenit, ingenunchiat langa propria umbra... Stai si privesti. Ce poti face? Nu poti dezlega misterul si stii ca nu cu asta ai a-ti umple timpul.
Doar stai si respiri... Asteptarea isi face simtita chemarea. Incepi sa astepti. Sa asculti, sa adulmeci... Ce? Ce vine dupa ultima spargere si risipire?
Iata, cioburile sunt aici. Tu la fel, in stare, in asteptare...

Inauntrul linistii dinauntru, de pe apa limpede si nemiscata ce ai devenit, undeva, pe mijlocul ei, o fluturare. Abia simtita, abia vazuta, o tremurare. Credeai ca vei ramane asa, nemiscat, fara puterea de a clinti macar un gand, pentru totdeauna. Ca te vor prinde ploi si te vor usca arsite aici, in mijlocul campiei, inradacinat in nemiscare, in neputinta...

Si totusi... Nestiuta, neghicita, nemaivazuta si nemaiauzita, acea tremurare acolo, inlauntru linistii dinauntru apare... Usor-usor, ca o parere, tresare si face sa miste interioara mare... Apoi tot mai miscat, tot mai mult fluturat, se isca vartej in mijlocul apei. Ca un buric pe burta uriasa a Mamei. Vartejul trage apele interioare spre adanc, adanc de care nu stiai. Bolboroseste acum tot mai tare, roteste din ce in ce mai mult si mai invloburat intreaga ta interioara mare... Te cuprinde cu totul si roteste in tine, atat de puternic incat trupul pe pamant abia se mai tine. Si deodata, asa, din mijlocul pieptului tasneste vartejul in sus, spre inaltimi, facandu-te sa dai capul pe spate si sa ridici ochii. Vezi cerul. Albastru intens, enorm si nespus de dens... Clocotul launtric iti cuprinde intreaga fiinta, hranind-o cu atata Viu, ca te ridica in picioare.

Din toate partile vantul apare... Cuprinde tot si matura intr-o suflare intreaga campie. In cele patru zari toata faramitarea viselor sparte dispare. Ramane un singur bob, unul mic, stralucitor... poate cel ce a stat in mijlocul viselor. Il ridici in plama. E usor, usor ca un fulg... Pui cealalta palma peste el, sa acoperi si sa ii dai un ultim gand. Intaiul ce-ti apare dupa atata liniste. Ii soptesti ramas-bunul, intelegand ca rosturile implinirilor si neimplinilor stau doar in Mana Care A Scris. Si ca aceste rosturi fac viata sa fie o minunata si uluitoare simfonie. Spui micului bob: "Ridica-te si umbla".
O clipa uriasa sta. Sta mult, inainte de a trece.
Simti intre palme fluturare calda, blanda, usor tematoare. "Nu te teme", ii spui, si desfaci palmele. Un fluture mic, cu aripi de cer, prafuite auriu, isi incearca aripile. Un tremurat, inca unul... Iata, aripile deja isi stiu zborul. Iute ca o dragoste, fluturele albastru isi ia zborul, aratandu-ti ca departe soarele si-a luat in stapanire crestele muntilor.

Te infasori in mantia umbrei tale, asezi privirea spre rasarit si pornesti.
La urma urmei, sunt atatea vise de urmat...

La orizont, o fluturare intre cer si pamant, o aripa de vis... Soarele rade...