sâmbătă, 31 ianuarie 2009

RUGACIUNEA CAII BINECUVANTATE A FRUMUSETII

Poate ca cititi povestile si credeti ca ma scald in ele, ca in amintiri, in trecut, drog in alinarea vreunei dureri, a unei ruperi de bine.
Nimic mai departat de adevar!
Din ele imi trag seva si le despletesc, le desir din ghemul lor maaaare, caci abia acum le vad si mi le scot din casa inimii si din trup. Sunt vii si lucreaza in mine, iar unul din felurile in care le formez urzeala, pentru a merge pe noul drum in lume, e povestirea. Asa imi e mai usor sa invat.
Invat ca amintirile sunt incastrate in trup, caci aripile oricarei simtiri se zbat aici, inauntru, si mi le retraiesc cand vreau, cand le chem, cand ma cheama ele.
Sunt amintiri din amintirea de Sine, si vin de departe, nu doar din Peru, din calatorii ale stramosilor mei, din sangele carora s-au tras in mine amintirile lor.
Peru a deschis portile iar eu fac drumuri "inainte si inapoi" pe firul liniar - iluzoriu liniar - al timpului. Fac cercuri. Invat sa fac cercuri.
Calculatorul - jurnalul meu mut, care primeste si tine in el fluviile mele - e astazi cel mai bun prieten, asculta si tace, lasandu-ma sa cant.

Azi am primit din nou semn din continuarea firului impletit de femeia care torcea si mergea pe drumul ei (povestit de mine in primul Mate de Coca). De unde sa fi priceput eu atunci ca asta imi aratau aunci Mama Pamant si Tata Soare, in prima zi cand am intrat in Valea Sacra? De unde sa fi stiut ca vazusem inceputul firului, si totodata al drumului? Asta am vazut, in zori, in prima zi...

Pe drum, azi, mi-a venit in mana o carte, ca pregatire pentru primii pasi ce isi vori face in Cercul Vietii, peste o saptamna.
Ca si mine, cautatoare, Maud Sejournant, povesteste de cautarea viziunii, de drum, de Roata Vietii.

Inainte de a pleca pe drumul pe care, iata l-am gasit (Gratie, Graziei!) ma asez un pic in mijlocul cercului, ma las pe pamant, sa simt inima Mamei si sa ma mangaie lumina Soarelui.





Inainte de a face primii pasi de nou-nascut, sarut cu veneratie pamantul din pantecele caruia se naste viata si rostesc


RUGACIUNEA CAII BINECUVANTATE A FRUMUSETII

O, wan-kan-tanka, Mare Spirit, mister sacru
Wakan, stra-strabunica, Univers sacru
Sqan, stra-strabunic, Galaxie sacra
din inima mea de copil iti trimit rugaciunile mele
Asculta-ma.

Fie sa pasesc in frumusete pe Pamant, bunica noastra
sub lumina Soarelui, bunicul nostru
In armonie cu mineralele, plantele, animalele,
si cu oamenii
Fie sa ii primesc in toata frumusetea lor

Fie ca frumusetea sa se afle in calea mea
Sa stiu sa descopar frumusetea peste tot in jurul meu
Fie ca frumusetea sa se afle in spatele meu

Fie ca toti acei care aleg sa ma insoteasca
sa-mi perceapa frumusetea
Sa primesc frumusete prin partea mea stanga
urmand principiul feminin
sa daruiesc frumusete prin partea mea dreapta
urmand principiul masculin
Fie sa nu fac nimic care sa dauneze copiilor

Fie ca frumusetea sa vina din binecuvantarea Marilor spirite
Odata cu fiecare pas pe care il fac pe drumul vietii
Sa invat sa-mi traiesc cuvantul
Si sa ating eu insami viata
si pe fiecare prin fumusetea mea

Aceasta e binecuvantarea pe care o cer in aceasta clipa
Cea a caii binecuvantate a frumusetii
Si a dansului Soarelui
Asta e tot ceea ce cer,
Pentru toti ai mei


(Maud Sejournant- Cercul Vietii)



(imaginea face parte din colectia difuzata de Peace Chambers,
nascute din viziunea lui Joseph Rael - Beautiful Painted Arrow - http://www.josephrael.org/index.htm )

joi, 29 ianuarie 2009

. . Mate de Coca (7). In burta mamei (I)

..


In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.

Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.



Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!

Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!

marți, 27 ianuarie 2009

. . Mate de Coca (6). Soarele in ceata.

...


...Azi dimineata a fost ceata. Am deschis ochii in ceata asta, si tot in ceata am calatorit pana la birou.
Am avut in ochi albul asta laptos si lacrimi. Multe lacrimi, multe, de nu stiam cum o sa se mai opreasca. M-a intors dorul pe toate partile si m-a ars... Si cenusa a iesit limpede, ca lacrimi, din ochii mei...
Ceata, laptele asta dulce al Mamei, a fost atunci, in dimineata aia, pe Machu Picchu.

Ne-am dus sa asteptam autobuzul, in Aguas Calientes, pe la vreo patru dimineata. Stateam in statie si ma uitam cu gura cascata cum se vedea muntele in noapte. Pe partea stanga, marginea muntelui care se desprindea usor din noapte, lumina... O fasie luminoasa pe albastrul inchis al noptii.
Autobuzul a venit si ne-a dus repede-repede pe serpentine.
Am ajuns la Machu Picchu cand zorii isi croiau drum prin nori, cu fasii de lumina netoarsa trase gros pe un cer aburiu. Ceata. Nici un rasarit de soare!
Am trecut primii prin poarta de acces, am luat-o pe drumul acum stiut si am ajuns iar in fata Orasului de Cristal, numit si Orasul Curcubeu, numit si Orasul Luminii.
Muntele din fata scosese un motz, o jumatate de obraz, un umar si un cot din ceata. Pe stanga, ceata de tot... Ca in stampele japoneze, ici-colo cate un copacel rupea vata ceturilor, tragand de ea si facandu-si loc pentru ramurelele lui infrunzite spre cer.



Ne-am adunat in primul adapost. Mallku a inceput a povesti, apoi ne-a dus peste pietrele care-si tineau comorile ascunse strans sub cute si am gasit undeva, ca o palma facuta caus din piatra muntelui, o mica grota, cu "deschidere" spre albul laptos al cetii.
In taina acelui ceas petrecut acolo s-au sadit in noi alte instrumente de putere, si din ele urma sa ne tragem fraiele cu care sa facem din mintea noastra un ajutor nepretuit.
Dar asta-i alta poveste.

Aici vreau sa astern cum a fost cu rasaritul. Visasem rasaritul asta pe Machu Picchu de ani de zile. Acum eram in locul visului meu, si soarele fugise dupa ceturi.
Sau asa credeam eu...

In incheierea acelui exercitiu, Mallku ne-a calauzit din nou in noi, in adancuri, in Liniste. Pe urma, cu ochii inchisi, am deschis fereastra Soarelui, lui Inti, sa ne patrunda, sa lumineze, sa ne dea puterea lui. Sa creasca lumina in noi. Printre degetele ferestruind fruntea, lumina a intrat, a venit suvoi inauntru, a coborat in tot trupul, l-a umplut.
Am strans apoi iar in mana stanga seva Pamantului si in dreapta puterea Cerului care s-au adunat in inima, unind Cerul cu Pamantul. Am devenit copiii Soarelui, hraniti, crescuti, imputerniciti de el.
Mallku ne spusese ceva ce stiusem de mult, mai ales de cand zburasem prima data cu avionul:
Soarele este peste tot, chiar daca nu il vedem, dincolo de nori si de ceturi.
Asa a fost. Cu ochii inchisi, simteam soarele pe fata, ardea.
Am deschis apoi incet-incet ochii, si... ceata totala! Doar un varf mic de munte "peste drum".



Unde era soarele ala care ne arsese fata? Am citit pe chipurile unora dintre tovarasii de drum aceeasi mirare. Fuseseram convinsi ca se facuse soare!

De fapt, se facuse.

Tarziu, inapoi la iesirea din "complexul" arheologic, am baut un ceai fierbinte. Mate de Coca cu picaturi mici de ploaie.
Asa cum simtisem si ieri, azi imi era draga ploaia asta.
Ploaia si ceata.
Apa.
Chipul feminin al lui Dumnezeu.
Care, pentru noi, se umpluse de soare.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Mate de Coca (5). Sarpele



Desi nu urmeaza firul timpului, intamplarea cu "trecerea" imi apare acum mai luminata intre toate cele ce raman de povestit.
Poate pentru ca tocmai vorbeam cu niste prieteni despre schimbarea de forme.
Pregatindu-ma de drumul spre Peru, venisem in traista cu ceva povesti despre animalele de putere, un pic de visat si multa curiozitate.
"Stiam ceva" (????) despre cele patru animale de putere atat de des intalnite in tot felul de simboluri, in Anzi: sarpele, puma, condorul si pasarea colibri. Citisem despre experientele transformatoare ale unora care primisera ajutorul lor si despre schimbatorii de forme. Citisem, doar...
Statusem tot timpul in "ascultare", cum numesc eu deschiderea completa a simturilor, ca si cum as asculta dinauntru, desi deschiderea nu se adresa doar auzului. Ca si cum as fi pandit ceva, orice... Senzatii noi erau oricum, dar mai era ceva... ceva ce asteptam...
Mallku ne-a condus intre niste stanci, povestindu-ne iarasi depre cursul soarelui si liniile de lumina ce cadeau pe pietre la solstitiul din iunie si din decembrie.
Pe urma ne-a spus ca urma sa facem o trecere printr-o grota, care se deschidea ca o crapatura in stanca uriasa. "Nu veti vedea nimic inauntru, va fi intuneric complet. Folositi experienta ca sa lasati deoparte mintea, sa va invingenti teama de necunoscut. Aveti incredere in simturile voastre." Apoi ne-a aratat, mimand, cum sa facem pasi mici, pipaind cu palma dreapta stanca si tinand directia tot spre dreapta. "Nu schimbati catre stanga, sa nu trebuiasca sa intru si sa va caut prin grota." Urma sa facem drumul in intuneric singuri, la ceva timp dupa ce intrase un alt membru al grupului.
El a intrat primul si a facut trecerea, apoi, unul cate unul, cei din grup au disparut in intuneric.

Unul din membrii grupului, o femeie, se intoarce. Usor derutata, dar zambitoare, ne zice: - Nu imi dau seama unde se infunda drumul! Trebuie sa-l gasesc. Incerc mai incolo...
Iata-ma si pe mine, cu maaaaaare curaj si enorma curiozitate. Ma asez in fata intrarii, fac reverenta, de acum devenita obicei, si pasesc.
Intr-adevar, bezna totala. Uluitor cum, la cateva secunde dupa intrare, la doi pasi, nu vedeam nimic. Dar nimic-nimic! Aaaa, ba parca era ceva: intunericul facea sa vad stelute multe-multe, ca atunci cand, copil fiind, ma ascundeam in camara, cu lumina stinsa.
Pipai peretele stancii spre dreapta. Caut incet, dar cu oarece nerabdare. Simturile - ascutite la maximum. Miros de sarat, ca in pesterile noastre. Piatra e ca slefuita, alunecoasa mai peste tot, si mana "curge" pe ea. Picioarele pipaie si ele. Merg usor-usor, parca am labe de felina. Mintea mi s-a "stins" si ea, parca, sunt ca o uriasa aripa de liliac ce matura peretele stancii. Mana dreapta o ia inainte, spre dreapta, plina de initiativa, cauta contururi, gaseste locul unde peretele vine parca inapoi spre mine; aluneca de-a lungul lui prin fata mea, atinge in stanga mea un colt mai mare de piatra, care aproape imi vine in obraz. Aici pare ca se infunda drumul. Mintea "sare la minge": " Toti ceilalti au trecut. Deci, drum este..." Pipai mai departe, si deodata simt ca de deschide din nou calea. Ma plec un pic, capul trece pe sub iesinduri de stanca, picioarele asculta restul corpului, care parca a devenit acum o palma dreapta uriasa. Trec la drum mai larg, pot merge in picioare.
Si aici... parca am fost ca scanteia care aprinde firul presarat de praf de pusca si repede-repede alearga de-a lungul lui.
Mana mea dreapta a devenit vie, cu proprie vointa, si a inceput pur si simplu sa alunece pe stanca, dar cu o viteza fantastica. Palma stanga s-a lipit de piatra, in spatele celei drepte, si a urmat-o, sora geamana, alunecand rapid. Intregul corp parca s-a facut o ata, care urma mana drepata, ca si cum as fi fost un sarpe si palma dreapta imi era capul. Picioarele erau o apa, alunecand peste pietre fara sa le simta golurile si neregularitatile, parca anticipand ce urmau sa atinga. Eram ca un sarpe lunecand cu viteza, lipit de stanca si totusi miscandu-ma pe ea. Imi placea enorm senzatia! Parca ma miscam ca un sarpe de piatra, o piatra vie, lunecand pe piatra stancii! Palmele simteau roca rece, dar foarte "prietenoasa", ca o manta a pamantului, asezata vertical si purtandu-ma de-a lungul ei.
Deodata, ochii zaresc in stanga lumina. Brusc, se face un coridor, care se mareste, si ies la lumina. Cativa pasi, apoi iar intru in intuneric. Dar acum e doar o mica trecere, caci iata, am ajuns iar afara. Inca ma clatin pe picioare, caci lumina m-a scos din pielea de sarpe si pasii imi sunt iar omenesti...



Ma uit inainte, pasesc peste cateva pietre, urc si... tzac! Paulio ma "prinde" in poza. Rade la mine si prind in coltul ochiului o usoara licarire. Se bucura pentru fiecare dintre noi, si rade un pic de "isprava" noastra. Paulio, "mana dreapta" a lui Mallku, cate "aventuri" o fi avut? Sigur asta, ce facuram noi aici, e o joaca de mici copii!
Mie mi-a ramas "trecerea" asta ca o intalnire cu sarpele. Nu intunericul m-a impresionat, ci acea brusca transformare a corpului meu in "ceva", ca un sarpe, care a trecut alunecand rapid peste piatra.
Am inceput a intrezari ceva din puterea animalului de putere... si din schimbarea de forme.
Stiu ca drumul schimbarii e lung. Dar asta, trecerea din mica pestera, mi-a arat ca tot ce am de facut e sa ma las sa merg pe el. Toate si toti sunt aici ca se ajute sa facem pasii.

... Tarziu, in seara, mi-am sorbit Mate de Coca in paharul oferit in hotel. Prin aburii aromati inca simteam izul de sarat al pietrei care ma primise inauntrul ei, invatandu-ma despre una din formele in care putem umbla in lume. Despre increderea in simturile mele, despre intelepciunea propriului trup.
Despre puterea transformatoare a sarpelui, cel care isi leapada pielea, blocajele, limitele, si trece intr-o alta forma, miscandu-se liber. Despre puterea si dragostea Mamei Pamant, care ne creste si ne indruma pasii in lume. Din nou, despre Iubire...

duminică, 18 ianuarie 2009

Mate de Coca (4). Soarele si Apa.



Intiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Soareeeeeeeeeeeeeeeee!

Soare peste tot. In cer, in pamant, in ierburi, in pomi, in pasari...
O mana spre pamant si una spre cer. Asta a fost azi dupa-amiaza, in Intiwatana.
Mana spre pamant, captand forta Mamei, viata daruita atat de iubitor de Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala.
Mana spre cer, captand puterea, forta din Soare.
Din palme, totul curge si se reuneste in inima. Locul unde e casa sufletului.

Luminata din crestet pana in talpi, sunt usoara si rarefiata. Plutesc pe treptele de piatra, coborand spre “salida”, spre iesire. Ametiti, ne cam pierdem unii de altii, dar ne regasim pe drum. Inca nu-mi revin din jocul de lumini, si nici nu vreau. In stanga, din nou, zidirile triunghiulare. Acolo e o stanca la care as vrea sa ajung...

Iesim dintre zidurile de piatra. Autobuzul ne duce inapoi. Pe drum aflam ca ne intpoarcem amine, ininte de rasarit. Ploaia insa e sigura... Poate va fi soare, gandesc eu. Mallku isi doreste ploaie, care curata tot si da stralucire. Si el mai stie ce...
Ma gandesc la apa, la Dumnezeu cu chip de femeie, cum este in carea lui Coelho - La raul Piedra... . Cred ca inteleg pe Mallku. Puterea Mamei manifestata in apa, in acest fluid vital care ne hraneste pe toti, este onorata aici peste tot. Se simte si se vede, nu doar in constructille maiestrite ale incasilor, in caderile de apa unde se faceau ritualurle, ci si in magia pamantului udat de ape. Mama Pamant, Mama Zeita. Mama.

“Simbolul ei este apa, ceata din jurul tau. Zeita foloseste apa ca sa se manifeste.
Unul dintre chipurile lui Dumnezeu e chipul unei femei.
Ea este prezenta in primul capitol al Bibliei - cand duhul lui Dumnezeu pluteste deasupra apelor si El le asaza sub stele si deasupra lor. E nunta mistica a Terrei cu Cerul. Ea e prezenta si in ultimul capitol al Bibliei , cand

Duhul si mireasa zic: Vino.
Si cel care aude sa zica: Vino.
Si cel insetat sa vina
si cel care voieste sa ia in dar apa vietii.

- De ce simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu este apa?
- Nu stiu. Fapt este ca ea isi alege in genere mijlocul acesta pentru a se maifesta. Poate fiindca este izvorul vietii. Suntem zamisliti in apa, vreme de noua luni ramanem in ea. Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care niciun barbat-oricat ar fi el de iluminat sau desavarsit- nu poate ravni.“( Paulo Coelho - "La raul Piedra am sezut si-am plans")


Inteleg si primesc orice, oricum ar fi, soare sau ploaie. E unul din chipurile lui Dumnezeu. Al Iubirii...



Hugo Bistolfi - Templo del Sol
sursa video: http://www.youtube.com/watch?v=2I4pr4g9QaU

Mate de Coca (3). Poarta Soarelui - Intipunku


-->
Si vazura ochii mei!

Mallku ne imparte biletele de intrare.. Scriu numele meu. Mana imi tremura pe foaie. Sunt aici! La Machu Picchu!
Maiestuos, muntele isi arata fata in soare, ma priveste si parca rade, cu norisori pufosi agatati pe cer, pe post de sprancene.Pasim pe o poteca pietruita, trecem prin poarta, ne asteptam unii pe altii la locul unde coteste poteca. Mallku o ia inainte, facem cativa pasi... iar, cateva trepte... si
Minune!
In fata noastra, maiestuos, stralucind in soare, clar, curat, perfect!
Orasul de Cristal!
Ce vazusem in pana acum in poze, visul meu de ani si ani, este acum in fata mea....
Vazura ochii mei minune!
Pe margine potecii, fixat doar pe varfurile picioarelor, Mallku povesteste depre Orasul de Cristal: cum a fost construit, cum a fost descoperit, de ce e numit asa.
Aud prin vis povestea lui. Imi simt vartejul din inima, care a mi-a sapat in piept de prin vara si care a crescut de cand am ajuns aici. E usor dureros, dar placut, si vibreaza mai tare, mai tare... a cuprins si spatele, si capul... Respir adanc, in vraja pe care o simt cu toate simturile. E uluitoare senzatia visului implinit!
Caut cu ochii altarul. Intiwatana. E pe varf, la stanga. Mallku ne explica despre liniile ce conecteaza locurile de putere. Despre mersul soarelui si ingeniozitatea incasilor, maestri in astronomie si arhitectura, cunoscatori si iubitori ai Soarelui.
Eu vad stralucirea locului si sorb uriasa seva pe care o simt cum urca din pamant, cu forta, prin tot trupul.
Capul si pieptul mi s-au aprins ca mistuite de flacari. E soare in dupa-amiaza asta pe Machu Pichhu. Si pe cer, pe varfurile care strajuiesc semet Orasul, doua curcubee ne binecuvanteaza intrarea in imparatie. Mallku e fericit, primeste asta cu bucurie ca de copil, pozeaza curcubeele din tot felul de unghiuri, printre ferestrele deschise in piatra de incasii adoratori ai soarelui. Ne spune ca orasul este numit si Orasul Curcubeu.
Intram intr-o incapere semi-acoperita, ne asezam unii langa altii, in linste. Intram si mai mult inauntru, in simtirea locului, chemand binecuvantarea Pachamamei si a lui Wiracocha. Vartejul de senzatii ma ridica, ma risipeste in toate zarile, apoi ma readuce in locul in care imi simt trupul pe piatra. Pornim din nou. Ma clatin si respir greu... Lipsa de aer sau ametealea vrajii? Cine stie? Probabil, amandoua...
Poteca serpuieste catre varf. In dreapta, imaginea uluitoare a constructiilor din piatra, din care unele inconjoara tronurile sapate in stanca, in care incasii urmareau soarele si primeau, in meditatie, inspiratia.
In stanga, in sus, Altarul. Intiwatana. Locul in care se fac initierile solare. Ne risipim pe micul platou, in jurul pietrei. Unii fac poze repede, “la piatra”. Imi gasesc un loc mai in spate, cu soarele in fata. Cobor in mine, in genunchi, alungand repede umbra regretului ca nu o fac si fizic. Nu vreau “sa pozez”. Imi e prea mare, prea mult ce simt. Abia ma tin sa nu ma imprastii in mii de scantei. De mi-ar fi asta ultima clipa in lume, nu mi-ar parea rau sa explodez de bine...
Dar mai este... drum. Mallku coboara un pic, pune palmele in locul unde cu sute de ani in urma "ei" primeau Soarele pe frunte, apoi in inima, dimineata, la solstitiu.
Acum suntem la solstitiul din decembrie.
Ne asezam in spatele pietrei, cu fata la soare. Cu ochii inchisi, primim soarele. Cuvintele lui Mallku ne ghideaza, bland. Mainile deschid poarta spre frunte. Lumina ne umple, dincolo de ochii inchisi. Roti de lumina aurie si violet se invart, se maresc, coboara in tot trupul. Ramane doar lumina. Apoi mana stanga trage din pamant forta, seva, iubirea Mamei. Dreapta primeste de la Cer, de la Soare, puterea. Se unesc in inima, se extind in toata faptura. Radiem...
Palma dreapta pe inima, cea stanga in dreptul plexului solar. Reverenta de multumire la Pachamama si TataInti. Mama Pamant si Tata Soare.
“... and YOU ARE WELCOME!” Sunteti bineveniti!
Asa se incheie toate ceremoniile sau meditatiile in care ne-a purtat Mallku. Saman, astronom, poet, pictor. Umbland prin lume cu totul in spirit... Ghid pentru multi altii.
Suntem bineveniti! Multumim, Mama, multumim Tata! Suntem acum copiii iubiti ai Soarelui si ai Pamantului... Asa am fost mereu, dar nu stiam. Nu ca acum, cand o stim cu toate si din toate ale noastre.
Suntem cu totii bineveniti!




sursa video:http://www.youtube.com/watch?v=-53AMzlIguQ

Mate de Coca (2). Trenul spre Machu Picchu.

In statia de unde urma sa luam trenul spre Aguas Calientes, am vrut un capucino, in loc de ceai. Pravalioara mica, aranjata cochet intr-un spatiu minuscul, se umpluse de rasete. Fetita unui localnic, cu obrajii rosii si ochisori-nasturasi negri sub parul negru innoptat, radea in bratele unei femei inalte si blone. O olandeza, dupa cum a explicat femeia, aratand cu placere pozele cu copiii ei si cu biroul unde lucra. Mama fetitei, in spatele barului, mi-a pregatit cremoasa bautura. La masuta joasa, doi barbati radeau si ei, aratand siraguri de dinti stralucitori pe fetele arse de soare. Dupa sclipirile din ochi, m-am prins ca unul din ei este tatal micutei vedete.
Veselie, tinerete, viata... si atomsfera calda a unei familii. Peruano-olandeza, acum... Mi-am sorbit incet bautura calda si odata cu ea si “doza” de bucurie prinsa din ce se petrecea sub ochii mei.
De undeva a tasnit in camera vocea de neconfundat a lui Guadalupe Pineda, cu “ Historia de un amor”:

Siempre fuistes la razon de mi existir,
Adorarte para mi fue religion...


Pastrand caldura cestii intre maini, am inceput sa fredonez, am cantat si ceva cuvinte, si unul din barbati a ridicat ochii la mine, zambind. Femeia din spatele barului ne-a insotit in zambet, si cateva clipe eram cu totii in aceeasi vraja. Familia ma inclusese si pe mine.

Galagia si miscarea de afara m-au rupt din cantec. “Muchas gracias”, doi pasi, rucsacul in spate si... iata-ne in vagoane.



Trenuletul ne-a purtat de-a lungul firului de apa. Urubamba canta si sclipea jucaus. Din cand in cand se vedeau franturi din Inka Trail, drumul facut de atatia calatori care paseau pe jos, pe urmele incasilor, spre Machu Picchu. Ne-am hotarat cativa ca “data viitoare” vom face si noi asta. In trei sau patru zile ajungi pe varf.
“Se poate si pe alergare, in cateva ore ajungi sus. Recordul, acum este de patru. Eu am reusit doar in cinci.” Am ramas cu ochii mariti de uimire, zambind prosteste la "calauza" noastra. Mallku, ghidul nostru, este si maratonist, dupa cum ne-a povestit el mai tarziu. Pe drum, in tren, pret de un ceas, am rasfoit una din cartile lui. Multe poze, multe reproduceri dupa picturile lui, atat de minunate. Joc de culori si mai ales de lumini, pe texte care descriu traditiile initiatice legate de soare si vorbesc despre vasta cunoastere a incasilor, care integrau astronomia in viata de zi cu zi. Incepeam sa intrezaresc ceva din ceea ce insemnau aceste locuri. Eram insa departe de ce urma sa invat de la Mallku, de la acest pamant pe care mi-am dorit atat de mult sa pasesc.
O, casa a mea! Adorarte para mi es religion...

In tren, din nou, calda, "o copa" de Mate de Coca. Deasupra aburilor, zambetul celui care ne servea cu bauturi in tren. Acelasi zambet ca al femeii care-mi facuse asa un capucino bun... Incepeam sa ma regasesc in familie.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Mate de Coca (1)



M-am indragostit de cafea si ceai de foarte multa vreme.Multe iubiri, simultane si... fidele, care se accepta si chiar se iubesc, ele intre ele.

Ultimul ceai de care m-am indragostit, ciudat, rebel, generos si cald, e Mate de Coca. O sa-l scriu asa, cu litere mari, ca pe numele unui iubit.

Ultima oara cand l-am gustat? Hmmm... inca sorb din el, caci acum scriu si degust. Tradare pentru el, ce se cere alintat cu toata atentia, dar ma suporta, caci stie ca scriu despre el...

Pliculetul sta aici, langa mine, si langa cutia lui...

Unde ne-am cunoscut? Prima data ne-am atins, cu mirarea si bucuria intalnirii, intr-o mica oaza de liniste, cu mirosuri dulci si paturi calde intinse pe jos, printre pume si jaguari de...plus, intr-o odaie micuta. Primit dintre palme mari, aspre dar calde si blande, a venit spre mine intr-un mic pahar de plastic, acompaniat de o prezentare-indemn: “Mate de Coca. No headaches.” Intr-adevar, in Cusco, dincolo de ameteala noului, de bucuria gasirii pamantului pe care visam de mult sa-l ating, usoare clatinari vesteau atat de povestitele simptome ale lipsei de oxigen intr-un aer rarefiat, la vreo 3.300 m peste nivelul marii.

Prima intalnire m-a vindecat de orice teama. Aroma cam aspra, departe de mirodenia simtita in feluritele ceaiuri gustate cu nesat de impatimita de mine, nu m-a cucerit “din prima”. Aducand un pic cu ceaiul japonez “adevarat-adevarat” cu care ma mai incanta prietena mea care locuieste de peste 30 de ani in Japonia, cam tare la gust, “brut”, nemelodios, la prima aroma, pare nedomesticit, usor salbatic, asemeni muntenilor ce il beau cu atata placere. Asta, doar la prima aroma...

Caci pe urma, cucereste, tot asemeni lor, prin blandete si zambet... Si forta, si incredere.

Depinde mult de unde si cum il bei.

In acea odaie micuta am patruns prima data in bratele Mamei. A fost un vartej deschis atunci, care ma poarta si acum...

Glasul placut, usor unduios si apoi brusc cotit, chemare blanda dar puternica a celei care invoca Mama Pamant si Tata Cer, ne-a condus in vartejul de simtire care te ducea si te ducea...

Parca odaia mica a samanului se marise, acoperisul se ridicase undeva suuuus-sus, si peretii se deschisesera ca un cub de carton, desfacut. Culori, umbre, aroma de “agua de florida”, moliciunea paturii asezate bland pe spate, respiratia celor din cerc, tovarasii mei de drum... Toate, undeva, departe, vatuit, infundat, ascuns... Aproape, bataia tobei si zornaiturile... Culori, imagini, “secvente de film”, trupul strabatut de fiori, mici “serpi electrici”, cum le spun eu...

Cum sa nu ramai, dupa asa o prima intalnire, fascinata de tot ce a facut parte din experienta? Si Mate de Coca a fost primul care m-a intampinat...

Pe urma, l-am baut pe malul unui rau, intre flori de culori atat de vii ca le-am atins petalele, de parca degetele-ar fi vazut mai bine. Casuta cocheta transformata in hotel avea pe masa, la intrare, ceaiul – primitorul nostru de peste tot... Licoarea usor galbuie parca imi turna in sange soapte care urcau prin mine si-mi spuneau “Priveste! Simte! Auzi!” In fata mea, pe malul celalalt raului, o femeie nu foarte tanara, cu fusta incretita, putin mai lunga de genunchi, cu palarie inalta si bluza viu colorata, mergea in spatele unui barbat. Ea se oprea un pic, facea ceva cu mainile, parca scotocea printr-o tufa... pe urma pornea iar. Si iar se oprea. Iar "scotocea". Mai, sa fie!Ce...? Deodata, parca m-ar fi invatat Coca sa vad: Ea torcea! Da! Mergea si torcea! Atat de firesc! Printre florilea alea, pe cararea de munte, torcea!

Doamne, ce-as vrea sa port... orice, impletit din firul ala fericit, care s-a tors in lumina aceea, intre muntii cu ceturi aburii si pe margine de rau curat... Sau sa ma fi facut iarba, atunci, traind doar cat o fi, dar sa fiu acolo, in pamantul acela bun si generos, asa de cald, asa de iubitor...


Hmmm... Povesti cu Mate de Coca am multe. Dar mi s-a terminat ceaiul de-l sorbeam acum, asa ca fac si eu ca Seherezada, ma duc sa-mi astept zorile si sa mai torc din vise pana atunci...

Si pana la ziua, mai dansez un pic de muzica de acolo, de acasa, din Peru...





sursa video:http://www.youtube.com/watch?v=zzUHQWoL1Ts