luni, 5 martie 2012

Amintiri de primavara: Am avut jumatate de barca...

.
Mi-a venit iar, azi, aceasta amintire. Face parte din recapitularile prin care tocmai trec.
Si asta, partea cu reparatul barcilor, e din ce in ce mai interesanta...



...foto

Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei  au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

.

sâmbătă, 3 martie 2012

Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri

.


Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri
Nu mai am nevoie sa fac ceva
Sufletul imi e ca o apa, ca un lac de munte.

Am vorbit iar cu Iubitul, in felul nostru nou si drag,
Fara cuvinte, doar pe suflat, doar pe duh...

M-am intrebat zilele astea cate ceva din ce ma intrebam deseori mai demult.
N-a mai fost mare lucru acolo. Nu mai era nimic de...
M-a uimit la inceput, m-am obisnuit mai pe urma, mi-este drag deja:
Nu mai este ceva de stiut.
S-au facut toate ca la inceput, si,  fara sa fi cerut intr-un fel, acum stiu cum au fost inceputurile.
Nici un fel de strigat de victorie, nici un salt pan-la cer...
Asa e firesc, asa e firescul...
A fost  doar un ras, la inceput, apoi multe lacrimi de re-cunoastere, de recunostinta.
Apoi asezarea in liniste, semanand cu linistea in care stateam pe scaunelul de lemn, cela mic, de la tara...
Linistea dinaintea focului in care jucau cocenii fumatori, cu povestile si rasetele noastre copilaresti
Linistea aia cu gust de gutuie, atat de draga, atat de rara...

Nu e nostalgie, nu e durere de tanja a ceva de demult, e placerea reinvierii a toate, puse acum, aici, in palma.
Parca sta timpul, desi  vad in cutia postala plicuri cu "data postei"
Parca sta lumea,
Desi misca vantul asta usor, cu miros de primavara.
E o pace de punct, de miez, de-nlauntru,
Desi se roteste bland si inca alb pamantul...

Mi-e mana usoara si vie, ma uit la ea si ma minunez
Ce minunatie e asta, sa fii aici, sa umbli si sa atingi...

Mi-e plin si mi-e bine cum nu mi-a fost niciodata.
Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri.
.

joi, 23 februarie 2012

DeLyrium

.
.
Cercul miscator, dansul rotit...
Viata insasi se misca prin viata
Suflarea asta vrajita, care fierbe in fiecare fibra, arde
Arde nedureros, arde iubind...

Se muta muntii, daaaa... se muta muntii
Se misca marile. Acum se urca, sunt ridicate pana-n cer,
acum se lasa lin si-s neclintite,
ca lacurile muntilor.

Curge tot, se misca tot, apoi chiar totul sta...
Pana si stand se invarte intruna, precum e miezul statator
din mijlocul unui vartej...

Miere si aur, dulceata si balsam...

In invartire se ivesc si pot vedea toate cele traite-n viata.
Apar, aduse de vartej, se-aduna sa le vad pe toate.
Apoi se rispesc, purtate de vartej acolo, in nimicul de pe margini.
Ramane, vie, doar rotirea, ramane focul viu
Flacara asta care arde tot
Pana ramane numai Dumnezeu.

Cel PreaIubit, Cel Dulce, Cel Frumos...

Acuma stiu de ce s-a spus "Mangaietorul"...
.

miercuri, 22 februarie 2012

Iubirea

.
Iubirea este flacara acea care

atunci cand este aprinsa

arde totul.

Doar Dumnezeu ramane.



RUMI          RUMI            RUMI          RUMI          RUMI         RUMI        RUMI      



.

luni, 20 februarie 2012

Nebunia Iubirii

.
.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...


A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...


Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

marți, 14 februarie 2012

Cantecul femeii de pescar

.
Azi am sa cant iar cantecul asta:


Femeile din jur imi spun ca nu mai vii...

"Sunt nebune, ele sunt NEBUNE!

Eu stiu, iubitul meu...
Toate in jur imi spun ca esti mereu cu mine...

In vantul care arunca nispul prin ferestre de sticla
In apa care canta in ape, in focul murind,
In caldura patului, pe bancile goale,

In pieptul meu
Tu esti mereu cu mine."


(Barco Negro)




Cantecul Marizei este din mine, din sangele meu... Am strabatut ziua impreuna cu aceasta sora a mea, care stie atat de adanc asteptarea si dorul...
In lume sunt multe asemenea glasuri ce canta din inima, si atatea inimi care aud si se unesc in cantec, aducand aceeasi chemare dragostei. Ea ne tine in acelasi respir, deschisi catre Sufletul Lumii.

In timp ce ziua se destrama, m-am lasat tot mai adanc in tacere...
M-am intins aici, pe mal, privind valurile care mangaie nisipul cald, purtator al urmelor pasilor tai.

Mareele vor veni si-mi vor uda parul, tragandu-l inspre ape... Sarea lacrimilor se va topi in apa marii. Unindu-se cu atea lacrimi ale femeilor de pescari, plecati departe in barcile lor, pe mari departate...
Sarea din ape va albi usor barca ta neagra, acolo unde esti, departe...

Am invatat sa astept si stiu, orice ar zice nebunele femei, ca te vei intoarce... Tarmul il spala apele dorului... Apele taie din el, micsorand pamantul, marind apele, marind departarile.
Am sa inchid ochii, sa opresc lacrimile, sa nu mai mareasca apele, sa nu mai creasca departarile. Prin pleoapa inchisa voi privi si te voi vedea cum plutesti in barca cea neagra, in linistea nemiscata a apei.

Ma rog de Luna si de Stele sa-ti trimita razele Dragostei, sa lumineze calea catre casa. Ma rog de Soare sa-ti dea caldura si mangaierea, sa-ti arda nelinistile si sa-ti spuna despre acasa.
Oricat de lung ar fi drumul, intoarce-te! S-a sfarsit vremea luptelor si a furtunilor. A cautarilor. Linistea apei ti-a oglindit chipul si a raspuns intrebarilor tale. Acum stii.
Intoarce-te. Lasa-te in linistea de acasa.
Aici toate te stiu si te iubesc: pomii si iarba, casuta mica de pe plaja, fantana si mica gradina cu irisi si trandafiri...
Si mainile mele asteapta sa-ti mangaie obrajii arsi de soare. Sa-ti mangaie ochii care, in sfarsit, au vazut.

Intre copaci, vanturile murmura cantecele marii si imi spun ca stii si ca ai primit chemarea.
Raman aici, pe mal, urmarind cu ochii deschisi calatoria soarelui pe cer. Privesc acum linistita, stiu ca el te aduce acasa.
Si cant, impletind cununa de flori, sa te primesc ca pe regele meu, intors victorios din cautarea vietii sale si din batalia cu sine...

joi, 2 februarie 2012

Amintiri. Primii pasi pe Podul Curcubeu

... si umbrisuri

Asa intitulasem postarea asta, acum doi ani. Azi o revad si incep sa vad cam ce vedeam inca de-atunci...
A venit iarasi vremea in care tovarasii mei de drum calatoresc spre umbre. Vremea in care faurim poteci si desenam harti noi.
...




Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...


Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Aha! Asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, dar urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am... povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.

marți, 31 ianuarie 2012

SEMANATORII DE PE PODUL CURCUBEU

.
.

Calatoria pe Podul Curcubeu e cea care-si alege calatorii. El, Podul, e cel care alege cine este gata sa treaca dincolo.

“If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?”

Asa a fost si-acum. Pana sa-ncepem, chiar pana la marginea deschiderii acestui pas de-o zi, au tot venit si au plecat anunturile Calatorilor. (“Vin/nu mai vin”...)
Frigul oprise oameni, troleibuze si tramvaie. Inghetase parca si timpul.
Dar iata ca incet-incet s-au adunat... Intai o Calatoare care spusese ca ea trebuie sa vina, incantata de Magicianul de data trecuta, apoi o alta Calatoare, noua, care a venit pe jos din Iancului pana in Plevnei.  
Si inca una, si inca... si tot asa. S-a facut cercul si am pornit... Si a fost joc si descoperire si apoi iarasi joc, caci asa se fac cele mai bune croiuri pentru ceea ce urmeaza.
Si ce urmeaza? Ceea ce vrem sa vina. Si ce vrem? Ei, aici e parte din povestea personala a fiecaruia.
Dar oricat ai pune pe VREAU acolo, sunt cateva – mai multe chiar – de pus in reteta implinirii.
Intai, sa vezi ce-a fost. Si sa vezi cum vezi asta. Cum ai trecut anul trecut? Ce ai cules din drumul asta? Si sa vezi tot ce ai adunat, asezand la locul lor pe toate. Si sa gasesti acolo unde crezi ca ai pierdut sau ai gresit ceea ce este de fapt tot castig. Si cand ai reusit, ai sarbatorit? Cum si cu cine?
Si au inceput sa curga povestile de viata, din care fiecare impartasea si primea de la tovarasii de drum. De fapt, tovarase de drum, ca pana la un punct am fost numai femei. 
Apoi a fost croirea a ce vrem sa punem acum in noul an in viata noastra.  Si Ajnanina ne-a adus povesti si filme si pe cum-se-face si ne-a pus in mana foarfeci si culori si poze. Si ne-am facut Harta Viziunii.
.

.

Asa am desenat tabloul vietii noastre cu ce va contine el, pornind de la ce vrem, putem si credem. Si am descoperit atatea... nici nu stiam sau nu recunosteam ca vrem, ca indraznim a vrea.
Apoi am luat toba si o piatra si am pornit in cautarea viziunii. Si a venit... Din ce s-a aratat acolo, doua din calatoare s-au gasit cumva pe-acelasi drum. Dorinta re-cunoscuta, dupa ce fusese pusa la pastrare, de acum doi ani. Amandoua asteptau un tovaras, ca sa faca Drumul catre Santiago. Deja au batut palma, pentru vara...
.
 
Si-apoi aveam de incheiere, insamantarea. Punerea semintelor implinirii visurilor noastre. Acel stravechi obicei (la inceput de an, ca Plugusorul nostru) de a pune ceva in sau pe pamant, de a oferi atunci cand ceri, ca o ofranda. In care pui seminte, boabe, frunze, pe pamant, ca un desen, ca o roata, ce contine tot sufletul tau pus acolo. Pentru ca in fiecare punere spui cine esti, ce vrei, multumesti ca ai si primit si sufli. Pui suflet, suflare.

 
Ca in orice act ce tine in balanta, in echilibru pe a da si a primi. Cand cer, ofer, ca sa tin bine reciprocitatea, armonia. Caci cer si stiu ca e ca si primit.Si numa indoiesc de asta.  Mama Pamant  si Tata Cer hranesc pe fiecare si dau mereu viata fapturilor. Marele Spirit, cum ar fi el numit, tine totul in marea lui Iubire si nu ne lasa nehraniti. Asa ca stiu ca am primit si iata, multumesc punand ceva aici. Ceva simbolic - o samanta – si ceva din mine – sufletul, suflarea.
 
Si pe cand povesteam eu cum si de ce facem, suna cineva. Si era un barbat, care ma cauta pe mine.
- Pe mine? - Da, pe Mikka.
Si era... tatal Lolei. Venise uite-asa, citind postarea cu calatoria, sa gaseasca el pe Calauza.
-Calauza e si Lola, ii zic... 
Si ma bucur si il poftesc cu noi. Si vine, intra in cerc si ne povesteste cum pune el seminte, si cum lucreaza pamantul, si cum creste tot fara ingrasaminte, doar cu dragoste.
Si facem ritualul si ne bucuram si radem. Si povestim. Si aveam acolo pe Semanator, cel care chiar asta facea acolo, la tara, pregatind rasaduri si insamantari.
Asa dar, asa bun, asa minune!
Era acuma inca o data semnul, acel desen ce vine cateodata sa ne arate ca suntem pe drumul bun, in clipa asta, singura care conteaza. Si suntem intr-un magic foarte firesc...

Si am plecat cu bratele pline de daruri, cu inimile pline de avant, cu ochii plini de viziune si cu trupul ametit de bine.

Data viitoare vom povesti de primele firicele care vor fi iesit deja, in implinirea celor puse acum ca si seminte.

Data viitoare... data viitoare va fi cu si despre DRAGOSTE.
 .

vineri, 27 ianuarie 2012

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

.


Calatoria asta a inceput anul trecut. Undeva, pe la inceput de an, aflam de niste semnificatii ale cartilor de Tarot. Nu, nu ma interesase catusi de putin asta, pana cand, pe 2 ianuarie 2011 am fost la o prietena, sa facem asa, o deschidere de an "mai altfel." Acolo ne-am "jucat" si noi cu Tarotul Ingerilor. Si m-am trezit ca "ingerii din carti" mi-au zis: "Gata, ai adunat destul. Acum raspandeste. Prin poveste, dans, cantec, ce stii tu. Noi te vom sustine". Am ras si am mai gustat un pic din absint, bautura aia verde care semana cu uzo. Nu-mi placea, dar era ceva "mai altfel".
Peste putina vreme, Alchimistul avea sa invite doritorii la o introducere in Tarot. Prima intalnire urma sa fie la Absinteria Sixtina...

Am aflat cate ceva din ce aratau cartile. Tot ce mi-era cunoscut din drumul facut inainte se vedea acum mai bine. Calatoria Eroului capata acum un desen mai clar, mai maaare. Si m-am trezit in poveste, asa cum a alunecat Alice in vizuina iepurelui...

Ce a urmat a fost ca in desenele din cartile alea. A venit cineva si mi-a zis: "Hai, porneste! Incepe cu povesti si cantece, cu ce stii. Oamenii vor sa schimbe ceva. Vor sa iasa din cutie. Pune in joc ce ai invatat. Arata-le cum pot sa treaca din soarta in destin. Multi stiu, poate nu au curaj sau le trebuie doar o scanteie.
Pentru unii cartile citite nu sunt de ajuns sau sunt prea mult. Vino si arata, concret, cum e cu calatoria in timp, cum pot sa vada si sa aleaga un alt viitor. Hai, treci si tu peste limitele din capul tau si da drumul Calatoriei."

Si asa am facut. Inceputul a fost magic. Nu aveam sala, nu aveam resurse. Dar aveam entuziasm si era alaturi Ajnanina, care "vedea" aceeasi Calatorie... Sala si resursele au venit singure, iar oamenii au fost entuziasti. Am facut intrarea, cu aratarea drumului. Destramarea iluziei lui "nu se poate". Prima calatorie de recuperare a sufletului. Povestea Femeii Schelet si Cantecul Sufletului. Regasirea miezului de putere. A fost bucurie, lumina, veselie.

Apoi am inceput aventura... Pasul Nebunului. Cel care indrazneste, chiar daca nu vede poteca. Si indraznind, chiar drumul il ajuta. Am avut feed-back-uri imediate. Prima indrazneata care, chiar a doua zi a schimbat, trecand in a face ceea ce-i place. Curajul ei ne-a stimulat sa mergem mai departe.
Pasul urmator: Magicianul. Am avut parte nu doar de regasirea instrumentelor de putere personale, ci chiar de demonstratii din partea a doi minunati magicieni.

Acum... e inceputul de an. Pragul in care rescriem lista de dorinte, ceea ce vrem sa implinim in acest an. Si in acest prag pasim nu asa cum am fost poate pana acum, doar niste "doritori" care doresc de atata timp si poate nici nu mai cred ca vor atinge.
Acum intram in acest inceput ca detinatori ai roadelor unor experiente si pasim cu mainile pline. Asa se face. Caci una dintre legi e aceea a armoniei. Echilibrul. Ofer, aduc, dau ca sa primesc.

Asta vom face acum in acest pas. Cel care si-a adunat intelegerea, intelepciunea, din tot ce a trait ( si bun si rau) se intoarce in lume cu darurile sale. El s-a schimbat, a crescut, s-a imbunatatit, si acum intra in noul an cu toata inima, cu toata puterea, cu toata dragostea. Schimbandu-se pe sine, schimba lumea...

Vor fi multe de facut in acest nou pas in CALATORIA PE PODUL CURCUBEU. Ajnanina a pregatit bagheta magica si ne va arata cum facem Harta Viziunii.
Eu o sa insotesc pe Calatori in cautarea viziunii. Mai tineti minte cum se face? Heh, nu, n-o sa mergem pe varf de munte, langa brad, sa stam zile si nopti pe nemancate si inconjurati de un cerc de pietre. Vom face totul aici, in confortul Bucurestilor. Dar vom si calatori in varf de munte... Altfel. Si da, vom avea totusi o piatra cu noi, caci ea e tovarasul de drum...

Si ca sa fie in sfarsit implinita legea armoniei, vom darui, ca sa fim gata de primit. Asa incat faimoasa lista de dorinte sa aiba intr-adevar radacina buna si sa dea rod. Vom face o mica ceremonie, ca sa punem in ea semintele implinirii, aratand locului, muntilor, apelor, vanturilor, cerului si pamantului cine este cel care este acolo, langa foc... Si vom sufla, punand suflet in ofranda noastra.
Eh, si-nca altele vor fi, duminica ce vine.

Cine vrea sa ne insoteasca poate gasi la Ajnanina detaliile si apoi sa scrie mie sau Ajnaninei, pe mailul din profil.
.

miercuri, 25 ianuarie 2012

Al saptelea cantec s-ar fi putut sa nu fie. Dar a fost...

.
.
Azi e a saptea zi de cand cant pietrelor mele. E tare interesant, cum ma grabesc sa ajung acasa, sa-mi desfac legaturica si sa fac focul. La flacara calda si buna si aromata – e un lemn care mirrrroasssse innebunitor, a Peru in primul rand – la flacara aia zic, le cant pietrelor mele. Ele sunt toavarasii mei de drum de trei ani, vor fi cu mine pana cand ne vom intoarce iar in stele.
Stau aplecata peste ele si cant si le hranesc cu cantec si caldura si rasuflare.
Si azi, in a saptea zi – mai bine zis in a saptea seara – am fost un pic obosita. M-am asezat langa ele intr-o asteptare, asa cum fac cand vreau sa intru iar in liniste, in pace. Intr-un fel tare intelept, viata mi-a aratat, cu cata blandete a putut ea – si uneori blandetea ei mi s-a parut prea putina, dar ea stie mai bine! – ca atunci cand ma las in liniste mi-e mai usor sa ma misc si solutiile vin, nu ma lupt eu spre ele. Acum aveam nevoie de ceva...

Si le-am spus pietrelor mele ca azi nu pot sa le cant. Nu iese. Dar o sa stau cu ele si o sa le aduc iar lumina si caldura, o sa la hranesc cu foc... Si pe cand desenam in aer, peste ele, cu lemnul cel aprins si apoi fumegand – ah, ce miros, Doaaamneee! – m-am pomenit ca ma legan usor, apoi putin mai tare... Si pe urma s-a lasat dintr-o data un val, ca si cum o marama de borangic s-ar fi pus peste capul meu. Si a coborat incet, blanda, linistea. Dinauntru, de peste inima mea un pic obosita s-au desfacut lin, unul cate unul – poc! poc! – niste cercuri. Si am rasuflat adanc si rar, lasandu-ma pe calcaie. Am inchis ochii si am sorbit linistea. Si uite-asa, de acolo, din ea si din inima ce-mi crescuse s-a ridicat iar cantecul. A fost intai leganat, ca o flacara mica, apoi a crescut, s-a facut aidoma cantecului ce vine cand sunt pe piatra mea draga de langa o apa a mea draga.
M-am aplecat peste pietre si am rasuflat peste ele si le-am multumit. De data asta ele m-au hranit...

M-am simtit iar ca atunci cand stau pe pamant. Nu se compara cu nimic asta, asezatul acolo, in palma, si lasatul. Cu totul, cu totul... Poate doar cu lasatul in apa marii. E la fel, doar plutirea difera, la inceput.
De aia nu imi mai e asa de importanta si nici necesara vreo carte. Cat de minunate ar fi ele – si sunt, cu ele m-am hranit atat si mi-am ostoit setea multa vreme. Acum le mai gust, cu placere, nu cu nevoie. Dar pamantul mi-a arat drumul cel mai curat si scurt spre cer... Ala de trece prin inima. Si prin tacere. Acolo, in adanc, in linistea inimii, mi se deschid toate... Mi-e drag de tot izvorul asta, drag de tot! Si mi-e ciuda, mi-e ciuda mult de tot ca nu se poate da tuturor, asa cum dai intr-o palma, cheia asta. De fapt se poate da, chiar se da, dar nu se ia, nu se primeste. Stiu, mie daca mi-ar fi dat cineva cheia asta, sa-mi zica cu tot dragul: "Uite, ASTA E CHEIA FERICIRII. Nu-ti trebuie nimic altceva. Nu mai ai nevoie, nu te mai tine nimic si nimeni legat, strans, ordonat... Poti sa umbli unde vrei, sa te arati asa cum esti, sa poti si sa stii ca poti. Sa incepi sa traiesti cum iti e drag." Cu toata inima de mi-ar fi dat-o, n-as fi luat-o. Cum adica, Cheia fericirii? Ce, asta se gaseste asa? Si in plus, sa fie doar asta, asa simplu?
N-as fi luat-o pentru ca n-as fi crezut. Si ar fi fost firesc. Fiindca n-as fi simtit. Fiindca asta e tot, toata "filosofia". Hehe, da, dar eu nu eram gata... Nu statusem pe pamant.

Asta mi-e ciuda: secretul asta, care deschide credinta, ca sa ia oricine cheia. Secretul asta, fara carti si cursuri si alte treburi complicate. Statul pe pamant. Dar... pare prea simplu. E incredibil de simplu. Si renuntarea la complicat e al naibii de grea...
.