duminică, 27 decembrie 2009

Emmanuel

.

.
...lung drum... desculti, dezbracati, obositi... drumul... doar atata mai e... drumul...
Se face in genunchi. Nu ca am sti, ca am putea sau am vrea...
Ci fiindca nu mai putem... decat asa.
Si vine o clipa, aceea a caderii... a uneia mari. Poate o credem caderea-de-tot... uneori asta e aia, uneori se poate si mai si...
Si vine ea si ne tine la pamant. Nici in genunchi nu mai putem sta. Si ultima scanteie din noi se ridica si tipa: DE CE?
De ce asa? de ce eu? de ce acum? de-ce tipa de peste tot dinauntru, tasneste afara, cu forta ultimelor lacrimi.
E plina lumea de tipete. E plina... Si credem, in adancul acela, ca nu suntem auziti.
Si totusi...

Cu treisprezece ani in urma, am fost acolo. In acel adanc al ne-auzirii si ne-vederii.
Si am tipat.
DE CE?
Si nu mi s-a zis ca gresisem intrebarea. Nu... Cu mare drag, ca pe o pasare cazuta la pamant, am fost luata in brate.
Gresisem poate intrebarea, dar nu gresisem drumul...
Vreo zece zile am fost in alta parte. Nu stiu unde. Era oricum amestec de intuneric si lumina. Haos, cenusa, foc, adancuri nemaivazute... Toate, inauntru...
Si tot timpul am fost tinuta in brate. Ma tavaleam pe jos de durere ca nu puteam prinde aceste brate. Nu le puteam atinge. Erau cumva si in jur si inauntru, mi se tinea inima in niste palme, sa nu mor... mi se respira prin gat, sa respir...
N-am cum sa spun. E prostie curata sa incerc a spune, dar tot... tot incerc. In zilele Craciunului nu pot sa nu incerc...
Si-n alte zile...
Emmanuel...
N-am stiut pana atunci ce e ASTA.
Am zis ca am innebunit, dar era singurul mod de a trai, atunci. In nebunie. Asa am ramas.
Pe urma am mai gasit si pe altii. M-am linistit. Mai sunt si alti nebuni... E bine. Am cu cine "vorbi" in limba fara-cuvintelor, a cantecului, a versului, a dansului invartit pana la des-prindere. Pana la ekstasis...
Unul din ei, asa de drag, Rumi...
Nebuni, indragostitii de Iubitul...

Emmanuel...
O, come, o come, Emmanuel...


In noaptea aceea de acum treisprezece ani am stiut ca nu avea cum sa vina.
Este aici. 
.

vineri, 25 decembrie 2009

Steluta de Craciun

.
Pentru voi toti,
prieteni dragi de peste tot,
o steluta de Craciun...



Cu bucurie sa treceti prin aceste zile,
Timpul va fie mai lung acolo, in impreuna cu dragii vostri,
Si inimile sa va dea bucurie.
Nu-i nevoie de loc, de timp, de lucru sau fapt,
E doar cantecul inimii acela ce face magia
Bucurati-va!
.

marți, 22 decembrie 2009

Foc pe zapada

...

foto

Foc pe zapada.
Se intalnesc apa si focul. Iara, intalnire de dragoste, dincolo de minte...

Azi-noapte am facut foc pe zapada. Asa se cade in sarbatoare, sa luminam si locuri, si inimi, si oameni. Lasand soarele sa vada ca aici, pe pamant, chiar daca fata noptii a umbrit intr-o parte Albastra, noi tinem lumina in inima...

Cantand langa foc, trei oameni... un copac, o banca de lemn, un caine.
Noapte cu stea agatata aproape de Luna... Luna-ntr-un colt, agatata si ea, zambet pe-o parte al unei uriase pisici de Cheshire...
Focul se-nalta mai greu, sufla un pic in zapada, aburind locul si suflarile noastre.
Cainele da tarcoale, mirat de-ncercarea asta, noua poate pentru el, pentru micul parc. Pomul priveste si tace. N-are frunze sa mai fosneasca dar ramurelele se misca in vant. Rade poate de noi, poate isi aminteste de alti copii ori de alti copilarosi.
Dintr-un bloc ies colindatori, facandu-si drum prin zapada si continuandu-si cantarea. Suna asa de clar in noapte... Cald, limpede, curat.
Si noi cantam, cu alte cuvinte, dar tot cantare, tot cu drag.
Cantam focului, sa creasca. Soarelui, sa se coboare in inimile si in vietile noastre, luminand mintea si sufletul, dand claritate vederii si pregatindu-ne pasii pentru drum.
Vanturilor, sa deschida potecile si sa ne alature unii altora si nestiutelor calauze.
Pornim altfel de-acum...
Veseli, lasam trecutul trecutului, lasam poverile si ne luam darurile.
In lumea asta, omul e daruitor si primitor, niciodata cersetor. Mainile sunt facute sa primeasca cu drag, sa dea cu drag, sa mangaie, sa imbratiseze. Cele care cer, se cer intoarse, ridicate spre buze si sarutate, spre intelegere si imputernicire. Spre alinare si apoi indreptare spre inima. Acolo se afla pentru fiecare izvor nesecat de Iubire...
In flacari vedem toate astea. Ne bucuram de stralucirea culorilor jucause, apoi ne facem fiecare partea de dans cu focul:
O data, lasand in flacari tot ce ne tine departe de cum vrem sa fim. Tot ce inlantuie, trage, leaga, opreste, apasa, strange, impietreste, seaca, darama... Tot ce nu ne mai trebuie pe cale. Iata-le toate, in foc. Arza-le... Arde-le, focule! Ia-le si fa-le lumina! Asa!
A doua, privim in foc si primim din izvorul din Inima pe cum vrem sa fim. Ne vedem in ca-si-cum, asa cum ne este cel mai potrivit sufletului nostru, cu daruri de oameni, locuri, lucrari... In stralucire. Imi culeg imagini de vis implint si ma incarc cu putere.
Drumul, drumul... Iata-l! Oaaaaaaaa! Ce stralucire! Altadata mi-era prea mult. Ziceam "Nu-i pentru mine. E prea frumos." Acum stiu ca nu-i asa. Nici pe departe nu pot sti prea multul...
Aducem darul nostru si-l asezam in foc. Asa, sa fie imprastiat in lume odata cu fumul, cu lumina...

Focul s-a hranit cu tot, a transformat ce era de transformat, si-a luat tot ce i-a fost de folos... In dansul flacarilor tot mai mici, focul se lasa sa se culce in zapada, adormind in rosii palpairi, tot mai mici, tot mai mici... Ramane linistea, lasata curat si cald peste noi. Ne-am oprit cantecul si am lasat loc stingerii, sa se aseze toate in pace.
Gustam un timp pacea asta, in albastra noapte, in alba zapada. Cenusa ramane in cercul zapezii. Vanturile au pornit in cele patru zari, lasand in liniste locul, cu un pom, o banca de lemn si un caine...

Daca veti gasi loc si timp si dorinta, in pragul trecerii dintre ani, la a doua luna plina din luna decembrie, fix in 31, puteti face trecerea la fel. In foc sa lasati ce va tine din mers, in foc s-asezati visele si din foc sa va luati puterea pentru a le implini.
La luna albastra, cum i se mai zice, se face o trecere intre ani plina de magie.
Si apoi, veti vedea...
.

duminică, 20 decembrie 2009

Copiii Soarelui

.
Fratilor mei solari, din toate lumile


Aici este Soarele. Aici, in rasuflare... Iese din mine, asa cum a intrat, manunchi de raze, luminat, luminator, izvor de lumina...

Acum un an intram in Inima. Nu stiam, de fapt, ca fusesem in Ea dintotdeauna. Acolo ne-a purtat Soarele.
In genunchi, astazi, in fata acestei maretii, a revarsarii luminii, nu mai am decat cantecul.
Cantec de dragoste pentru Soare.

Marite Soare, Soare Universal, Varsatorul luminii...
In inimi te primim mai stralucitor acum, in cele trei zile ce tin sarabatoarea ta, Solstitiul. Varful. 
Acum creste mai mult  in inimi lumina ta, venita de sus, unita cu lumina Mamei Pamant, venita de jos.
Ca in colindele noastre: cerul si pamantul, cerul si pamantul... Impletite in aceasta faptura numita om.


Atingerea luminii tale, acum un an...
In plina ceata, cu ochii inchisi, saisprezece romani primeam botezul Soarelui pe Machu Picchu.
In spatele ochilor era atata lumina c-am fost convinsi ca disparuse ceata. Mai minunat a fost asa, caci te-am vazut cu ochii aia, ai vederii, nu cu ochii trupului.
Iubitule, stralucitorule, deschizator al vederii, iti multumim!

Cu inimile pline de lumina ta, revarsata in atatea forme ale vietii, cantam azi pentru tine colind in muntii nostri.
Dincolo de locuri si de intoarsa fata a pamantului spre zi ori spre noapte, esti viu si ne dai mai mult decat putem vedea, mult mai mult.
In lumina ta deslusim, cat putem, chipul Iubitului. Al lui Dumnezeu. Picurand raza ta din iubirea Lui nemarginita...
Oriunde am fi, de-acum te purtam in inima. Fiindca acolo, adanc, roteste lumina pe care ne-ai dat-o in casa ta, acum un an.
Galaxie invartindu-se, adancind tot mai mult, spre ochiul launtric... Spre Inima.


.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Plin...

.

E prima oara asa de plin.
Imi e nou si e bine.
Nu stiu ce s-a-ntamplat. Poate nici nu conteaza. Pentru ca si de va fi iar, la mine sau la altul, va fi altfel.
Inexplicabilul. Miracolul.

Acum exact un an eram inaintea nasterii mele, a re-nasterii.
Nu stiam ce va fi. Undeva, in sala de mese a unui hotel, cantam mai multi, dansam hore romanesti pe pamanturi straine.
Admiram cantaretii - unul canta la fluier, altul la chitara, o femeie micuta, vioaie, cu gura numai zambet, canta si dansa cu o toba uriasa atarnata de gat. Canta despre bucurie si despre acele zile mari, de la Solstitiu, dansa si celebra viata.
Am dansat si noi langa ei, asteptand dimineata, sa ne incepem aventura, urcusul pe marele Munte.
Ne-am regasit pe noi, un pic altfel, mai vii, mai aprinsi, mai curati, mai copii.
Pe urma s-au retras dansatorii. Frumoasa aceea ne-a spus:
- Poate vrea cineva sa incerce un instrument.
Am zambit. Am vazut asa, ca-n poveste, cum ar fi. Si m-am trezit ca ramasesem cumva mai in fata, iesind dintre mese, si... m-au prins. M-au prins in joc. Ce instrument? Pai, fluierul imi place, dar nu stiu... Chitara... "Sedusa si abandonata", demult...
Ramasese toba.
M-am trezit cu toba uriasa, prinsa pe dupa gat. Am luat batul acela terminat cu un bumb mare in capat, invelit in fire colorate.
Si mana a inceput singura sa bata. Ritmul acela a tasnit, venind de undeva, de sub picioarele mele.
Bum-buum! Bum-buuum!
M-am simtit fantastic si... fantastica. Bataia tobei venea singura, gonind prin sange si iesind prin mana, apoi prin bat, lovind tare, cu forta, cu ritmul de neconfundat al inimii. Dupa surpriza care ne-a tinut pe toti un pic agatati de firul secundelor, fluierul si chitara au intrat in joc, si a inceput o nebunie de cantec. Mi se parea atat de firesc sa dansez si eu, cu toba aia, care acum nici nu se mai simtea, era "doar" o inima...

De atunci, de la prima atingere, bataia e vie si acum, nestinsa, in mine. Bum-bum, inima...
Uneori imi ating iar acel respir, acela in care, ca intr-un punct, Universul respira in mine, prin mine. Sunt un punct de respiratie. La asta s-a adaugat acum pulsul.
E greu sa mai fii altfel decat viu...

Pragul acestui Craciun este primul de care ma aproprii, dupa renastere. Imi este cu totul noua simtirea, departe de cum a fost alteori. Cantecele de colind suna in ritmul bataii. Si clopotele, la fel... Si in albeata zapezii nu pot sa vad decat chipul ei, al Mamei. Nascatoarea. Nascatoarea tuturor. Inima care se daruie pe sine, revarsat, in forme si feluri maiestre.
Bucuria vine singura, asa cum a venit bataia tobei. E tot timpul aici, umplandu-ma. Ma plimb pe strazi, nestiuta bomba fara de ceas, gata sa explodeze de bucurie. Imi mai potolesc asta dansand si invartindu-ma in cercuri nebune, purtatoare in sus, in ekstasis...

Si in mijlocul cercului meu de Bucurie, nu pot face altfel decat sa-mi las inima sa bata. Si cu fiecare bataie, lipita de bataia Inimii, iese asta:
Pace voua, locuitorilor acestei lumi!
Si intre oameni, bunavoire!
.

vineri, 18 decembrie 2009

Oooooo haaaapyyyy dayys!

...

glitter-graphics.com

Zile de fericire.

Tot locul e alb-alb-alb-alb-aaaaaaalllllb!
Nu mai vad decat asta. Ce baltoace? Ce griuri de bloc si asfalt??? Doar alb!
Plin, pe sus, pe jos, pe dedesubt, curge, se vantura, se prefira...

Locul meu, ce m-a legat de Acasa aia unde eram fix acum un an, locul asta, ceasul de flori de la Eroilor, micul meu "munte", care m-a tinut in suflet si suflare - pe cand plangeam de dor, abia venita inapoi din Anzi -, locul meu drag, e alb tot. Micutul deal neintinat, plin cu zapada. Ma duc diseara sa ma culc pe el. Sta cuminte, ascultand linistea cerului, cu fatza in sus... Ma asteapta. Vin yo...

In tramvai lume multa, oamenii tropaie la urcare, lasand un pic de zapada pe scari. O fata vorbeste la telefon:
- E frumos afara, e asa de frumoooos! daaa... tramvaiul merge. Stii cum ninge? Daca iesi, fa-ti un bulgare, unul macar.
Un tip, langa mine:
- Asaaa.... ai facut ochi? Eeee, te rasfeti! Sa-ti bei ceaiul la geam. Cum? Da, iesim diseara, cum sa nu!

Prima data, dupa multi ani, cand vad si asta. Spiridusii albului ne-au atins si ne-au veselit. Parca e o inflorire a unei uriase flori albe. Multi din cei de-acum n-au prins zapezile alea, de le stiam eu, de copil. Iata ca nu-i doar neputinta blocajului masinilor si a udatului la picioare. Alaltaieri eram in baltile de langa Teatrul National, un card de oameni udati bine la picioare, si se radea nebuneste. Cismigiul e plin de lume. Furnicesc mici si mari langa casutele cu turta dulce, braduti dansareti si Mosi cantareti. Pationarul e plin, muzica si rasete.
Bradul urias, plin de zapada si de podoabe arginitii, lumineaza zi si noapte.

Zilele bune... nu doar ca n-au pierit, dar se aduna una cate una.
Da, e un pic de frig acasa, mai curge si o teava de undeva de sus si-mi uda peretele la baie, dar, ca-n Feng Shui, ma gandesc si eu ca daca nu curge de la mine ci imi curge mie, o fi sa-mi vina bani, nuuu???

Ma simt bine, am facut o multime de anticorpi gratie racelii care m-a lasat in pace, sa ma bucur si eu ca lumea de vin fiert. Diseara o sa bat orasul, o sa-l scutur bine... Merg in bocancii mei impermeabili, sunt ca la munte, mi-e cald la picioare, am manusi si calciula din Peru! Ha, ma laud, ca ma simt suuuupeeer!
Plin de lumini o sa fie, straluciri argintii cu culori curcubii. Am colinde-n urechi (traisca mp3-ul!) si in gat, ca mai cant si eu, cand nu fornai pe nasul aflat inca in faza de protest.
Ma duc sa iau cadouri de Craciun. Multe si mici, sa ajunga la toti piticii. Si sunt multi, piticii mei dragi! Voi fi o Super-Alba-ca-Zapada!
.

joi, 17 decembrie 2009

Mi-e drag...

...

Mi-e drag de joc, de jocul in alb...
Se spulbera usor zapada
Si invarteste amintite si noi bucurii.
In iarna ni se face iar Nasterea.
In iarna inviem din nou,
Iesim din hibernarea peste-anului
Si suntem iar copii.

Curata haina, alb-stralucitoare
Acopera o vreme tulburul...
Ni lasa din nou ragaz
Ni se da timp pentru crestere.

De-am sti, ne-am putea folosi
De timpul magiei. Ne bucuram prea putin
De dar, de jocul divin...
Inca nu stim... Dar incet, deslusim.
Copilarind, usor-usor, ne trezim...

Imi pun iar manusi cu un deget
Ma las sa pasesc in zapada noua, neatinsa,
Sa fiu primul pasitor prin albul imaculat, stralucitor.
Incep ca samanta, sub nea,
Imi pun linistile aici,
Darurile mele mari si mici.
Suflu usor in pumni, cantand o colinda,
Ma umplu de nou si rad impreuna cu toti copiii
Imbratisez omul de zapada si oamenii din strada.

La cald, cu prietenii de suflet,
Sorbind vinul rosu, fierbinte,
Ne facem povesti si croim iar magie.
Magie de vis adus in implinire.
Cantec de bucurie.

De-am sti... de-am sti folosi clipele-astea
Am straluci tot anul, pazind bucuria
Ca pe o inima mare
Nascuta din alb, inceputa cu prima ninsoare
Crescuta in ras si-n fiorul gustarii miracolului,
Purtata pe rand, colindata din gura-n gura
Din casa in casa, din tara in tara
De fiecare, cu mic si cu mare...
.

miercuri, 16 decembrie 2009

... si umbrisuri

...



Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...


Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Care vas'ca asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.

luni, 14 decembrie 2009

Luminisuri

...


Vazusem cam tot era de vazut in orasul acela, in partile lui luminate. Pe seara ne strecuraseram de pe vapor, oarecum cu voie, tinand seama ca aveam cu noi un barbat. Eram sase femei si-un barbat, colindand strazile din Luxor.
Chiar si noi radeam de situatie si savuram din cand in cand cate o replica a trecatorilor destul de pusi pe glume si uneori chiar obraznici, care ne scanau repede si radeau, zicand tare "El Khalifa!". Tovarasul nostru de drum se simtea bine, dar si noi pe langa el, caci asa, in jurul Califului nostru, puteam sa umblam un pic prin oras fara ghid, doar dupa cum ne ducea inspiratia.

Trecand dincolo de magazinele luminate, cu bijuterii la care nici nu te puteai uita - nu din cauza maiestriei podoabei, ci din cauza preturilor de supralux - am ajuns in niste stradute mai inguste. Ne feream de zone foarte umbrite, dar aveam totusi destule de vazut si in zone mai putin comerciale.
Ne-a atras un ras cristalin, insotit imediat de alte rasete, cuvinte multe-multe si un ton vesel. Nu cerea traducere.... Ca un stol de vrabii, dar ca erau voci... Cautand sursa rasului, am dat de cateva pravalii puse perete in perete, mici dar cochete, cu tot felul de culori jucand in saluri, margele si podoabe, tablouri si papirusuri cu scenele clasice din textele piramidelor.
Am trecut de ele, eram deja plini de "suveniruri"... Si am dat de asta:
O micuta odaie, parfumata, luminata ca ziua. Prin usa deschisa, ne-am strecurat obraznic privirile, culegand bob cu bob rostogolirile de ras dinauntru. Patru femei infasurate in haine superbe, desprinse direct din "O mie si una de nopti", impodobeau cu flori parul lung si negru al celei de-a cincea. Parca si vedeam pe Dunyazad, sora Seherezadei, in rochia-i de nunta de culoarea caisei... Fara sa intelegem cuvintele multe si grabite, am stiut cu totii ca acolo era impodobita o mireasa. Chipurile noastre, lipite de usa, unul deasupra celuilalt, ca un sir de nauci muzicanti din Bremen, or fi fost speriind pe femei, caci frumoasa a inceput sa tipe cand ne-a vazut. Si nu lasasem pe Califul nostru sa se uite, ne strecuraseram doar noi, prin usa totusi deschisa larg... Tipetele lor si valurile agitate ne-au alungat, lasandu-ne sa vedem doar putin chipul acela, uluitor, nespus, incredibil de frumos al fetei imbracate in matasuri brodate.
Ne-am indepartat repede si am luat-o la nimereala pe strazi, oarecum derutati de hultancele alea ce-si aparau frumoasa comoara.

Si fara sa ne dam seama, am ajuns intr-un loc plin cu gunoiae. Multe cartoane ingramadite unu-ntr-altul aratau ca pe-aici sunt adaposturi de oameni ai strazii. Desi luminate, spatiile dintre case lasau loc si umbrei si multor miscari mai mult ghicite sub maldarele de resturi de cutii. Ne-am dat seama ca nu-i un loc in care s-avem treaba si am vrut sa ne retragem, cautand iesire spre strada principala. Dar iar am auzit glas. Micut, cristalin, cam ca rasul dinainte, dar altfel. Parea glas de copil. Canta usor murmurat, usor cautat, ca si cum ar fi bajbait pe firul acela inca nestiut al cantecului. Asa cum o flacara abia palpaie, inconjurnad multa vreme lemnul ce nu se da prins in foc, facandu-si apoi dintr-o data urcus, asa si glasul acela prinse deodata cararea, se agata de ea si urca intr-un cantec plin de viata. Nu stiam nicio boaba din vorbele-acelea, dar ne era limpde ca-i un cantec vesel, o joaca, o alergare vie, o bucurie. Ciudat si mult altfel decat cantecele auzite in ultima vreme. Am scotocit iar cu privirea, si am vazut asta:
Langa o movila de cartoane si saci transparenti, langa un soi de butoi de plastic, o fetita cam de noua-zece ani. Canta. Cu fire de par desprinse rebel din stransoare, ca o mica aureola de ineluse in jurul capsorului plecat, copila juca in maini o papusa de carpa. Si canta.
Sandalele vechi lasau sa se vada degete mici, innegrite de praf. Chipul intors spre papusa se misca incetisor, ca si cum cantecul era vorba ei cu micuta-i comoara. Din cand in cand, salta jucaria si radea, impletind cantecul si rasul.
Papusa de carpa... am recunoscut-o. Mama. Mama mea imi facuse si mie, cand eram copil, aratandu-mi cum avusese ea papusa: pe un scutec infasurat ca un sul, invelit in alt scutec, un chip cu ochi mari desenati cu creion albastru, muiat in saliva, cu genele lungi si dese, o gura rosie zambitoare, tot din creion colorata. Papusa de carpa a multor copii, din tari diferite...
Cantecul de copil ce-si canta, facandu-si singur jucarie, acolo intre cartoane....

Miscarea din coltul umbrit al stradutei ne-a scos din privire si din ascultare. Un om, un barbat cu parul carunt, s-a tras spre copila ferind-o intr-un fel de privirile noastre. Intr-o galabya cenusie, s-a asezat turceste langa ea. Miscarea blanda, facuta incet, sa nu-i rupa copilei cantecul si rasul, ne-a spus mai mult decat orice cuvinte...
Ne-am tras si mai mult inapoi si omul ne-a simtit. Si-a aruncat privirea spre noi, iute si tare, ascutita, gata sa apere copila cantareata. Dar ne-a vazut pe toti topiti de duiosie, vrajiti, intrati cu totul pana peste cap in dulceata aceea a copilariei, de mii de ori mai mare decat fastul din "O mie si una de nopti."
Si peste toate cuvintele lumii, a inteles. S-a lasat un pic pe spate, atat cat sa vedem copila care nici nu bagase de seama ca are spectatori, s-a dat de-o parte, ca si cum ne-a fi zis" Priviti-o! Priviti si bucurati-va!"

Ne-am bucurat.
Intr-un colt de lume, intr-o umbra de strada, un copil ne-a impartasit cu lumina...
.

duminică, 13 decembrie 2009

joi, 10 decembrie 2009

Semne (II). Omphalos.

...


foto


Omphalos. Buricul pamantului...

Cand mi-am luat un an jumate de libertate, m-am pregatit mai inainte.
Ceva acolo, pierdut, ratacit, nu o latura ci o farama "practica" a mea, m-a facut sa-mi iau un concediu platit inainte de "anul sabatic".
Asa ca mi-am luat concediu si am plecat un pic in Grecia.
Ajungand, printre altele, si in Delphi.

Urcusul acela mai mult alergat nu prea ma trimitea in extaz. Am uitat repede de Apollo, de misterii, de oracol, de povestile cu "o fi fost" sau "n-o fi fost".
Oricum, despre Cantaret nu mai aveam indoieli. Se facuse o carare de lumina a intelegerii, pornita de la stelele care stralucisera deasupra mea cu trei ani mai inainte, in noaptea urcarii pe muntele Sinai.
Acum urcam repede, contra cronometru. Excursiile astea, tip "tur" au farmecul lor, dar si prea putin timp sa respiri ce-i acolo, in locurile pe care pasesti.

Templul, cu ruinele sale, nu m-a impresionat prea mult. Nu simteam urma oracolului. Nu intram in nicio poveste.
Am avut insa altceva. Atingerea pietrei in forma de ou.
Omphalos. Cea cu care cei din vechime marcasera Buricul Pamantului.
Am pus mana pe ea, stand asa cu totii impreuna, ciorchine cu miezul de piatra. Inchiderea ochilor nu mi-a adus mai multe lumini. N-am vazut culori si straluciri. Nu era ca in Egipt.
Dar atingerea a fost "tare". Simteam acolo, in ou, un puls. Piatra era vie sub palma. Am zis ca iar sunt impresii de-ale mele. Desigur, asa si era. Impresii. Presii, presiuni din in...
Pe langa asta, o senzatie de "cazut" undeva, in adanc. Nu neplacuta. Doar ca era ca si cum nu aveam pamant sub picioare, fara sa ma sperie asta.
Cam atat fusese acolo.
Si cineva ne-a spus atunci: "Asta va marca un moment important in viata noastra. E un miez. E buricul pamantului."
Chiar este. Omphalos.
Pentru ca peste ...cinci ani si jumatate aveam sa ajung tot in Buricul Pamantului. De data asa in Cuzco. "Qosqo", in quechua, limba vechilor inka. Cuzco, buricul pamantului.
Locul unde iti simti legatura cu Mama. Cu Divinul Creator, ca femeie. Nascatoarea. Iubirea care respira in tot...
Culcat pe burta mamei, copilul nou nascut simte cel mai bine inima ei si pe alui, batand intr-un singur puls. Nu stie unde e el si unde e ea, mama, nu poate simti separat. Nu are inca o constiinta de sine.
Si apoi crescand, de cate ori se apropie de trupul mamei, legatura asta izbucneste in simtirea dragostei, curgand, curgand, curgand...

Psihologii vorbesc de taierea cordonului ombilical, ca semn al iesirii din dependenta de parinte, de mama, si trecerea in autenticitate si responsabilitate. Da, asa e firesc, sa cresti si sa zbori din cuib, liber.

Dar eu m-am dus acolo fara sa stiu ca imi refaceam cordonul ombilical. Ca simtire doar, caci el era dar nu il mai simteam de multa vreme. Legatura cu Mama. Aici, in Peru, i se zice Pachamama. Mama Pamant dar si Mama Universala, dar si Dumnezeu Femeie.
In aceste locuri oamenii inca saruta pamantul. Ii multumesc pentru roade si unii inca nu se hranesc pe ei si pe copiii lor pana nu dau intai hrana pamanului, ca multumire. Chiar si dumicatul mestecat, il mesteca multumind Mamei ca le da viata, ca ii hraneste.
Si la noi inca sunt oameni care se inchina inainte de masa. Multumind Dumnezeului pentru hrana. Poate unii si pentru viata.
Pamantul... doar una din fetele Divinului/Divinei.
Toate ale lui sunt pretuite, ca daruri revarsate cu iubire de Iubirea insasi.
Iar Apa... alt chip al Ei.
Sfanta, asa e ea! Pretuita, e putin spus. Iubita. Asa e in acele locuri. Iubita.
Ca si oamenii. Ca si cerul. Ca si pasarile si pomii, muntii, campiile, vantul...

Atunci cand am atins piatra din Delphi nu stiam. Nu stiam ca Pythia venise in locul unde fusese Python, sarpele- dragon, sau serpoaica Drakaina, pazitoare a buricului pamantului. Loc unde Pyhtia avea sa aduca oamenilor ceea primea de la Mama Pamant. De la Gaia, cum ziceau grecii. Mama. Tot Mama... Pachamama.
Acum stiu. Acum imi port aceasta atingere aici, pe pamantul tarii mele. Nu conteaza locul, inima Mamei se simte tot timpul. Peste tot. Forta ei se simte, vie, in trup, peste tot. Si ne tine in putere, inauntrul puterii ei. Uneori ne dam seama. Si atunci viata ni se schimba, fara putinta de intoarcere la starea de dinainte. Incepem, in sfarsit, sa traim... Si in nebunia asta noua, viata incepe sa se vada asa cum e. O minune.
Cand nu se vede asa, nu e pentru ca viata nu e frumoasa. Ci pentru ca nu o vedem.
Atunci ne intoarcem, copii, pe burta Mamei. In genunchi, pe pamant, pe iarba ori pe nisip, ori mai bine culcati, sa simtim. Sa-I simtim inima.
Si Ea ne mangaie, luand oboseala. Si Ea ne atinge, ne canta, ajutandu-ne sa plangem si sa varsam aleanul. Si Ea rade si se bucura, ridicandu-ne apoi drepti, in picioare, puternici si vii.
Suntem tinuti in brate si hraniti cu viata. Curatati si limpeziti. Luminati. Frumosi.
Si intotdeauna, fara exceptie, fara nicio exceptie, iubiti.
.

marți, 8 decembrie 2009

Semne (I)

...


In povestea baiatului care se numea Santiago am aflat cum e cu astea, cu Semnele.

Nu legasem eu prea multe inainte, dar acum era ceva... cu totul altceva.
A trecut insa destul timp pana sa ma invat cu ele. Si sa le caut cu multa atentie, sorbind din vazduh in timp ce mergeam pe strada.
Intr-o zi, intr-un an mai intunecat - asa l-am vazut in vremea aceea - eram in zona Garii de Nord, in drum spre locul de munca.
Loc de munca foarte trist pentru mine atunci... Asa l-am vazut in vremea aceea.
Si cobor eu din autobuz, intr-o statie grozav de aglomerata. Si ma grabeam, ma grabeaaaam... Asteptam un alt autobuz, sa ma mai duca niste statii.
Cand deodata, ce sa vezi? Jos, pe trotuar, sclipea ceva. Ma uit - o moneda argintie. Yo sunt o doamna, o printesa, o regina, nu ma plec dupa un banut. Asa vedeam in vremea aceea.
Regina in mare mizerie...
M-am aplecat insa si am ridicat banutul. Si numai ce l-am vazut, ca era sa cad drept in maretul meu fund de regina.
Era o moneda de un dolar. UN DOLAR. Un dolar american, ca toti dolarii americani, doar ca era moneda. De hartie am mai avut eu, dar moneda, neh. Doar Giuliano Gemma avusese noroc de asa ceva, in filmul de mare efect romantic al copilariei mele, in care ma indragostisem de tipul asta - reclama lui la Camel era nimic pe langa "Dolarul gaurit".



Aveam in mana un dolar.
Acu' tre; sa intelegeti de ce eram eu gata sa poposesc in maretul fund regal pe "trotalul" din statie.
Pentru asta, facem un ocol, asaaaa, mai lung, pe vremea indepartata a copilariei mele.
In copilarie mai stiam inca magia. Pe urma am uitat-o ca sa o reinvat dupa douazeci puls inca douazeci de ani... Deh, omul cat traieste invata.
Atunci, in copilarie, visam sa schimb eu lumea. Si pentru asta aveam nevoie de bani. (deja aveam o strategie, nu?). Asa ca lucram in vis pentru binele omenirii. Si cum faceam? Ei, simplu, asa cum fac toti copiii chestii simple si perfect posibile. In vis, aveam un buzunar si bagam mana in el zicand: " Sa se faca un dolar." (vedeti,eu deja stiam ca ala era mai tare ca leul!). Si se facea! Aparea in pumnul strans in buzunar. Si stiam yo ca un dolar e mai tare ca multi lei, cu cativa poti sa iei multe prajituri. Si inghetate. Si sa iei si sandale pentru mami. Si pentru tati apa de colonie preferata. Si mai ramanea si de paine de aia fierbinte de la cuptor, cu unt... Multe putea sa faca un dolar! Pentru toate rudele, toti vecinii, toti oamenii saraci. Asa vedeam eu in vremea aceea. Asa ca eu bagam mana in buzunar, spuneam formula magica si faceam rost de multi dolari (Ha, cad pe spate toate bancile! Si nu alea din parc!). Si cu ei rezolvam problemele multora. Si aveam o lista lunga...

Acum, revenind la momentul poetic al gasirii unui dolar adevarat, ma vedeam in prezenta unui semn. Pentru ca pe dolarul meu scria, pe langa 1 dolar, cum era si firesc, inca ceva. Al naibii sa fie, scria LIBERTY.
Exact asa.
De-aia era sa pic in fund.
Ce sa fac? Era too late sa mai dau inapoi. Citisem Alchimistul. Cerusem vreo trei luni semne, cum sa scap din inchisoarea in care ma bagasem singura, cu jobul ala.
Am luat dolarul, l-am bagat in buzunar si l-am "ros" in gand toata ziua. Si noaptea. Si iara. Si iara...Am inceput sa misc, sa caut...
Au venit alea doua saptamani de concediu visate de tot omul muncii. Am plecat pana colea, in Palma de Mallorca. Prinsesem prin februarie un bilet pentru vara, cu reducere uriasa. Am platit ca pentru una, dar am stat cu burta la soare doua saptamani. Aveam soarele peste tot si dolarul in cap.
Cum am venit inapoi, m-am dus la sefu', i-am dat o ciocolata spanioleasca pentru ala mic si i-am prezentat frumusel demisia.
.

duminică, 6 decembrie 2009

Curgere

...
M-a inundat iar oceanul tau, Iubite...

S-au rupt corzile care ma tineau, papusa agatata in ceruri...

Am cazut in lanul de grau. Am cazut in mare. Am lunecat inapoi spre izvorul raului, intrand in miez de munte...

Mi-am pierdut marginile... Sunt o adiere si ma las respirata de Tine...

De ce mai e necesara forma, cand curgerea e atat de frumoasa?


.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Somn usor





 foto



"Cei mai multi dintre oameni sunt adormiti, fara a sti macar asta. Se nasc adormiti, traiesc dormind, se casatoresc in somn, fac copii in somn, mor in somn fara sa se fi trezit vreodata. Ei nu inteleg niciodata minunatia si frumusetea acestui lucru numit existenta umana.
Stiti, toti misticii - ca sunt catolici, crestini, ne-crestini, indiferent de teologia lor, indiferent de religia lor - sunt unanimi in ce priveste un lucru: acela ca totul e bine, totul e bine. Desi totul e vraiste, totul e bine. Cu siguranta, ciudat paradox. Dar, in mod tragic, cei mai multi oameni nu ajung niciodata sa vada ca totul e bine pentru ca ei sunt adormiti. Ei au un cosmar.

Stiti, sa te trezesti e neplacut. Iti e bine si confortabil in patut. E enervant sa fii trezit. Din acest motiv guru-sii nu vor incerca sa trezeasca oamenii. Sper sa fiu intelept si sa nu fac niciun fel de incercare de a va trezi in timp ce dormiti. Chiar nu e treaba mea, desi mai spun uneori"Treziti-va! Treziti-va!" Treaba mea e sa-mi vad de ale mele, sa-mi dansez dansul. Daca veti lua ceva bun din asta, bine, daca nu, asta e! Cum zic arabii:" Natura ploii e aceeasi, dar face sa creasca spini prin mlastini si flori prin gradina."


ANTHONY DE MELLO - CONSTIENTA
.


joi, 3 decembrie 2009

...Si o noua stea

...

foto

Acolo, in muntii nostri, acolo... Pamantul este viu, ca peste tot, dar se simte mai tare in munte.
Cand te hotarasti sa vii la sanul Mamei, inima ei tresalta si totul se misca altfel...
Mama Pamant, care nu ne-a lasat niciodata, nu ne-a abandonat, nu ne-a mintit, nu a impartit dragostea cu portia.
Insetatilor si infometatilor nu le este inca sete si foame cu adevarat pana nu ajung sa caute la ea...
In miezul pamantului care ne poarta, inima Mamei bate mereu. In loc sa umbalm cersetori toata viata, ne prindem cu mainile si cu picioarele de ea, ne lasam culcati pe burta ei, si ea ne hraneste... Adapata si ea mereu cu lumina iubirii de Mana Care Face, scaldata in oceanul blandetii de Inima, aceea care pulseaza Marele Respir...

Culcati pe fata pamantului, culegem putere din insasi miezul fiintei noastre. Putere din Pamant si din Cer. Nu sta in cale-i nici o masca, nici un chip trecator, nici un nume, nici un piedestal.
Pe cine tine minte Marele Canion sau Sfinxul Bucegilor sau Machu Picchu sau Chomolungma? Pe care din regi? Pe care din supusi? Ce fire de nisip...

Acolo, intre cele patru cercuri, am ingenuncheat cu plamele in iarba. Pe pamantul mosilor si stramosilor mei. In muntii nostri, care nu se uita la televizor. Care n-au timp de "evenimente". Care n-au habar de calendar... N-au timp.
Ha... "Tineti zile si luni si timpuri si ani?"

Imi fierbe sangele in trup si-mi bubuie tamplele. Acum, la deschiderea vederii, multi s-au plans de dureri de cap si de ochi. Ce sa-i faci, avem capul cam tare.... Se lasa greu deschisa teasta, sa curga prostiile din ea... Sa iasa umbrele. Sa intre lumina. Sa vina vederea.

Sunt in patru labe pe iarba si misca pamantul cu mine. Ma uit la firele de iarba si incerc sa disting nenumaratele nuante de verde. Nu-i un fir ca celalalt. Cred ca as putea sta mult si bine contempland iarba asta si nu m-as plictisi. Atat de multe culori, nuante, marimi, forme, arome, luciuri de verde... Nimic nu-i facut la fel si cu matrita. Toate-s fineturi maiestre si ma topesc privind iarba. Bine ca sunt in genunchi, altfel cadeam de atata uimire nebuna drept in fund... Ei, si? Placere grozava, ca de copil.
Ma uit iar si simt clatinarea. Ce-o mai fi? Imi vad medalionul auriu cum se misca. Imi dau seama ca eu ma clatin. Ma clatin in patru labe si nu ma pot opri. Pulsul Mamei e prea tare.

Am lasat pamantului toate grijile, tiparele vechi, rolurile, mastile, legamintele rostite si nerostite, cele de care habar n-aveam pana nu m-am privit si rascolit si intors pe toate partile, si pe dos. Ingenuncheata pe iarba lepad tot Mamei, care stie ce sa faca si face cu toate. Ma golesc si ma las asa, ca un nou-nascut, pe fata pamantului. Privesc cerul.
Si imi dau seama ce stea sa-mi aleg. Da, noua tema este sa ne alegem o noua stea. Care sa ne calauzeasca in visat. Sa ne lumineze.
Imi privesc lumina de pe cer, asta care m-a tinut in palme tot drumul, din Peru, de la Intiwatana, altarul solar, pana aici.
Da. O noua stea. Noua, ca si calauza, ca si legatura de suflet. Veche, caci ea m-a botezat cu lumina acum un an. Acolo, pe Machu Picchu.
SOARELE.
Asta e noua mea stea.

Imi rad bucuria si-o strig. Ma vad iara, asa cum ma vedeam si cand citeam, copil, "Fata saracului cea isteata." Fata luase din casa, cand trebuia sa plece, ce-i era mai drag: chiar pe omul ei, pe barbatul ei.
Eu imi aleg stea pe Soare... Pai nu-i el stea?
Soare. Inti.
Inti! Inti! INTIIIIIIIIIIIIIIIIII!
TataInti!

Curge lumina in milioane, miliarde, infinite raze de iubire, si lumea e o minune.
Ma asez iar cu fata spre el si ma simt asa cum sunt: o lumina. Deschid larg gura, sa-mi curga pe gat. Deschid larg inima, sa curga in si din ea... Deschid in sfarsit, cu adevarat, ochii.

INTIIIIIIIIIIIIIIIIII!
.

marți, 1 decembrie 2009

Renastere

...

foto


Unii oameni traiesc, sunt vii. Unii nu. Unii doar umbresc propria umbra...
Si totusi... Acolo in adanc... in umbra... In conul acela adanc, undeva, in miez, colcaie viata. Misca, misca, misca.
Desi umbra e mare, acoperind ochii. In somn, acolo, in somn... misca tarat, ingropata, adancit, cautat... Racaie, racaie viata sa iasa. Cutitul durerii, desi pare arma uciderii, e datator de viata cand taie. Cand taie umbra. Sa iasa din ea, sangerat, inca viu, inca miscand, inca miscat, inca palpitand, miezul de om.

Unii nu. Unii nu. Unii inca dorm...

Unii sunt taiati de lumina, ferfenititi, jupuiti. Cauta adanc cu ciocul in ei. Orbi inca, dar catand inauntru izvorul si lumina propriei vieti... Bate adanc inauntru pumnul vietii... Tipa adanc: lasa-ma! LASA-MA SA IES!
Cazut in genunchi mai intai, apoi intins la pamant, omul cauta... Se cauta pe el. Acolo, in cuvantul ce-l doare, pe dinauntru...
In izvorul acela al suferintei, acolo e si viata. Inca simte, inca e viu, desi aproape ca l-a umplut atat de dureroasa durerea, incat nu mai vrea nici sa simta. Pe dinauntru insa, pumnul-pumnal al vietii sfasie.

Sunt aici ca sa traiesc. Nu sa mor orbeste, orbesc...
Nu mai stiu poate cum e sa fii viu, dar vreau.
VREAU.
VREAU SA TRAIESC.
Nu mai inghit cuvinte. Le dau afara. Le scuip. Le scuip, ca daca n-o fac acum, ele ma sufoca si ma omoara. Atat cat mai pot, simt si scot...
Si iese. Iese otrava. Neputinta. Furia. Ne-iubirea, ne-dorinta, ne-simtirea, "trebuie" si mama lui "trebuie", "nu pot" si "nu stiu" si "nu vreau" si rusine si ura si lanturi si sete si foame si micime si "nu mai vreaaaau"! Si toate zidurile se rup. Si rup in mine, si doare, dar bag ciocul adanc si ma rup si ma sfasii si ma frang... Si urlu in fine, afara din mine.
Rup si ies prin umbra. Prin straturile carate de zeci de ani. Rup si ies prin piele.
Misc mainile, desfac pieptul, las inima sa bata la vedere. Si atunci ochii vad.
DA. Asta e. Pot sa simt. Pot vedea.
Imi vad inima. Am ajuns in in sfarsit la ea. Inca suflu. Sunt om. Misca viata in mine si ma misca. Incotro vrea ea. Ma agat, ma gat de firul asta... Curge, curge suflarea, ajunge in sange si-i da foc... Arde. Tot. Toata zgura. Toata frica si toata ura. Si neputinta. Si ne-fiinta.
Ma urc pe mine, in propriul varf. Ma vad asa cum sunt, mare, cat tot, cat totul pamant. Mi-e bine in mine, iesit din piele, din carne si oase. Nu, nu-i nevoie nimic. Nu mai doare. Nu mai are ce. Nimic nu ma mai tine, nu ma mai leaga, nu ma mai coase. Cum poti sa tii vantul? Ori raza? Ori suflarea pamantului?
Asta sunt aici, in varf... Ma uit in jos si vad tot. Si pe mine, inca deschis, pana la os... Imi vad viata cum misca si se invarte odata cu planeta asta. Pana si ea e mica, pana si ea...
Asa. Mi-am ales o stea. Sa respir impreuna cu ea. Si cu aia. Si cu ailalta. Si cu soarele si cu luna.
Ma minunez si nu prea. Nu-i mare scofala sa fii om. Doar asta-i firescul! Si totusi, ce departe am fost!
In sfarsit, nu ma mai tarasc... Ce bine mi se aseaza piciorul pe pamant. Gol. Ud. Fierbinte sau rece. E bine in tot felul.
Ma privesc, ma pipai, merg iara. Si vad. Vad lumea cu adevarat intaia oara.
Nu-mi spune nimeni, nici eu, cine sunt.
Nu am nume. Poti sa-mi spui nisip. Sau apa. Sau pamant. Sau cum vrei. Oricum, nici aia nu sunt. Doar o picatura din mine vei prinde.
Ma asez sa simt iarba. Rece, uda. A plouat azi-noapte. O simt. Sunt viu si simt.
Ma uit la palmele mele cele noi. Sunt totusi tot alea. Uite si taietura asta mai veche, de cand imi zburasem un pic din buricul degetului.
Nu s-a schimbat mare lucru. Tot carnea aia. Dar fara nume. Fara chip. Azi un fel, maine altul... Ce conteaza?

Ma ridic, imi pun un picior in fata altuia. Merg. Invat sa merg cu ochii deschisi, vazand lumea pana in adancul burtii ei uriase. Si pana la steaua aia. Si aia. Si ailalta.
Si se invarte tot si se misca.
Ma urc pe dealul asta, ma prind pe mine intre palme, ma pipai iar sa ma simt, si dansez. Urlu si topai si dansez de bucurie. Sunt viu! E al naibii de bine! Sunt viu!
Paispe milioane si inca pe-atat si inca... Atatea pot sa fac. Ori sa stau si sa tac. Sau sa marai. Sa carai. Sa dau cu pietre in toate lacurile si marile si oceanele lumii.
Ma uit departe in zare. Hm... Sa le zic alora, de la o sutacincizecisitrei de kilometri, ca-i vad cum se pupa, acolo in iarba? Poate o sa le zic, cand o sa le ajung la ureche... O sa le zic ca-mi place de ei. Si o sa le dau niste muzica, sa danseze, daca au chef.

Pana una-alta, ma asez aici sa mananc niste seminte de floarea soarelui.
Cu burta in sus, cu ochii in soare.
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

joi, 26 noiembrie 2009

Lectii de zbor. Vulturul

Revin la postarea asta din februarie. Incepeam un drum in cerc... Nu stiam cum va fi...
Magic.Magic. MAGIC.
Acum ma apropii de incheierea lui si invat zborul, de la vulturi...

Si Renasterea.

The Magic of Rebirth/Wisdom of the Eagles.




... Si totusi,nu ma pot abtine sa nu trec aici textul autoarei acestui material - al acestei bijuterii - pe youtube:

"All is flux; nothing stays still."

The Legend of the Eagle may be a myth, but it is one that gives insight.
Many times in our own lives, we also have to face hard decisions that lead us to the need of a rebirth process.
To embrace challenges and changes is never an easy assignment.
Sometimes we have to learn how to detach ourselves of traditions, concepts, addictions and old costumes.
Even old memories can hold us from flying higher in our lives.
The tales regarding Eagles and Humans are very similar; both have tough choices to make during their lifetimes.
Those decisions will determine the height and the magnitude of their flight and existence.

The transition from one state to another is rarely effortless.
Sometimes, it is very painful.
But without this change, we would not grow and become who we are meant to be.
Freedom is a conquered state of mind.


Humanity Healing©2008

luni, 23 noiembrie 2009

... si dansul Alannei

.
In Peru n-am fost in stare sa filmez. Nici nu stiam si nici nu eram in stare.
Nici ieri n-am fost, sunt lacoma rau si vreau sa sorb, sa fiu acolo, in dans, nu in spatele unei camere.
Insa au filmat americanii (ce nu fac ei... ei, stiu yo multe ce nu fac ei)

Doua dansuri, ca cele vazute si traite in Anzi si in Bucuresti. Da, pentru cine m-a intrebat, da, cam asta imi place...

ALCHIMIA



si

COLIBRI


.
Bucurati-va!

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Poveste de dans...

.



Luminile slabe din mica incapere abia lasau sa se vada chipurile calatorilor ce-si gasisera adapost, pe ploaia aceea rece.
Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...

La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.

Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoiase, cu multa saracie e a vietii. Nu, nu saracia lispurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...

Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.

Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...
.

joi, 19 noiembrie 2009

Dansatoarea

...


Flacara isi incepe palpairea in adanc, acolo, in miezul pantecelui. Din Matca, din izvorul vietii, de acolo urca. Fara stavila, fara putinta de a fi supusa, ea e vie si isi are felul ei liber de a se misca, de a se arata in lume.
Intr-un trup de femeie, acolo isi face miscarea, acolo ii place sa cante. Sa urce in valuri, in pulsari de inima calda.
Mama Pamant isi uneste lumina cu cea a Tatalui Soare.
De acolo, din creuzetul acesta launtric se descatuseaza o forta ce rupe orice tipar, orice fel de a...
Focul acesta se hraneste prin el insusi. Pe masura ce creste, cucereste trupul femeii, parte cu parte, pana ce tasneste din pantec si piept, prin maini, aruncand zvacnirile viului prin solduri, prin sani, prin umeri, lovind pamantul cu talpile.

Cand urca si misca prin trupul acesta, ceea ce vedem e doar o parte din magie. Misterul ramane ascuns, dar forta lui tine privirile acolo, in fiecare miscare, caci fiecare simte atractia, magia, inexplicabilul vietii insasi.
Femeia care danseaza nu e Cea Care Danseaza. Ea e doar stapanita de Dans, de Spiritul Dansului
Prin jocul de unde, prin rasuciri, mangaieri ale aerului, zvacniri de sold, atingeri de talpa, ceea ce ni se arata, daca stim a vedea, este Viata.
Si uneori, daca indraznim a ne lasa sa alunecam, sa fim luati in stapanire, sa intram in Dans, putem vedea Dansatoarea/Dansatorul. Simtind, mai mult simtind... Vederea ne-ar orbi si nu ne-ar fi de folos, inca...

Lumina prinde lacoma parti din trupul femeii, rasucindu-se odata cu ea... Unduirile lasa sa fie vazute cuceririle astea vremelnice ale luminii. Umbrele cauta locurile calde, intre flacari, intre pulsatii.
Misterul creatiei, Matca, se desface pentru a fi simtit, niciodata vazut pe de-a-ntregul.
Din nefarsite timpuri, spre nesfarsit, Necuprinsul danseaza, respirand intr-un trup de femeie...
.

miercuri, 18 noiembrie 2009

...

...
In fine, mi-am gasit coregrafia pentru dans.
Mille grazie, Gaia!



Si mai incolo, o sa trec si la sabie.
Ameera nu se lasa vazuta decat pe link.
Ce sa-i faci, sabiile se cer tinute in teaca...
.

Eu vin...

...

foto

Cu ce ma creste privirea ta? Cu ce ma creste?
Nu stiu, inca nu stiu...
Poate...
Cu asezarea asta, in drum.
Ma vezi in drum si-mi spui ca-i drumul bun.
Stii tu ceva, de ma tot tii asa, in privirea asta nesfarsita a ta.

M-am hotarat sa ma tin de drum. Si pe el. Lunga de-i cararea, tot ma tin, pe drum tot vin...
De acolo de unde stai, din ochiul de sticla al farului, peste mare, vezi pana la mine, pentru ca vezi departe, enorm de departe, in zare...
Mi s-au tocit fustele de cat am mers. S-au zdrentuit si s-au rupt, s-au facut fasii colorate, dar eu tot vin. Nu-mi pasa ca e zi ori e noapte, ca-i liniste-n aer ori vantul de bate, nu-mi pasa. Tot vin...
Ai facut asa, dintr-o singura vorba, punte. O singura vorba, o data, asa, aruncata cu drag. Nu stiam pe atunci, nu stiam cu e sa fii, din dragoste, pribeag.
Ce frunza in vant? Ce flacara-n foc? Ce lumina? Ca ziua, ca ziua din zorii ei, asa de senina, ca ziua ma simt... Caci stiu ca pe drum, purtata de vis, mangaiata de ochiul tau larg deschis, imi dai lapte si miere, speranta si dor, hrana dulce si usoara pentru calator...
Ai pus far in campie, nu-n mare. Stii ca oricum as veni, oriunde ai fi. Dar vrei sa-mi dai darul asta frumos, calatoria lunga mergand pe jos. Asa mi-am gasit mai intai puterea de-a sta in picioare. Apoi bucuria de a pasi. Pe urma, tovarasi de drum: pasari si flori, tot felul de vietuitoare: calul inaripat, tigrul, sarpele, vulturul, si stele pe cer, si rasaritul de soare. Din omul cel slab si fricos, m-am facut calator si mi-am intarit radacinile, mergand pe pamant. Acum stiu sa fluier, sa cant si-ncep a intelegele Limbajul Lumii. Incet, imi cresc aripi. Voi fi poate, candva, o ciudata faptura, stiind si putand zbura...
Si uite, ca sa vezi, de acolo de departe, cum imi e incantarea, voi merge dansand... Rotit, valurit, ca un nor lunecat pe pamant. Ca o flacara urcatoare, ca un tremur de frunza, ca o dantuitoare. Nu mai conteaza cand voi ajunge la tine. Acum drumul... acum drumul ma tine.
Si imi este bine...

joi, 12 noiembrie 2009

Sunt o piatra

...

foto



Am ajuns la concluzia asta.
Da, sunt o piatra.
Nu sunt om...

De la o vreme, sunt oameni care zic despre oameni niste lucuri... Asa de multi le zic, asa de cu patos le zic, asa de des le zic, asa de la fel, ca eu incep sa cred ca stiu ei ce zic, acolo...
Acei oameni vorbesc de "toti oamenii."
De "toata lumea".
De "cu totii". Sau de "nimeni"...
Sa va zic:

"Toata lumea in tara asta fura. "Nimic nu merge in tara asta." "Toti oamenii se vand." "Nu mai exista sentimente, cinste, corectitudine." "Nu se mai uita nimeni la cel de langa el."
"Toti mint, toti sunt fatarnici, invidiosi..." "Totul e la taraba."
"S-a pradat tara/lumea de bine."

Nu ma regasesc in astea. Nu ma incadrez in toti oamenii astia. Nu pot sa simt si sa traiesc asa. Dar or fi stiind ei ce zic, atatia...
Asa ca am ajuns la concluzia ca nu sunt om.
Sunt o piatra.

Nu ma simt innebunita de criza. Am avut si pana acum o multime de vremuri grele. Da, am fost si fara servici, si fara ce manca. Nu mult, dar stiu cum este. Vin dintr-o vreme in care oamenii mai poarta rani din razboaie autentice. In care clipa de viata cantareste greu si nu-i dau cu piciorul, privind la noroaie iluzorii... Stranuturile de azi, atat de trambitate si purtate din foaie in foaie, din gura in gura, ma lasa rece.
Sunt o piatra.

Mi-am inchis palmele spre cersit. Faptul ca unii si altii nu-mi dau tot felul de atentii, ca nu fac special pentru mine nu stiu ce drept, ca vor sa ma calce pe nervi, ca-si inchipuie ca masura mea e data de vreun statut social, categorie politica ori putere de cumparare, ma lasa rece.
Sunt o piatra.

Nu ma intereseaza daca guvernul o sa dea sau nu ceva. Nici daca s-au rasturnat nu stiu cate masini azi-noapte, s-au taiat si s-au rupt vreunii, s-a imbogatit ori s-au jefuit vreo altii. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.

Nu ma misca numarul gropilor din Bucuresti. Nu le numar, adica, iar, in fiecare zi... Nici cate semafoare sunt defecte, nici traficul imposibil. Ma lasa rece. Prefer sa-mi caut drum, alaturi de atatia alti mergatori la servici, pe cel mai rapid traseu, care difera din cand in cand, in functie de zi: soare, ploaie, ceata... astea conteaza mult cand vrei sa te "strecori", sa te "rostogolesti". Intr-un fel, I'm a rolling stone...

Nu citesc ziare. De nici un fel. Nu ma intereseaza cine ce a facut si nu a facut, ce vedeta s-a maritat ori dezinsurat, cati copii a facut, cu cine, ce masina/casa/nevasta/sot/look si-a tras... Ma lasa rece.
Sunt o piatra.
Dar stiu cum e sa se aprinda inca o faclie pe cer, o stea, cum a fost acum doua zile. De aia sunt piatra. Sa privesc cerul si sa-i stiu schimbarile din compozitie...

Sa nu mai zic de gripa. Aviara, porcina... Va zic de acuma ca urmeaza gripa canina si cea pisiceasca. Pentru ca rate, gaini si porci cresc putini, dar caini si pisici au mai multi, au si aia da la oras. Trebuie un segment de piata mai mare, trebuie vandute mai multe vaccinuri... Nu ma vaccinez. Nu ma reped la nu stiu ce pastile. Incerc, dar nu pot. Tot rece. Tot piatra sunt...

Nu ma impresioneaza plangaretii. Nu ma refer la cei ce scot din ei, din rana, durerea, si o lasa sa curga. E firesc sa versi, sa dai afara... Dar pana la o margine. Nu toata viata. Fiindca mai e de trait, acolo, ceva...
Ma impresioneaza cei care incearca iar, si merg inainte, cu rani cu tot. Uneori ca taurul din arena, cu toate tepusele alea infipte in el. Acolo da, acolo ma misc, ma aprind, sunt gata sa mor si sa inviez cu omul ala, incercand sa iesim impreuna din umbra durerii.
Altfel, cei ce se plang si nu fac nimic sa schimbe, nu ma impresioneaza. Ma lasa rece.
Sunt o piatra.

Care nu prea are timp de pierdut cu numaratul gaurilor. Ca piatra, sunt supusa degradarii fizice, voi deveni candva nisip...
Acum e momentul sa simt cum e sa fii viu.
Sa nu va amagiti. Pietrele sunt vii. Pe o planeta vie. Daca stai pe pamant, ca mine, auzi inima Mamei Pamant.
Acum e momentul. O piatra isi tine bine in inima ei de piatra pretioasele bucurii. Ploile care dau viata pamantului, soarele, vantul, padurea, vietatile...
Rasul copilului ce o loveste, cand incepe a merge. Cantecul fluierului. Glasul si tacerea.
Si uneori, cand are sansa sa fie mai mica, poate sa guste zborul, aruncata in cer, poate sa cada si sa se scufunde intr-un lac.
Desigur, astea sunt chestii grozave pentru o piatra...

Dar asa... pentru oameni... pentru toti oamenii... nimic... nu mai... gata.
.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Cafea...



M-am intors un pic pe pamant, sa beau o cafea. Mi-era sete, sete rrrrrau de tot...
Sete de dulce, de bun...
De dulceata vietii.

Mult e in ce pare putin. Mult, daca gusti...
Mmmmm.... infruptata, gustata ca frupt, ca bunatate... Mmmmmm... Patrunde in toate simturile, in toate...
Te face fuior, ca si aburul sau, te doboara mai intai, apoi te-nfuioara...
Te face mic si apoi te mareste, la scara... Pana la scara din ceea mare, scara lunara, stelara ori chiar solara...
Placerea bunului gust, a gustarii de bun...

Imi place sa stau si sa-mi beau cafeaua acum... Ma port in fiecare strop pe mine, cu toate simturile cufundate in bine...

Nimic nu ma tine sa sorb in ce loc vreau, asa cum doresc...
Asta e strop pentru dans, pentru dansul arabesc...Bum-bum... un pic de zvacnet viu, de viata, din umar, din piept, din sold, din buric... Un pic de ici, un pic de colo, dansand un drum solo...
Alt strop pentru casa din deal... Acolo, pe bancuta din lemn de brad, mirosind dulce... Cafea din cana de lut... In dulceata diminetii, dupa noptile nebune, in care te iubesti pana uiti de lume...
Alt strop, pentru mare... Pentru calatorii albastre, insorite si instelate, pentru plutit si zburat peste ape, peste lumi departate...
Alt strop, pentru muntele ala, Machu Picchu, in care mi-am regasit respirul, ascultand si simtind inima Mamei... Oh, da, mai am un pic si implinesc un an de cand traiesc!
Alt strop, pentru noaptea instelata de acum noua ani, in care vrajita descopeream mersul pe camila, plutirea cu ochii in cer si alergam dupa un rasarit de soare, pe pietrele din varf, de pe Sinai...

Si in fine, un strop pentru acum, pentru a ma simti pe mine in mine... Acum, aici, gust si traiesc si ma bucur ca sunt, in acest infinit si nemasurat punct de pe pamant...

luni, 9 noiembrie 2009

Pe Luna. Lumina unui vis


foto

Acum am inteles... Ori asa cred.
Sunt aici, pe Luna, langa visul pierdut si agatat in piatra, plecata dupa visul meu si gasind un altul...
Ca toate cele ce-am trait, nimica nu-i degeaba... Sunt aici si pot sa ma amestec tocmai pentru ca sunt aici. Alegand sa fac ceea ce imi sta in putinta, sa schimb soarta unui vis. De ce? De ce pot sa fac asta? Am inteles in noaptea dinainte. Pentru ca e Maktub. Asa a fost scris.
Imi amintesc iar asta, din "Alchimistul":
"viitorul ii apartine lui Dumnezeu si el il arata numai in imprejurari deosebite. Si cum reusesc eu sa ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. In prezent sta tot secretul; daca dai atentie prezentului, poti sa-l imbunatatesti. Si daca iti imbunatatesti prezentul, tot ce se va intimpla apoi va fi mai bine. Uita de viitor si traieste in fiecare zi in invataturile Legii si cu increderea ca Dumnezeu are grija de copiii Lui. Fiecare poarta in sine vesnicia.
Camilarul vru sa stie in ce imprejurari ingaduie Dumnezeu sa se vada viitorul.― Cind il arata El insusi. Iar Dumnezeu arata viitorul foarte rar, si pentru un singur motiv: cand este un viitor care a fost scris sa fie schimbat."

La fel si cu visul... Sunt aici si pot sa-i schimb viitorul pentru ca de asta sunt aici.
Mana Care A Scris a scris sa fiu aici.

Bun... Ce putem face? Visul e inca viu, palpaie, invelit in neguri... De ce? Cum a ajuns asa? Cine stie?
Ce poti sa faci? Stiu, visatorul trebuie sa-si schimbe visul. Dar daca nu stie ca poate? Si daca stie si nu crede ca poate?
Si daca visul se-mplineste si se arata implinit, oare atunci nu capata putere visatorul, crezand macar de-acum incolo?
Sa vedem... M-aplec sa prind visul. Tremura si mai tare, acolo, in noapte, agatat in colt de piatra. Cu blandete, il ating, il desfac din firele ca niste funii, prinse si rasucite, si il ridic sa-l vad mai bine. Un glob candva frumos, cu o coaja neagra, crescuta peste el, ca lemnul incretit al unei nuci. Ici-colo crapatura scoartei lasa vederii clipiri albastre, ca de cer de vara... Fugare insa, slabe, fara forta. Cum sa fac? Cum sa-l desfac din coaja fara a-l vatama? Ce poate face bine fara sa raneasca? Mmmm... Caut febril prin minte.
Intre timp, asez visul aici, jos, pe fata Lunii. Il mangai si ma gandesc. Cum sa tai fara sa sangereze? Cum sa inlatur tumoarea asta? Ar trebui sa stiu cine a visat si ce, de ce s-a-mbolnavit bietul vis, de unde i se trage... Istorie cam lunga si intortocheata. Nu-s specialista in asa ceva. Eu nici visul meu nu mi-l gasesc. Mi l-am pierdut pe-aici, pe undeva. De unde sa stiu oare...
Oah! Iar ma prinde mintea. Ce poate ajuta fara sa vatame?
Un fel, un singur fel. Unul prin care tot se poate face, fara sa trebuiasca sa stii, fara sa poti de fapt sa stii prea mult. Acolo, in misterul acelei puteri care poate tot. Una singura, peste tot, fara margini, fara oprelisti... Iubirea.
Ea nu e o poveste minunata, un cuvant stralucitor... Nu. Nu-i o papusa frumoasa, de tinut in vitrina. Nu-i departe, undeva, de neatins, cu-atatia alergand orbeste dupa Ea. E aici. Peste tot. Nelimitata. Si foarte palpabila.
Inteleg...
Ma asez aici, langa visul bolnav. Il prind in palme, inchid ochii. Respir si las sa curga... Viata. Suflul asta care O contine pe Ea.
Las sa se faca ceea ce e de facut.
In spatele ochilor inchisi vad visul. Albastru-cer, cuprinde, asa cum banuiam, o poveste de iubire. Dorita, visata, a cuiva. Nu conteaza a cui.Toti oamenii o au... Ea e aici, pusa frumos, ca un cer albastru pe o mare lina...
Si vad istoria ratacirii acestui vis. Pe-o parte, visatorul, incantat de frumusetea iubirii, viseaza visul implinit. Pe de-alta parte, teama lui ca nu va fi... Negura groasa, prinzand visul cand coborase pe Luna, din corabia de aur... Strangandu-l, sufocandu-l...Tarandu-l aici, in intunecime, agatat in piatra Lunii.
As vrea... Vreau, pentru el.
Pun visul langa inima. Si il iubesc. Asa, ca si cum ar fi visul meu. Cu fiecare rasuflare, viul, ca forma a Iubirii, curge in el, in vis, si-l umple. Ii da lumina.
Si visul imi raspunde. Parca as tine-n brate un copil. Parca-i o fiinta vie... Palmele-mi sunt fierbinti. Deschid ochii. Lumina dinauntru topeste stratul de-ntuneric, liberand albastrul-cer al visului-copil.
Ca prin minune, coaja cenusie se destrama, dispare... In palme imi ramane un glob de cer albastru, cu palpairi de curcubeu. Si lumineaza asa frumos... Si se roteste lin, se-nalta usor in vazduhul Lunii. Pleaca plutit spre partea luminoasa a astrului de-argint.
Raman aici, inca sorbind placerea asta, a unui nou miracol. Eu doar am atins si am tinut, si toate le-a facut Ea... Iubirea. Cea care misca lumile, etern.

Si imi dau seama ca si cautarea mea s-a incheiat. Ca ceea ce s-a facut acum e pentru toate visele ratacite. E la fel. Tot ea, Iubirea, face, face tot. Doar sa ne lasam a O simti.
Inteleg, si asta-mi lumineaza tot. Pana si pasii mei pe fata Lunii. Caci vad in jur, din nou, ca ziua.
Calatoria asta s-a incheiat.
E vremea sa ma intorc acasa...

duminică, 8 noiembrie 2009

Pe Luna. Ingerul



Gandul nebun se rasuceste adanc. Acolo, in piept, simt ispita. Mi se intind mainile, mari, tot mai mari... Asa le simt, cum vor sa apuce visul acela, sa-l dezgate, sa-l ajute...
Ma indrept spre capcana de piatra, sa-l scot. Un zid nevazut ma opreste. Nu pot inainta. Intind palma, pipai... Ca o patura densa de aer, cald ici, rece dincolo. Ma duc mai la dreapta. Zidul se continua. La stanga la fel... Nu pot trece.
Intreb inauntru: De ce? DE CE? VREAU!
- Ce vrei?
Iar vocea aceea. Inima Lunii. Cred adica... Nu mai stiu.
- Vreau sa scot visul. Vreau sa-l...
- Sa-l salvezi. Nu-ti ajunge? Nu te-ai saturat? CINE TE CREZI?
Raman in tacere. Ma infasor in tacerea mea, ca-ntr-o mantie groasa. Imi simt stomacul cum pulseaza, nervos. Simt cum urca din picioare, in sus, pe spate, fiori...
- Vreau.
- Nu poti sa te amesteci in visul altora! NU STII ASTA?
Nu pot sa simt asta. Stiu foarte clar ca de aia am facut drumul. Stiu asta. Nu pentru visul meu ratacit, sau nu doar pentru el. Cum mi se intampla de atata vreme, nimic nu e intamplator. Nu sunt aici degeaba. Vreau sa trec! Vreau sa ma amestec!
- Nu ai cum. Nu e...
- Ba da. E si visul meu. Toti oamenii au aceleasi radacini de vis. E si al meu! Pot sa ating, pot sa ma amestec!
Si e povestea mea. Eu am scris-o!
Astea le-am tipat.
Si deodata incepe... Nu stiu ce-i asta. Vant puternic, apoi caldura, iara rece, iara cald...
Nu mai aud. Un vuiet imi umple capul, si deja imi bubuie tamplele. Ma asez iara pe "pamant" si respir calm, caaaaaalm... Respirul m-a scos mereu din multe... Incet-incet vuietul se opreste. Imi simt fata parca parlita de foc. Dogoreste "aerul" in jur... Imi dau seama ca imi stransesem ochii. Ii deschid. Oaaaaa! Gata sa orbesc. Lumina multa, lumina peste tot! Parca soarele e langa obrazul meu. Ma dor ochii, imi vine sa-i smulg din orbite, sa nu mai simt...Respir iara iute, apoi mai incet... Odata cu suflarea lumina se aseaza mai bland si se domoleste durerea ochilor. Pot deschide iar, usuuuurel pleoapele. In fata mea, scaldat in lumina, plutind pe lumina, scanteind lumina, orbitor, mare, pana in mijlocul cerului, mijlocul lumii... Un Inger. Lumina de tot... Pluteste... Fata este uriasa, alb-aurie, cu ochi scanteind in ape de albastru si violet ... Aud inauntru intrebarea. Intrebarea AIA... INTREBAREA.  Oh, stiam ca o sa fie aia!
Nu trebuie sa fie tunet. Nu-i nevoie. Nu trebuie nici s-o aud. Dar e demult inradacinata aici, dinainte sa fiu in vreo lume... Cand apare iar, face acelasi lucru... Inchide o lume, o serie de vieti, deschide alta. Ma cutremur, ma asez iar, fara vlaga. Stiu ca e ea inainte sa o aud, apuc sa mai trag o gura de aer si apoi ma rasucesc cu toate, din toate firele, stiind dinainte ce voi simti, fiindca am mai trecut prin asta...
INTREBAREA... glasul bland si puternic imi zguduie lumea... INTREBAREA... Uriasa, clara, limpede-cristal,  taind iara tot:
MI-KA-EL?

Pffffffffff! Ma sparg in infime farame, ma risipesc in galaxii, colind lumi cu viteza acestui glas... Ma refac, din praful de stele, ma asez iar in forma stiuta, cu toate aruncate la "pamant"... Povesti, culori, desene, masti, decoruri, actori, scenarii... Toate-s aici, jos, langa mine. Moarte, daca vreau, vii, daca vreau.
A nu stiu cata oara, des-facere si facere...
Da. Privesc ochii aceia scanteietori, pulsand curcubeie in Univers, ma uit si imi re-cunosc farama ce sunt, lumina ce sunt, fulg, praf de stea, miez de duh...
Toate in nuca, in nuca asta mica, visand galaxii... Privind cu uimire la Cel Ce Face... La El...
Vantul puternic incepe sa sufle si imi tremura genele. De vant, mi se-mpaienjenesc ochii. Ori de lacrimi?... Nu stiu. A cata oara mi se da si panza si penel? Si timp, si loc?
A cata oara vine iar Inspirul? Sa pot... Sa pot vedea... Ce face Mana... Mana Care A Scris...
Nu conteaza. Nu mai conteaza. Se sfarseste un timp si incepe altul.
Privirea de lumina a Ingerului se umple de vartej de aur si argint. Chipul se apleaca un pic, si arde si mai mult lumina aia, nu dureros, ci umplutor, coplesitor...
Inchid ochii. E prea mult...
Ma opresc pe mine insami, intr-o liniste clara, nici nu mai suflu. E un hiatus. Gata.
Si-apoi odata se porneste iar respirul si simt boare placuta pe obraz... Deschid ochii si asa cum banuiam, nu-i inger, nu-i nici urma de lumina . Doar aici, langa mine, inca ramas asa, aiurit si batut de vantul lunar, ca un ciulin infipt in gard de piatra, un biet vis inca viu, inca pulsand in intunecimea ce-l strange...
Hhhh-hhoooof! Ce-am tras eu, mai visule draga, de dragul tau! Tocmai acum sa dau iar de Inger... Adica el de mine.
In povestea pe care eu doar am incercat a o prinde... Traind-o si straduindu-ma sa ma tin de ea, in timp ce zboara, si s-o culeg in forma scrisa...

Si totusi, visul. Ce-ar fi daca...?
 .

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Pe Luna. Pasind in Umbra...


Asaaa.... Inima Lunii...
Asta e firul. Pe el pot sa merg. Fiindca acum inaintez in bezna totala.
Am mai facut drum asa, pe intuneric, dar un drum scurt. Acum nu stiu cat va fi si nici incotro merg. N-am ziduri imprejur, nici pietre, drept ghid. N-am decat "pamantul" Lunii sub picioare. Si bataia asta de inima. Ca sa simt Viul. Pe el, pe firul asta ma tin...
Inaintez. E intuneric si e frig. N-ar trebui sa-mi fie. Doar aici nu-s cu trupul, sunt in vis. Calatorie de vis, in care...
LA NAIBA! E FRIG!
Calatoria e cat se poate de reala.
Chiar sunt pe fata Lunii. In felul "este si nu este", atat de blestemat candva, cand nu intelegeam, atat de cu mirare si minunare primit, cand inceput-am a pricepe...
Ce? Iara aia, zenism-ul meu preferat (pana apare altul, preferat):
"Lucrurile nu sunt ce par a fi.
Dar nici nu sunt altceva."

Asa ca sunt pe fata Lunii, in intuneric, si mi-e frig.
Ha! Dar am tot "locul asta" la dispozitie. Cat e de mare? Nu stiu. Ma misc un pic, respir un pic, mai fac o rotire-doua, lin, asa... O rotire, doua, trei... la a 167-a ma incalzesc... Gata. Am "bagat lemne in soba." Gata, s-a aprins bine focul inauntru.
Dau drumul la mers...
Merg "inainte", desigur ca inainte, fiindca pun un picior in fata altuia. Dar "inainte" ca si sens.. Ca "directie", poate fi si in cerc... OK. Ar fi cazul sa vad ceva, nu?
"Houston, avem o problema" nu tine aici... Nici "go to the Dagobah system"...
Ma leg de firul asta, al inimii, cu Luna. Cu Mama Quilla. Bum-bum... bum-bum... Ingenunchez si pun palmele jos, pe suprafata Lunii, sa ating, sa simt mai bine. Asa. Acum, da. Ma ridic.Simt... Simt in pantece, in inima... Bum-bum... bum-bum...
- Ce e, inima?
- Pai ce sa fie? Nimic nu e, tocmai ca...
- Ha! chiar nimic? Dar tu? Tu nu esti?

- Ei, da! Eu. Sunt. Aici. Stiu...
- Stii. Of, hai, fie, e prima data cand vii la mine. Dar... adu-ti aminte.
Bang! Drept in frunte. Intre ochi. Palma mea... Pai da! Ce conteaza daca tii ochii inchisi sau nu, in intuneric? Merg cu ochii deschsi, dar cu senzatia lui "ca si cum"... Ca si cum ar fi inchisi. Ca eu asa vad. Si vad! Of, ce mare filosofie era!
Uite, luciri slabe. Slabe, dar sunt...Caci Viul are lumina lui. Lumina asta slaba, dar lumina... Uite, pulseaza globuri colorate... contururi luminoase...
Zvvvvvvvv! Vvvvvvvjjjjt! Prin fata, trece repede. Rece,  o "masa" pe care o simt grea. Nu prea disting, dar simt "densitatea" a ceva care se misca, rece, infiorandu-ma...
Inca una. Viiiijjjjjj! Alta... Una parca se taraie. Ca un paianjen, un miriapod. Si altele serpesti, dezgustatoare. Ce-or mai fi si astea? Contururi usor luminoase, cat sa le deosebesc, intunecate, in intunericul lunar...
- Tot vise sunt. Dar visate cu inima grea.
Glasul inimii Lunii sopteste iar inimii mele.
- Sunt vise "negre". Cosmaruri.
Cosmaruri, da! Alea care se taraie sau dau navala, depinde cata forta a pus in ele visatorul lor. Sunt facute cu inima grea, cu "inima rea"... Cu tristete, frica, ura, deznadejde, neputinta... Planset, jale, chiar disperare. Simt recele lor cum da sa ma taie. Ma feresc, ma dau inapoi...
Imi simt mai bine inima. Stau aici, in ea... Vedere limpede, suflare calma...
Privesc iar la visele "negre". Ma uit mai bine la astea mici, care se rotogolesc, ca niste ciulini dusi de vant... Unul da "semne" slabe de lucire obosita.
- Asta nu e innegurat de tot. Cel ce l-a facut asa, cu teama, are inca o speranta, un "dar daca"... "Dar daca as putea"...
Daca as putea si eu sa fac ceva, cu visele astea, faurite stramb, cosmaruri...
- Stiu. Ai vrea sa ai, asa, doar o miscare, si sa dispara toate. Sau sa se schimbe in lumini.
- Pai da! N-ar fi firesc?
- Firesc! Doar daca cel care viseaza isi schimba el insusi visul. Poti sa il ajuti, dar nu sa faci in locul lui.
- Da... stiu asta...
- Iara pici in...
- Da in visul ala aiurit. Prostesc... Dar nu ma pot abtine...
- Ba poti.
Oftez si merg inainte. Mi-as dori o raza, un singura, sa lumineze visele negre ale omenirii. Stiu ca nu e la mine, ci la fiecare visator...
Nu e nici rostul meu sa le tai cu vreo sabie. Fiecare-si are Luptatorul... Asa cum eu o sa le-nfrunt pe ale mele. O sa dau peste ele, da, stiu asta!
Merg mai departe. Si zaresc acolo, cazut, agatat de-un colt de piatra selenara, un vis intunecat, dar nu asa de tare. Parca o umbra groasa a inchis un miez albastru, ce clipeste licarit. Crapata ici-colo, umbra lasa sa se vada mici palpairi de lumina albastrie... E ca o mica piatra pretioasa vie, invelita in strat gros de "pamant".
Ma apropii de visul prins in piatra. Si-un gand nebun imi acopera mintea:
Ce-ar fi...

vineri, 6 noiembrie 2009

Pe Luna. La marginea umbrei

La marginea umbrei...
Raman aici in liniste.
In fata, brusc, intocmai ca un ghetar incremenit cu marginea infipta in pietris, incepe umbra Lunii. Doar ca albu-i negru... Ca un zid de negura, in fata mea sta asta. Umbra. Fata nevazuta.
Din toata stralucirea dinainte, din cantecul viselor, din campurile pline de sclipiri, nimic. Nimic nu e aici.
Imi creste un tremur dinauntru. Imi este ceva cunoscut... Da, am mai strabatut umbre. Dar ca asta inca nu. Nu stiu. Asta e o pasire in necunoscut. Fara lumini, fara nicio calauza.
Dar... Inainte de orice drum, intarea inauntru. Asezarea.
Ma las un pic sa stau pe fata Lunii.
Daca Mama Pamant imi este ca o inima ce-o simt cand sunt acolo, in casa mea, aici mi-e nou. Mai vorbeam eu cu Luna-n nopti anume, ori din cand in cand, dar inca nu o stiu. A venit timpul sa ne cunoastem...
Stau in tacere, in nemiscare, si intru in liniste. In toata nestiinta asta, in tot noul, este totusi un miez de care ma pot agata: eu insami. Eiii... nici aici nu stiu prea mult, dar asta-i singura calauza. Inima. Si ea nu da gres...
Inchid ochii. Hmmm... parca ar fi nevoie! In fata mea e numai bezna. Dar tot o fac. Obisnuinta catarii inauntru... Asa imi e mie cand vreau sa vad.
Raman si-ncep s-ascult linistea. Astept... Rasuflu lin. In povestea mea, mi-am facut si aer pe Luna, asa ca suflu. Las vantul Lunii sa-mi sopteasca si ascult si mai adanc... Nu stiu cat stau. Multimi de clipe, ceasuri, poate cat o noapte... Nu stiu... Nu mai masor vremea. Doar ascult.
Mi se face linistea si mai adanca. Imi aud si-mi vad ganduri razlete, venite asa, sa vada "ce mai fac"... Le vad, le las sa treaca... Pana se plictisesc si se lasa pagubase. Stau in linistea ascutita ca o sabie de cristal. Trag mai adanc din liniste. Ascult...

Aud in sfarsit, departe, adanc, infundat. Intai, ca o fluturare. O soapta. O bataie de aripa. Apoi mai tare... In sfarsit! Bum-bum... Bum-bum... Intocmai ca si mine. Bum-bum... bum-bum...
Inima Lunii.
.