Poveste

...
foto

Imi esti asa de obosit...
Ce ti-au facut? Ce ti-ai facut?

Cat de tare te-au clatinat vanturile astea... Stiu, inca poti sa mai iesi in padure, sa cauti urmele propriilor tale vanatori, mai vechi si mai noi, dar vei ramane in curand fara suflu si va trebui sa te asezi... Daca voi sti clipa aia – si poate ca stiu – voi spune pietrei aceleia sa te tina cu grija, ca pe un copil. De va fi buturuga, o sa-ti si cante, caci lemnul da fluiere lumii si stie cantarea...

Poate o sa iti recunosti oboseala inainte de a te prinde in mijlocul padurii si vei ramane aici, un pic, doar un pic...
Intr-o zi, cand iti vei face curaj, vei ramane peste noapte.
O sa-ti pun in ceai floare de tei, sa te aduca in liniste mai repede si mai bland...
O sa te las in cel mai incapator dintre cele sapte patucuri si o sa iti spun o poveste.

Stiu, o sa zici ca doar copiii mai asculta povesti la culcare.
De parca ei ar avea nevoie de vise.
De parca ei ar avea nevoie sa creada ca binele invinge intotdeauna.
De parca lor le trebuie, pe langa happy end-uri, atatea povesti de dragoste si de curaj.
Copiii n-au nevoie sa afle astea in povesti. Copiii le stiu, le traiesc. Le este firesc, ca aerul, ca respirul, ca lumina zilei, ca albastrul noptii... Pentru ei, atingerea magica e inca reala. Cad si se ridica, incapatanati in a invata mersul si alergarea.
Pentru ei e ceva normal sa vezi culorile si luminile oamenilor, sa fii invizibil, sa calatoresti prin timp, modificand trecutul si viitorul. Ei traiesc si atat...

Oamenii mari au nevoie de povesti.
Cand le intorc spatele, pierd usurarea drumului si multi din posibilii aliati. Se duc pe la doctori si bat pe la usi si se intorc la cotetele lor de gaini, zicand ca doar au visat copilareste ca pot sa fie vulturi.

Voi profita de descantecul florii de tei, care te va aluneca in somn, si, cu toate teoriile tale cu tot, iti voi spune multe povesti. De alea de crestere a inimii si a bucuriei.
Voi sfarsi in cele din urma cu aia, cu Fata Saracului Cea Isteata, nu cu Praslea Cel Voinic...
Ti-ai dori tot istoriile de lupte si invingeri...
Dar eu nu... Iti voi spune la sfarsit povestea mea de femeie, care atunci cand a trebuit sa aleaga cel mai de pret lucru din casa ta, te-am luat pe tine. Te-am adus acasa, te-am pus adormit pe cuptor, sa-ti fie cald si odihna, si te-am invelit in lumina inimii mele, ca sa renasti, sa iti iei din nou puterea de a visa, punand-o langa toate victoriile tale de pana acum.
Te voi invata sa-ti iubesti ciatricile, sa-ti inveti trezirea ascunsa in dez-amagiri si sa iti limpezesti ochii. Ochii astia, frumosi, atat de obositi...

Te las acum. Stau pe prispa casei si privesc spre odaie, din cand in cand... Lucirea lunii iti lumineaza fata si, dupa tresarirea usoara a ochilor si a colturilor gurii, stiu ce visezi....
.