duminică, 16 septembrie 2012

Dimineata, picuri de dragoste...

.
Imi e drag mult cantecul asta...
Cautarea dintru inceput... ca o indraznire sfioasa, stransa inapoi, in atingerea obrazului... Apoi iar indraznire... Si, fara putinta de a se mai tine afara, adancirea inauntrul privirilor, coborarea prin ochi in "celalalt", cautand si gasind, cu uimirea dez-coperirii, adanc de tot, pana la topire, cu iesirea in navalnica bucurie, adusa inapoi, in varfurile degetelor, in atingere repede -repede, peste tot, peste tot...

Si apoi asezarea in picuri din ce in ce mai mici si mai rari in linistea dulce a tacerii impreuna.
.

.

duminică, 9 septembrie 2012

Culegatoarea de pasari (amintire)

.
Mi-am amintit azi, de asta. Si iaca, am asezat-o iar in lumina.
Am scris-o acum trei ani, cand ma renascusem si abia reinvatam sa merg. Eu nu stiam incotro, dar drumul stia.
Nu stiam nici de Povestea atat de asemanatoare, atat de din acelasi loc: La Loba. (iaca filmul, povestea cautati-o aici).

Nu stiam ca desenam deja povestea mea...

 .




Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.

Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...

O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.

- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...

Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.

- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.

Si aerul s-a facut auriu langa ea...
.


sâmbătă, 8 septembrie 2012

Zile de vacanta (2). Dimineata.

.


Dor dinlauntru, dor mult...
Am cerut semn pentru azi. L-am cerut si apoi m-am lasat sa-l astept, respirand.
Lumea e mare, si totusi ce mica se face cand respiri, cand o tragi in piept...
Si apoi se mareste iar, cand sufli, cand o dai iar, pe ea, ei insasi...
Asta e una din tainele facerii.

Stau iar aici, intre ramurile pomilor mei de vis, pe bancuta de lemn de  brad, langa casuta mea din vis.
Stau si sorb ceaiul din cana de lut. Privesc departarea, limpezita de luciul primelor luminari. Pe albastriul ce naste lumina zilei se scriu multe semne. Unul, iaca, e semn de liniste.
Curbele mari, peste linii, arata ca desenul unei litere japoneze. Desenul nascut din miscare continua, lina si fara tremur, fara ezitare, doar curgere...

Ma infasor intai in salul moale si alb si ies incet, in calea diminetii. E un pic de racoare, adierea de inceput... Pasii netezesc iarba, pielea aduna tremurat roua... E inca o zi, inca o lumina. Si semnul ce l-am cerut pentru azi a venit de cu zori. Este LINISTE.

Privesc desfacerea zilei si ma las sa simt cat mai mult, cat mai adanc...
Clipele sunt mari si puternice, se trag una pe alta si desfasoara firul timpului repede.
Adancimile zarii se scufunda si mai mult si iata, ridicat peste brazi, Soarele. Aruncat din pantecul pamantului, se rostogoleste in sus, cum numai el poate sa faca.
Ma agat de lumina si las rasuflarea sa o infasoare.
Si acum, cu lacomie, cu sete, cu placere,  trag lumina Soarelui inauntru. Respir...
Si ma umplu de lumina. O las sa intre, sa umble, sa desfaca, sa limpezeasca, sa hraneasca.

Intr-una din calatoriile mele in timp, am vazut cum faceau asta oamenii de demult. Sorbitul Soarelui, dimineata. Intre brazi ori pe maluri de ape, pe campuri, pe mari, in desert... Si azi se mai face, stiu bine, si azi. Dar e mai putin, astazi, asta...

Eu imi iau cu nesat din lumina si las sa ma umple, sa faca ce are ea de facut. De cand face, mi-e bine si liniste si putere. Si focul launtric mai viu.
Asta, impreuna cu mersul si statul pe pamant, sunt hrana mea.Prima data cand am gustat amestecul asta, cand am simtit impreuna in mine Cerul si Pamantul, am ametit... Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc iara cu obisnuitul dintru inceputuri. Eram uscata, imbacsita de praf si rugina, nu lasam, nu ma lasam... Acum e firesc, e in fire...

Si iata ca s-a facut ziua de tot. E vremea inceputului lui azi.
Sa incepem...
.
 


vineri, 7 septembrie 2012

Zile de vacanta (1)

.


Vacanta mi-a dat niste zile in parcuri. Cu soare, cu umbra si iarasi cu soare. Mult soare. Mult, cat sa trag si sa adun din belsug, desi tot nu ma satur.

Am fost intr-o zi langa apa, am stat si m-am lungit pe pamant, m-am facut verde in iarba si am adormit. Si doua salcii prietene mi-au cantat, de m-au tras in sus intre ramuri, si de acolo am fost si albastra si alba, plutind un pic peste lac... Si de bucurie, am cantat si eu salciilor, si apei, si luminii...

Si azi dmineata, mergand iar prin parc – prin cel mic, de aproape de casa -, m-a prins podul si m-a tinut de amandoua mainile. Si am stat acolo, pe pod,  adunand dintre clipociri cate o lucire, pana cand apele de jos, oglindind cerul, au spalat apele de sus si au dat la o parte albul norilor. Eu vedeam numai apa, cum se clatina, clipoceste si luce, adunand scantei de scantei, valurind, ca si cum ar fi fost o suflare si s-ar fi facut foc... Si s-a facut carare de lumina, miscand intre ape, si lucea de-ti lua ochii... Ii lua si-i ducea sus, suuuus, in soare, sa tot tragi din lumina, sa sorbi, sa te saturi... Oh, cum poti oare sa te saturi de soare? Nu de arsita, de lumina eu zic, cum poti oare?

Si azi, a cincea zi de vacanta, dupa ce in a treia cantasem pe mal si primisem asezarea de liniste acolo, in piept, drept in miez, azi a fost luminarea. Pentru ca de la prima privire a apei si pana la stralucirea de soare, palmele mai intai, apoi fata, apoi spatele, apoi tot corpul, au vibrat cu putere.
Nu, nu e doar de la mersul mai mult pe pamant, ori de la sorbitul soarelui, ori de la cand si cand exersatul taichi... E iarasi umplerea cu lumina, asa cum o stiu, de demult si de mai incoace.

Eh, si pe urma am fost la cumparaturi. Tot in liniste, in acea asezare a fiecarei miscari ca si cum te-ai lasa sa simti cum totul se misca in tot... Imi place grozav cand se intampla asta. Liniste densa, puternica,groasa,  liniste "consistenta" as zice, in timp ce cutreier prin supermarket, aleg, pipai, pun, las, iau, platesc , plec la microbuz, urc, calatoresc, cobor, merg spre casa, ajung, intru.
Si in tot timpul asta, in toata linistea asta, lumina aia de pe pod sta inca in trup si vibreaza.

Oh, da! Si acum, mai pe seara, ca sa pun un fel de gaz peste foc, am dansat pe muzica asta , gasita la CELLA, si am mai tras o portie de 24 de forme.

Sa mai dorm? In vacanta??? 
.