Omul din Luna

...
foto

Am vorbit azi-noapte cu omul din Luna... Toata noaptea am vorbit.

Profitand de perdeaua deasa de ploaie, cand putini indrazneti se avantau sa strabata norii cu mintea, caci privirea nu putea strapunge intunericul, am povestit cu Omul pe reteaua interioara. Pe Innernet... Asa comunicam deseori si ieri nu avea de discutat cu multi privitori spre Luna... Eu m-am invatat sa-l vad prin intuneric si aveam culoar liber catre atentia lui.

Mi-a povestit ce a mai facut de la ultima lansare de vise a noastra, de acum o saptamana. A avut cateva "nopti" nedormite - adica zile, caci el doarme ziua - din cauza luminii prea puternice a scanteietoarelor vise. L-am sfatuit sa se acopere cu o perdea din matasea noptii, poate asa ii va fi mai usor...
A ras un pic si mi-a zis ca nu se gandise. Acolo, la el, in ziua nu ramane din noapte nimic. Dar i-am strecurat o smecherie: cand noaptea se furiseaza sa plece, sa taie un pic din mantia ei. Apoi asezand-o pe solul lunar, acolo unde visele se transforma in impliniri, sa-si puna si el o dorinta si sa-si faca o mantie cat de mare vrea, sa se umbreasca putin sub ea...

Am ras si am sporovait. Ne stim de o viata, eu si Omul din Luna... Eu mai trecand de varste si de locuri, el tot "tanar si nelinistit"...
E chiar un pic nelinistit, noptile astea. Din cand in cand, la luna plina... Dar ii trece...
Ieri era cam plouat... Privise cam mult la pescarii ce-si facusera de lucru in noapte si acum povesteau soptit, cu nadejdea ca pestele vine mai bine in undita pe vreme ploioasa...

L-am imbiat cu o cana de ceai. A ras un pic stramb, stie si stiu si eu ca nu poate cobori noaptea din Luna... Doar pe marginea diminetii poate veni, cand stralucitoarea lui gazda isi incheie misiunea nocturna. Ei, da, din cand in cand mai calatoreste el si noaptea, dar asta doar cand e satul de plimbarile lunare. Cand are o "motivatie"...

Acolo, in Luna, ii este perfect... Lumina placuta, prefirata argintiu, ii arata locuri de basm. Nu-s aglomerari urbane, nu-s batalii si alergari dupa vreo himera... Doar ca nu-i verde si nu-s rauri si nu-s mari... Mai coboara el la scaldat in apele marii, stiu eu... Tot la luna plina ii place mai mult, dar nu numai... I-am spus ca l-am vazut si pe Nil... Iar a ras. Ii plac cantecele alea, auzite de pe maluri, si soaptele perfect clare in noapte, si rugaciunile muezinilor. Ii plac si cantaretii nocturni, si dansatorii de langa focuri, si povestile indragostitilor plimbareti pe sub luna... Si florile care se deschid noaptea, si muzica de prin salile de dans, si povestile citite de parinti copiilor.
- Nu te plictisesti, acolo, singur?
L-am intrebat asta a nu stiu cata oara, de cand tot vorbim...
Mi-a zis ca nu, nu se plictiseste. Si ca oricum, de acolo vede mai bine tot. Aici, pe pamant, ar vedea ca si mine, doar cate o felie din ce poate el vedea. Doar un pic din toate minunatiile.
Si de data asta mi-a marturisit ca nu e chiar singur. Nu stiu ce l-o fi apucat, se vede ca l-am prins intr-un moment in care avea chef sa spuna... Oricum, stie ca eu sunt discreta si ca nu povestesc nimanui. Doar fiecare poate vorbi cu el, direct... Si nu-mi place deloc sa imprastii prin sat. Oricum, de obicei satul stie si ce nu e, mai ales ce nu e...

Da, omul mi-a spus... Obosit de atata umblat singur prin praful lunar, se asezase intr-o noapte undeva, langa un mic crater, si privea spre pamant, iscodind gandurile noastre. El, Omul, poate auzi uneori ce gandim... A zarit un palpait luminos, un soi de licurici, undeva, spre marginea luminata a lunii, acolo unde incepe fata nevazuta, cea umbrita... S-a apropiat sa vada ce era acolo. Si a gasit... Un pui mic de vis. Cu licariri azurii si violet, tremura agatat intr-un mot de piatra, si nu stia cum sa se descurce din propriile fire incalcite... L-a desfacut cu grija, fir cu fir, si pe urma a vrut sa-i dea drumul. Dar ceva l-a oprit. O clipire, o umbra, o frantura de poveste din el l-a tinut sa vrea sa mai vada. Si a vazut... Era visul unei fete care canta pe malul marii, in noapte. Canta chiar lui, Omului din Luna. Mirat, a mai privit un pic. Si-a aprins luminile launtrice, sa prinda visul pe raza de unde a venit. Si a gasit-o pe fata, pe mal... Intr-o tara indepartata, pe o plaja albastra luminata de luna. Cantecul ei vrajise valurile si el asculta uimit...
Nu si-ar fi inchipuit ca dintre atatia oameni din jurul ei, fata-si va fi visat ales pe el, pe Omul din Luna...
Intai n-a stiut ce sa faca. Era prea nou, prea mult, prea neasteptat. Apoi, de atata timp, el nu stia ce-i tulburarea asta. Placuta, dar tulburare...
Fara sa se gandeasca prea mult, a intrat in joc... A inceput sa asculte cantecul si a trimis si el raze de luna. Fata le-a prins si a sarutat luminile din palme. Apoi a ras catre el, in noapte. Omul i-a facut semne din luna, ca un copil, ca un tanar fara minte... Ea a inceput sa alerge pe plaja, sa rada si sa danseze... Si pana la ziua au glumit, intr-o limba stiuta numai de ei...

- De la o vreme, nu mai dorm zilele. Astept sa vina noaptea, sa ne spunem tot felul, de ce-am mai facut, ce-am mai auzit... Luna plina ma nelinisteste, ma gandesc ca ea o sa-si urce un vis in corabie, si in vis o sa fie altcineva...
- De ce n-o intrebi? am zis eu, neputand sa ma abtin a invarti cu un bat in lumina lunii...
L-am vazut cum s-a uitat la mine dintr-o parte.
- Ce s-o intreb?
M-am uitat si eu dintr-o parte.
- Ce vis o sa-si urce in Luna...
A tacut si s-a intors cu spatele. L-am simtit ca nu prea nu mai avea chef de vorba...

L-am invitat in gand pe Om sa-si gaseasca drumul linistii sa si sa-si intrebe visatoarea. Stiu ca pana la urma, intr-o noapte, nelinistile vor fi mai mari decat ezitarea, si va croi drum intrebarii sale...

Eu stau si privesc ziua cerul si stiu ca acum, in Luna, Omul incearca sa doarma... O sa-i fac un ceai de tei cu miere de roinita pentru data viitoare...