vineri, 30 iulie 2010

...Ce naiba...???

.
Nu eram intr-o margine de lume. Nu atunci. Atunci iesisem la o terasa, "ca fetele". De fapt, nu mai iesiseram asa de anul trecut. Dar acum una din "fete" - colegele de birou - isi lua ramas bun, asa ca ne-am scos la o bauta, acolo.

Si ajunseseram in parc, la terasa, gata sa ne desfasuram aripile si sa fosnim, sa povestim, sa cotcodacim... De parca nu ne-am fi vazut de nu stiu cand. Oricum, la terasa discuti altfel, desi poate aceleasi lucruri. Ori poate putin si altceva.

Am inceput asa cum fac de obicei, cu o cafea. Restul e doar pretext pentru desert... Si pentru vorba. Ciudat, dar chiar si la vorba m-am mai tras pe dreapta. Imi place grozav sa ascult si sa vad omul. Peste, dincolo de, pe sub vorbe.

Si asa am avut si acum pofta. In timp ce fetele zburataceau vorbe, mi-am luat frumusel cafeaua si, anticipand atingerea aia aromata, voluptoasa, buna-de-tot, am privit asaaaa, peste.

Si... eeee, foaaarte frumoooosss... Peste erau cei de la masa cealalta. Si m-am proptit cu tot cu aroma in ochii cuiva. Se uita la mine si eu n-am avut decat sa ma uit si eu. Unul din barbatii de la masa era deja cu ochii in... cafeaua mea.
A fost intai straniu. Vremea aia cand ieseam la terase si priveam e undeva departe. Asa ca a fost o ciudata tremurare, o amintire a unor gesturi si trairi de demult.
Stiam ca acum e altfel, altceva. M-am uitat mai departe, cautand sa vad cum e si la mine si la el. A fost destul de lesne sa trec peste. Peste vrajeli demult apuse. Ochii spuneau altceva.
Cum nu ma mai mira mare lucru, am mers mai departe. In obiceiul deja facut, de a trai ca si cum nu mai e niciun maine, am primit ce-mi adusese clipa. M-am dus acum pana unde s-a deschis poarta ochilor. Fiindca aici era altceva. Nu vrajeala de aia, de demult. Altfel de vrajeala. Parca ma trasese de mana, sa intru. Si fara nicio perdea de la mine sau de la el, am intrat si am vazut ce voia el sa fie vazut.
Am vazut un barbat, o femeie si un copil. Undeva, pe o pajiste, pe un spatiu cu mult verde. Erau toti de mana, si pareau ca se joaca si ca merg impreuna pe acolo, prin verde. Apoi dintr-o data s-au rupt de maini. Si ea a ramas acolo, cu baietelul - era un baietel cam de trei-patru ani, cu par balai si ochi caprui - iar el a fost tras cumva, absorbit ca printr-un tunel, in altundeva. Si de o parte si de alta, maini intinse, strigate mute. Apoi, doar el, pe un teren arid, undeva, sub arsita...
Am zis ca am luat-o si mai razna ca de obicei. Dar m-am uitat asa, peste omul acela l-am parcurs cu privirea. Se intorsese acum spre unul din cei de la masa lui, dar stiam ca era inca agatat pe firul pe care il intinsese. Stia ca inca umblu putin prin el, ca doar de aia deschisese usa. Ma simteam ca intr-un film. Ca in "Vrajitoarea". De undeva, de dupa un copac, urmau sa tasneasca aruncatorii cu pietre...
Dar am privit mai departe. Undeva, in varfurile plamanilor, mazga aia cenusie. Aia de oftat, aia de oboseala, aia... O stiam. Tristete, multa tristete.
Chipul frumos al acelui barbat nu arata nimic din asta. Un tip care ieise seara cu prietenii sau colegii la o terasa, bucurandu-se de o vorba la un pahar.
Mi-a fost cam aiurea privitul ala, pret de vreo trei minute. Ma intrebam - de ce? De ce asa? De ce a vrut sa vad? De ce a deschis usa?
Si cum inca aveam cafea in ceasca, am sorbit si am mers mai departe. Nimic nu-i degeaba.
El vorbea si in acelasi timp se tinea de firul intins...
Mie mi-era cel mai straniu. Poate mi-ar fi placut sa mai privesc sau sa fiu privita asa ca altadata. Poate ca asta, felul acela de demult, ma incurca acum, cand intrasem in rol de "vrajitoare". Poate ca ma loveam de doua chestii diferite: femeie care isi aminteste ceva din femeie si femeie care vrea sau nu vrea sa mai fie Florence Nightingale... In trei minute eram in joc, si eu si el, si ma gandeam ce naiba e asta. Ce naiba e si cu vazutul asta. Si daca vreau sa vad sau nu si daca da, ce sa fac mai departe cu ce am vazut.
La urma urmei, iesisem si eu cu fetele la terasa, nu?
Noroc ca a venit berea bruna...
.

luni, 26 iulie 2010

Alergam...

.
Alergam, alergam, cu talpile inverzite, prin verde-alergam...
Cu inima rosie, de tine rosie, de tine...
Parul cel negru-ti juca insorit, inverzit...
In jocuri de sus si jocuri de jos ne jucam...
Doamne, ce frumosi si ce albastri ca cerul eram...

Te-am lasat lumii celeilalte, iubite...

Mai trec uneori, mai trec...
Uneori mi-e pasul prea tanar ori prea batran,
Tremura-n trecere...
Si nu mai stiu sa-ti spun...

Dar fir cu fir adierea-ti de acolo, de din-acolo,
Toarce carare...

Iti zaresc doar umbra...
Ca si la mine, albastrul de cer ti s-a facut verde-si-albastru de mare.
M-am inverzit intre timp, umbland pe pamant...
Ca si la mine, chipul ti s-a desenat cu drumurile din lung si din lat.
Doar ochii...
Ochii sunt tot ai tai, tot ai mei...

La capat de trecere,
Ma opresc...
E vremea sa te intorci din acolo.
E vremea sa alergam iar, sa inverzim pe campii...

Unde esti?
Doar tu stii...
.

Pe doi cai...

.

"Tin minte ca intr-o dimineata am ingenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea si am inceput sa balbai catre creator ceva de genul:" Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigura ca tu ai niste idei in legatura cu asta... asa ca... te rog sa faci ceva, bine?"
Cam ca discutiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Imi pare rau, dar asa ceva chiar nu se face. Mi-l si inchipui pe Dumnezeu uitandu-se peste rugaciunea mea cu o spranceana ridicata, inainte de a mi-o trimite inapoi cu o adnotare. "Cauta-ma din nou cand te hotarasti sa te dedici serios lucrului astuia."
Sigur ca Dumnezeu stie deja ce-mi trebuie. Problema e- stiu si eu? Sa te arunci la picioarele lui Dumnezeu in plina disperare e ceva de inteles - numai Dumnezeu stie de cate ori am facut-o si eu - dar in final ai mai multe de castigat cand te rogi daca pui si tu osul la treaba. [...]
Rugaciunea e ca o relatie; jumatate din tot ce trebuie facut imi revine mie. Daca doresc sa ma transform, dar nici macar nu ma deranjez sa articulez ce anume vreau sa obtin, cum ar putea vreodata sa se si intample ceva? [...]


Destinul e si el tot o relatie - o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat fiecaruia. Nu ai nici un control peste jumatate din el; cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nici o marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt - un picior pe cel numit "destin", celalalt pe calul numit "liber-arbitru". Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei? Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?"

(Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
.

duminică, 25 iulie 2010

Reintoarcere ...Povestea ei

...
Cand am scris Povestea ei, nu stiam nimic despre drum. Ma trezisem doar ca merg intr-o noua viata.
Acum sunt iar la o incepere, si asta nu merge fara sa trec pe unde mi-am lasat firele, ca sa mi le iau inapoi.
Asta era, fara sa stiu (cu mintea, caci inima stie mereu, iubita de ea), povestea mea.
O iau cu mine in drumul nou pe care intru. Acum intru in alta poveste...


foto

Femeia rosie nu stiuse dintotdeauna unde este Poarta. Si ce e acolo.

Fusese, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Mai greu decat drumul acelui barbat, drumul ei.

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...
Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.
Pana intr-o zi...
Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...

Se facuse noapte si o lumina laptoasa, usor trandafirie, inconjura o rotunjime cenusie, undeva, pe intinsul acela pe care il simtea sub picioare dar nu-l vedea limpede.
Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. Din stanga ei o caldura parea ca iese din acea crescatura cenusie. Intinse mana si simti piatra. O piatra calda. Se apropie si pipai mai mult, cuprinse mai mult. Piatra calda in noaptea umeda. Ciudat... Dar in amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa sa se lipeasca de piatra. Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul... Piatra incalzea fiecare fibra a trupului ei. Statu asa fara stire, si se lasa incalzita de primul ei prieten de ani de zile: piatra aceea mare. Se intoarse cu fata spre stanca si se lipi cu obrazul. Caldura crescu si o imbie sa se lipeasca iar de stanca.
Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da, dar nu doar aia. Pulsatia crescu si se mari, prinzand si susul si josul si tot intinsul, cat putea cuprinde cu bratele desfacute.
Se lasa obosita, cu tot trupul. Si piatra paru ca se inmoaie, ca o prinde ca intr-un caus, ca intr-o uriasa palma vie.
Si atunci, cand statea cu bratele in cruce si fruntea lipita de stanca, se intampla.
In mijlocul fruntii, in piept si in pantece. Trei focuri se aprinsera brusc, flacari mici dar puternice. Cercul de lumina dintre ochi... Brusc, lumina albastra. Apoi panglica trecuta repede, cu franturi de viata. Toate alergand prin fata ochilor inchisi. Din primii pasi pana la drumurile si ratacirile mici si mari. Cand ajunse la un izvor al durerii, lacrimile calde dadura afara ciobul cel mare din ochi. Cand ajunse si strabatu un altul, iesi topit ciobul din inima.
Si pe urma, mana aceea... Mana aceea uriasa care o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. Mana uriasa o prinse in causul ei cu totul si o impinse usor, usor de tot in piatra. Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Sageata luminii batea in gene, cerandu-si intrarea. Inca in blanda rotire, cu capul cazut acum pe umar, femeia se trezi in baia de soare si o clipa, ba chiar mai multe, nu stiu unde e, ce e, cine e... Se desprinse cu greu din caldura pietrei si pasi in spate, privind in jur. Piatra, mare si rotunjita ca o cocoasa crescuta pe varful muntelui, era rosie, nu cenusie. Rosul de sange si de viu...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare, ca de felina. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. Brate frumoase, bronzate, de femeie a muntelui. Isi atinse trupul. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Si gura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua, acoperind valea...

Se apropie de piatra. Marea Piatra Rosie. O cuprinse cu bratele, se lipi de ea cu tot trupul si apoi isi rasuci fata si o saruta. O mangaie... O iubi.
Privi apoi la picioarele ei. In timpul noptii, acolo, din dragostea daruita de piatra, crescuse un trandafir rosu.
Atunci stiu.
Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...

Porni in vale, ducand cu ea dulceata si puterea vietii.
Avea atatia calatori de primit pe drumul spre acasa...
.

vineri, 23 iulie 2010

Counterclockwise circle

.
In calatoria asta cu barca am primit nu doar apele, barca si panzele ei, rasarit si apus, zi si noapte si fir caluazitor... Am primit tovarasi de drum.

In timp ce inaintam pe intinsele ape, fara a sti incotro - firul era intins dar nu-i vedeam capatul - au inceput a veni adieri usoare. Aveau tot felul de miresme care calatoreau asa, liber, pe mare... Mi se parea aici tei, aici trandafir, aici iasomie ori grau proaspat macinat. Imi aminteau de casa bunicilor, unde se amesteau in mirosuri lemn de brad si faina, chirpici varuit si poame uscate...
Alunecam usor in anii copilariei...

Stateam in picioare pe lemnul uriasei mele barci si-i priveam panzele albe care rasuflau in vant... Si a venit asa, din albastrul de sus, o scanteie de lumina, Dintre singurii nori alburii a venit. A coborat peste mine si peste barca, asternandu-se ca o naframa luminoasa, si a stat palpaind, cuprinzand si mare si cer si tot ce puteam prinde cu privirea. Si cand s-a risipit, eram tot acolo. Si erau tot acolo si ei. Tovarasii mei de drum. I-am recunoscut indata. Ii mai vazusem de cateva ori... Cercul de barbati si femei care m-au primit intre ei cand credeam ca nu-s a nimanui, nici macar a mea... Veniti fiecare din vremea lui, din timpul lui, cu toata puterea adunata in multe vieti, coborasera acum, pe lumina, sa calatorim impreuna.
Cel mai varstnic, un barbat ca un munte - la fel de mandru si cald si puternic, la fel de insorit si inzapezit - mi-a asezat o palma pe umarul stang. M-a privit si am vazut iar ce vazusem candva, la prima calatorie pe ape, intre stanci. Cerul si pamantul... Si ce e cuprins intre ele. M-am intors apoi cu spatele spre el si cu fata spre soare. Am privit mandretea aceea si m-am bucurat de luminare. Si pe urma mana m-a tras usor inapoi. Picioarele s-au miscat, urmand pas cu pas drumul in spate. In fata mea, o femeie cu par negru si lung, impletit in cozi lungi pe spate, s-a alaturat miscarii. In fata ei, un tanar, aproape un copil... Unul cate unul, toti si-au gasit locul in cerc, si s-a pornit dansul. Miscare rotita in cerc, infasurata in sens invers acelor de ceas...
Dansul cu spatele, cu privirea launtrica, atingand cu simtirea pe cel din spate, la fel de atent la miscarile lui ca si la ale tale. Cercul, rotit pe o muzica venita si ea ca din cer, invartea lumea noastra, legandu-ne inima langa inima, punand una in alta, ca o singura bataie a viului...

Mi-era draga rasuflarea asta, a noastra, ca unul... Departe de lume, in barca mea, acolo eram cu tovarasi de drum.... Si eram cu totii in dansul acela sfant, dezlegator, deschizator... Cel ce ne scoate de sub vremuri si ne asterne pe drumul tineretii fara batranete.... Acolo, impreuna, intruUna, am suflat in cornul de aur al vremilor si am intrat pe drumul Soarelui.
Si palma uriasa a apei s-a ridicat dintr-o data, luandu-ne cu barca cu tot pe fir nevazut de vant, intre ceruri si mare, intre cer si pamant...
Dasfasurand umbletul, in sens invers acelor de ceasornic, iesiseram din umblet si intraseram in zbor...

M-am trezit din plutire cand ajunsesem deja pe malul insulei. Barca si dansatori disparusera. Ramasese doar cantecul, sa ma insoteasca in intalnirea cu partea aceea din mine ramasa acolo candva...
Am privit iar in soare, am sorbit din iubirea aceea si m-am umplut.
Si asa, insorita, am pasit pe poteca regasirii mele...
.

joi, 22 iulie 2010

Darul acestei zile...

.
.
In aceasta zi mi se petrec multe. In timp ce mama trecea printr-o chirurgie pe trup, urmaream, in timp ce mergeam spre birou, firul povestii ei. De acolo, din firul asta, trageam una dupa alta ate mici si subtiri, desfacand cat putem din intelegeri, din intrezariri...
Nimic nu-i intamplator. Tot in timp ce metroul ma ducea vreo trei statii, citeam o poveste de drum, una din care vedeam cum se face sa vezi firele povestilor noastre, alea care ne tot leaga.
Pentru mama, presupuneam si puneam cap la cap cate ceva. Dar erau doar "vedeniile" mele. Cu adevarat, complet, numai ea stie. Si daca va vrea sa vada, voi fi cu ea, sa vedem impreuna si sa dezlegam mai departe.
Si asa va putea iar sa mearga.
Trist e ca mai toti ajungem, nu din atat din nemiscarea trupului cat din impietrirea inimii, sa ne miscam din ce in ce mai greu. Iar restrangerea mersului fizic, ca si restrangerea tuturor miscarilor noastre, chircirea si intepenirea, astea tin de minte si de inima mult mai mult decat credem.

In timp ce citeam, mi-am gasit acolo, in acea povestire a altcuiva despre drum si descoperire, un capat de ata si pentru mine. Firul meu calauzitor pentru o chirurgie. Una pe suflet, ce mi se va face in curand. Si brusc mi s-a luminat iar ceva si am vazut.
Am vazut departe. Undeva, intr-o insula a vietii mele, unde ma trasesem sa fug de tot si de toate. La vremea aceea fuga a fost buna, dar atat de departe ma dusesem ca nu mai aveam forta si curaj si nici macar barca sa ma intorc. Se sparsese in frutuna...
Culmea e ca in timp ce citeam despre ce si cum ne facem singuri, despre cum uitam sa mai desfacem ori nu mai putem si nu mai vrem, ascultam si o muzica. Una de aia, de trecut cu corabia ori cu barca cu panze printre stancile uriase, ca sa iesi in larg. Aveam acolo, in cantec, si barca si vaslasi si pe cel care canta si tine ritmul, si puterea bataii tobelor.
Si vedeam deschiderea drumului... Cerul inrosind marginea diminetii si alunecarea semeata pe apa. Inaintare usoara si puternica. Drum tare bun!

Si mi-am dat seama ca acel fir va fi de urmat si ca pot acum sa merg cu putere, cu curaj si cu cantec chiar acolo, in zona aceea de care n-am mai vrut sa stiu. In insula aia, unde o parte din mine a ramas, fugita din lume.
Si inca interesant a fost ca fix cand am fost gata, cand am inteles si mi-am asumat drumul, printre cei care ieseau de la metrou a trecut cineva cu un chip foarte asemenator cu al... cuiva. Si am stiut ca e imi este iar data in dar o vedere. O intelegere si o atingere magica. Inca o dezlegare.

Nu stiu cand voi ajunge acasa, dar cand va fi o sa pun muzica aia de vaslit. O sa-mi iau o para de foc, ca in basme, si o sa calatoresc, vaslind catre insula aia indepartata, unde o parte din mine asteapta sa o gasesc, sa o iau la inima si sa o iubesc.
.

luni, 19 iulie 2010

Nebunii.Tot la ceai, alte alea...

.
foto

- Ce mai poti sa mai gusti, la un ceai, in ziua de azi?
Ma uit la tovarasul meu de drum. Cam prafuit, dragul de el, cam prafuit. I-a luat mult sa ajunga pana aici, in dealul meu inflorit, daca iata ca a dat Dumnezu si-a ajuns.

Povestim de una si de alta.
Oboseala drumului, lung de ani de zile, face sa-i fie greu sa se mai bucure c-a ajuns.
Nu-l sperii din prima, il las sa i se aseze. Nu-i spun ca celui care ajunge sa mai faca un pas ii este dat de multe ori sa se intoarca si sa mai puna o flacara pe drum si pentru altii. Si ca va face chiar pentru el insusi drumul inapoi, sa se ia tot pe el insusi de la un alt inceput...

Stam la masa de brad si gustam linistea. Incet-incet, isi da seama de una, de alta...

- Mai, ce liniste e aici. Cum se face asta? Daca ma uit bine, daca privesc din unghiul asta, dealul tau e in mijlocul orasului. E o iluzie ca esti departe de lumea dezlantuita.
Mai sorb din ceai si las pe prietenul meu cel nou sa se auda. Si auzind, sa se asculte pe sine.
As putea sa dau o replica inteleapta, dar asta ar fi adevarata prostie si pierdere de timp si de prilej...
- Mai, dar "de fapt si de drept", acum imi dau seama ca daca privesc de aici, vad orasul. Daca privesc de aici vad doar dealul. Daca ma uit asa, le vad pe amandoua. Si poate ca...
Mai (ma innebuneste cu "mai" asta, dar imi dau seama ca face parte din "darea de de seama" a lui :)) ) tu locuiesti intr-un fel de portofel chinezesc. Ala de pe care o fata frumoasa iti zambeste sau iti face cu ochiul sau sta serioasa si visatoare...

- Pai vezi, de aia ma uit la filme chinezesti. Mai vad si eu cum vad ei... Sau altii.

Radem si ne vedem ce ceaiul nostru. Aici are aroma de tei, aici de floare de portocal, aici parca-i cu miere de muguri de brad...

- Cum e asta? Ai o casa in mai multe locuri? Sau am luat-o razna.

Mustacesc si ma ia zambetul pe dinainte... Rade si el, caci isi aminteste:
- Ha, stiu! O sa zici ca raspunsul la intrebarile cu "sau" este "da".
Sau o sa zici... stiu ce o sa zici. Ca depinde cum privesti lucrurile. La naiba!
(Se foieste un pic pe bancuta de lemn. Bine ca am frecat-o si lustruit-o bine, n-o sa se intepe de atata foit.)
- La naiba! Cum privesti cand esti strans de gat?
- Cu ochii mari - zic eu. Iesiti din orbite.
Se supara un pic.
- Nu intelegi! Ai luat-o razna si nu intelegi. Lumea dezlantuita te strange de gat si tu nu intelegi.
- Ce sa inteleg? Vorba unui profesor de-al meu: "Daca ti se fura caciula de pe cap, dupa ce ca esti fara caciula, te mai si amarasti? Adica si cu urechile arse de ger si amarat?"
Atunci cand zicea asta il consideram toti nebun. Dar el ne invata sa mergem in furtuna cu talpile goale. Acum... acum suntem si noi nebuni, si daca ni se ia caciula ne folosim de caldura ramasa ca sa o recuperam sau sa ne facem rost de alta. Ne amaram dupa, daca mai are rost... Caldura e prea pretioasa ca sa ne pierdem in "amanunte".
Si cand te vede tot cu caciula pe cap, hotul innebuneste... Da cu a lui de pamant.
- Sunteti...
- Stiu. Si nebuni si nesimtiti. De aia ne descurcam bine pe zapada. Si mai pornim, ca nebunii, sa ajutam pe altii sa se scoata din nameti. Daca e sa fie, cu talpile si mainile goale coboram...
- Puteti muri inghetati, nebunilor!
- Sigur ca da. Suntem oameni. Dar macar incercam. Ti-am spus, suntem nebuni. La noi, uneori focul arde si zapada. Sau se amesteca amandoua si fac sine pentru sanie.
- Nebunilor!
- Daaaaaa.... Cum e ceaiul?
.

joi, 15 iulie 2010

Prajiturica la cafea

.


Dimineata de joi. La munca, la munca, la munca mergem nooooi... Incolonati. Cate unul, cate doi...
Iesim din gura de metrou, facem la stanga. Coloana trece in sir, e loc ingust.

In fata mea, un tatic si baietelul lui. Pustiul are o minge super-colorata. Si la mana stanga un ceas de adult. Nu prea mare, dar cu bratara metalica argintie. Ma prind ca e ceasul lui tati, care a trecut firesc la baiat.
Stam la stop. Tati isi trece un deget sub gulerul hainei si o aseaza in "cui" pe umar. E cald. Pustiul se freaca, se impinge cu nasul si cu obrazul in bratul lui tati. Se baga tot acolo, in piele. Tati pleaca o coada de ochi spre motul ciufulit.
Trecem, in sfarsit. Pustiul alearga pe bucata de trotuar, bate in minge. Tati merge linistit, are servieta cu documente. Pustiul are o minge super-colorata. O bate, o alearga, cu grija sa o prinda la fix, sa nu se duca sub masini. Tati il lasa in voia lui. Nu-i niciun "Stai! Ai grija! Nu-i voie!" Pustiul stie. Se vede ca stie traseul asta, pe trotuarul de langa cladirile de birouri.
Alt stop. Baiatul studiaza un pic culorile mingii.O joaca in palme. Tati transpira sub camasa cu maneci scurte. Gata stopu' , iar trecem. Pustiul alearga pe pasarela, trece repede. Tati e prins in coloana de adulti, ramane netraversat. Masinile incep sa curga. Tati se uita la pusti, pustiul priveste la tati cu fata in soare, cu mana streasina la ochi. Inchide un ochi si zambeste chioras. Tati se da tare, sta drept si cu servieta in stanga, dar cozile ochilor s-au incretit de zambet.
Pustiul se uita o vreme, apoi se intoarce si bate in minge.
Gata, trece si tati. Paseste "inalt", cu pas mare, langa pustiul alergaret si bataus de minge.
Ma topesc toata de dulceata acestei felii de viata...
Si apoi ei intra intr-o pravalie. "Chocolat, Createur du gout".
S-au dus sa le dea ce au ei si celor de-acolo. Cred ca de la ei e gustul asta bun...
.

miercuri, 14 iulie 2010

Prietenul meu elefantul (III). De-ale ceaiului si frunzei...

.
.

De intalnirile mele duminicale cu prietenul meu elefantul n-am mai povestit de multa vreme.
Asta pentru ca el, ca si mine, a cam fost plecat. Ii place sa fie dus si prinde ce poate ca sa se duca: o barca, un cerc, o sorcova. A fost si cu o pluta, candva, si mi-a venit cu poze, sa-mi demonstreze ce tare poa' sa fie el in materie de echilibristica. Invatase si sa stea pe varfuri, ca o balerina.
Dar despre plute mai bine sa nu zic. Sunt vremuri taaare ploioase...

Cum elefantul s-a dereglat, ca si mine, a venit in vizita luni, in loc de duminica. M-a acostat ieri, cand mergeam spre casa, plecand pe jos, pe Calea Victoriei. Tocmai ajunsesem pe la Moxa, vechi loc al placerilor mele din sesiuni de mult apuse, cand ma trezesc gadilata umed pe spate. Mai, de plouat (macar acum) nu ploua! Ma intorc - elefantul. Zambea, rasucind in trompa un ram infrunzit.
- Lasa pomul in pace! a tipat ecologista din mine. Abia dupa aia m-am trezit:
- Ce faci, mai omule? pardon, mai elefantule, nu esti intreg la minte? Te lasi la vedere in miezul orasului? Vrei sa te vada vreo tanti care stie doar telefonu' politiei?
- Tu nu esti in toate mintile. Cine ar crede-o pe madama? Care politie ar veni sa ia un elefant de pe strada? Cine s-ar obosi, cand nu se misca un deget pentru alte alea? Alea umane? Elefantii sunt depaaaarte de lumea dezlantuita...
M-am pornit la drum, stiam ca n-o scot la capat cu dumnealui.
Am rontait amandoi o vreme din provizia lui de fructe uscate - e mult mai aprovizionat ca mine.
- De unde tot scoti bunatatile astea? Ai facut vreun drum prin Africa?
- Nooo... E greu cu transportu' acolo, in zilele astea.
- De ce, nu te primeste in aeroport? Ai greutate excesiva?
S-a strambat la mine. Ah, strambaturile lui cu trompa sunt fantastice. Ma stric de ras, nu ma pot supara.
- Aaaa, nu de-aia. E prea aglomerat, cu fotbalu' asta.
- Chiar, tu te-ai uitat?
- M-am uitat. Nu ma pricep prea bine, dar m-am uitat la meciuri. Am niste amici, baieti de "cartel", buni rau. Mai ales la sorbit berica...
- La baut.
- Sorbit. Tu bei, eu sorb...
Of, uitasem. Ce sa-i faci, eu nu prea stiu cum e viata lui, desi imi tot explica de atata timp...
- Aha. Bine, bine. Da' tot nu mi-ai zis. De unde tot scoti atatea bunatati?
- Le iau de la Cora.
- De la Cora???? Cum asa?
- Simplu. Pe bonuri.
- PE BONURI????
- Pai da.
- Pai de unde ai tu, mai draga, bonuri? Ce, esti angajat?
- Eu nu. Da' am prieteni care sunt. Si cu care fac tot felul de trucuri si trocuri. Acum, mai nou, primesc bonuri.
- Pai ei de unde le au?
- Eiiii, le mai au pe-alea de anul trecut. Le-au tinut bine la saltea, ca le zisesem eu ca vin vremuri ploioase. Ca astea, bonurile, o sa fie ca aurul, din ce in ce mai rare.
- Si de ce ma rog primesti tu asa ceva?
- Mai prestez si eu una, alta...
- Mai, tu ai febra.
- N-no. Nu-mi permit. Ar fi un lux prea mare. Si oricum sunt in greva.
- Ceeee?
- Greva. Am hotarat sa nu ma imbolnavesc. Doar n-am innebunit sa intru in farmacie.
- De ce? Nu te primeste sa intri? Esti prea elefantic?
- Nici vorba. Aia primesc pe oricine, doar-doar sa cumpere ceva. Orice. Si iti inchipui ce client bun as fi. Cate pastile ar trebui sa iau, per kilocorp... Ar face afacere buna cu mine, abia asteapta.
Dar eu, ca si prietenul meu porcusorul isteric, protestez. Nu mai comentez, protestez direct. Fac greva sanatatii. Mananc fructe uscate - am bonuri multe, yes! - nu servesc carne rosie - neam de neamu' meu nuu... - si merg zilnic pe jos cel putin patru kilometri. Beau multa apa si stau la umbra cand sunt peste 35 de grade. Nu fumez decat foaie de porumb rasucita - zero nicotina- nu beau cola, nu fac... hm, excese.
- Mai, asta-i ca un anunt la matrimoniale. Esti prea bun, nu te crede nimeni.
- Mai, oricum asta e la moda.
- Ce?
- Sa zici bunatati de-astea si sa nu te creada nimeni.
- Of, bine. Tot n-am inteles: ce prestezi pentru bonuri?
- Orice. Nu refuz nimic, ca e criza. Zilele trecute am ridicat masini.
- Ceeee?
- Da. Sunt foarte bun la asta. Le iau usurel, le ridic de la spate si le imping. Po' sa crezi ca merg singurele la groapa? Simplu, fara pic de efort, praf, zgarieturi si consum de carburanti. Eu sunt un ridicator de masini ecologic. Ecologic din toate punctele de vedere. Adica si ca relatie cu "clientul". Ca inainte sa pun trompa si sa ridic, las un semn, un semnal. Vine omu' la fix, - ma misc mai incet si eu, ca doar sunt elefant, nu antilopa - el vine si zice poezia, plec si eu urechea... El o mangaie bine si suntem in plina relatie ecologica. Si fiecare pleaca in drumu' lui. El cu masina, eu cu "vata" in urechi. Acu' mai nou, primesc si bonuri de masa. Sunt mai inguste, intra mai bine dupa ureche. Pacat ca sunt pe cale de disparitie...
- Mda. Si zici ca faci greva sanatatii, ai?
- Pai da. O sa fac si daca or scoate pe piata gripa elefantica. Posibil insa sa nu mai fie nici asta, chestia cu gripele animalice e deja fumata... Tre' sa se inventeze altceva.
- Ai vreo idee?
- Multe, da' nu le dau. Sa se munceasca si ei... Macar la idei. Dar nu le doresc succes.
Prefer foile de porumb. Si frunze si aer curat. N-am de gand sa ajung consumator suta la suta. "Suplimente si intaritoare"...
Macar cincizeci la suta sa ramana natural, in mine. Nu vreau sa fiu elefant de plastic. Nici robot. Destul ca am ajuns sa lucrez part-time.

Ma uit la Ely si nu-mi vine sa cred. S-a facut al dracului. Cam ca Zdreanta...
Ma simte si ma studiaza cu ochisorii aia ai lui. Aia care m-au cucerit de cand era pui.
- Mai, tu razi de mine.
- Noooo! Cum sa fac asta?
- Las' ca te stiu. Stiu bine ce traznita esti. Da' stii ca de-aia imi place de tine.
- Off, Ely...
- Lasa, nu te rusina.
- Nu ma rusinez. E prea tarziu...
.

luni, 12 iulie 2010

In dragoste...

.

Imi lasasem candva barca la tarm. Gata. Prea multe drumuri, prea multe furtuni... Prea multa arsita, prea multa ploaie. "La ce bun?" imi zisesem, gasind ca pana si vraja calatoriei, atat de draga candva, se destramase de prea multa purtare.
Si totusi calatorul din mine, mai mult ars de maluri decat chemat de mari, fugise iar, de cateva ori, cu barca pe apa.
Intalnisem candva si pe Mesager, care imi daduse o foita de orez pe care scria aurit:
"Mergi pe apa. Voi fi cu tine, mergi pe apa!"
N-am mers atunci.
Cutele fruntii mele, venite prea curand peste mine, imi spusesera dinainte:
"Mersul pe apa vine dupa mersul prin foc".

Mi-era frica de foc.
Asa ca nu mai calatorisem, fiindca nu mai era vremea barcii, si talpile, temandu-se de foc, nu puteau ajunge sa mearga pe apa...

Dar intr-o noapte... Intr-o noapte am lasat fereasta deschisa. Si drumul s-a napustit pe ea. M-a agatat de piept, m-a inhatat bine si m-a luat pe sus... Pe sus am ajus pana departe, hat, depaaaarte, unde erau Batranul si Copila. M-au luat din bratele drumului. Eram aproape moarta de frica. Si obosita de viata. Obosita rau...
Batranul - un barbat frumos, frumooos, Doamne! - pasind peste munti aproape in zbor, cu pletele-i negre purtand margele impletite - m-a intrebat:
- Ce vrei?
- Vreau sa merg pe apa.
A zambit. M-a privit si stia ca stiu.
- Mi-e frica de foc, am zis eu.
M-a luat usurel, ca pe o pasare ce eram eu atunci, si m-a pus pe pamant.
Si pamantul m-a sorbit in pantecele lui. Pana acolo, in miezul facerii, m-a dus. Acolo era Focul. Intai, l-am vazut rosu ca sangele si curgand ca apa.
Doamne! Asta e foc?
Si pe urma, albastru. Ca cel mai azuriu cer in cea mai verde-albastra mare.
Doamne! Asta e foc??
Si pe urma, aur topit. Aur cu lumina pura, asa de lumina ca m-ar fi orbit, daca nu inchideam ochii.
Doamne! Asta e foc???
Si cu ochii inchisi am vazut. Acolo, inauntru. In miezul de foc al pamantului, acolo unde colcaie magma, de unde se fac trupurile si vietatile si atatea altele... Acolo era o femeie urata. Da' urata...foc, Doamneeee! Urata si rea. Cu toate uraciunile pamantului pe ea. Cu toate rautatile oamenilor in ea. Si aproape moarta. Cenusie, fara viata in ea. Nici nu imi dadeam seama daca respira. Dar era totusi vie, inca se misca. M-am tras inapoi cat am putut, dar focul m-a prins si m-a impins. Si femeia se uita la mine si eu la ea. Si m-am lipit cu ochii de ochii ei. Ochii cei aproape morti. O scanteie din foc a sarit in ei. Si a taiat, scurt , fereastra in acea privire. Si am vazut... viata mea. Cu toate cele ce erau in ea. Si as fi cazut atunci, dar nu mai avem unde. Eram deja in miezul pamantului.
Ma vazusem pe mine si stiam ca sunt ea.
De acolo, din miezul pamantului, am auzit cumva glasul Copilei.
- Priveste-te si primeste-te!
Si am luat-o la piept pe urata si reaua aceea. Pe aceea care secase si se uratise si urlase si batuse cu pumnii si lovea si ar fi facut oricare din relele lumii. Cum sa fi fost oare altfel? Cum oare? O, Doamne!
Cand mi s-a lipit de piept, am simtit-o drept in inima. Abia mai respira. Dar traise sperand ca odata si-o data voi veni la ea. Ca o voi vedea.
N-am murit cand am vazut-o. Am lipit-o de mine. Si mi s-a crapat inima. De durere si jale s-a crapat. Regasirea fusese prea vie si prea dintr-o data. Si prea multa suferinta din neiubire.
Dar buna a fost craparea inimii. Caci din izvorul de-acolo, curatat cu grija de mai multa vreme, Cenusia asta, Reaua asta, Urata asta a baut. Dulceata vietii a baut. Dragoste a baut. Cantec si bucurie si dans si apa si foc a baut. Si a inverzit, a inflorit si a stralucit.
Si am iesit la fata pamantului, eu.
In sfarsit, toata.
Si Batranul si Copila erau acolo si suradeau.
Si m-au dus la malul marii, sa ma vad. Si m-am vazut. Cu toate chipurile mele. Si ma tot intorceam intr-o parte si-n alta, sa vad inca o umbra sau o lumina, si inca alta... Si tot asa. Si ma tot leganam, incercand sa vad mai bine cine si ce locuieste in mine.
Si am vazut.
Si pe Joker, pe Wilma, pe Mike-Mana-Rece, pe Tantitza, Pe Anjin-San, pe Aricioaica, pe Kamikaze, pe Bambinutza. Si inca. Nu erau doar Cantareata si Dansatoarea si Culegatoarea de Pasari si Mesterul de reparat barci, Povestitorul sau Tesatorul de liniste, Magul si Calatorul, Cautatorul de aur si Zburatorul si atatia altii...

Tot leganandu-ma asa ca sa vad pe una si pe alta, pe unul si pe altul, ma clatinam pe picioare. Era sa cad de cateva ori, dar ma intorceam sa privesc alta umbra. Pana cand le-am vazut pe toate. Si m-am oprit. Si totul s-a linistit. Si s-a oprit si vantul. Si soarele. Si ploaia... Eram in liniste si pace desavarsita, usoara si transparenta, cu toate culorile trecand si jucand prin trup, intrand si iesind din ochi... Si mi s-a parut ca si pamantul nu se mai rotea. Dar ma mangaia cumva, dulce, pe talpi. M-am aplecat, mirata, sa vad.

Eram in mijlocul marii.

Si era numai dragoste...
.

luni, 5 iulie 2010

Ca sa canti la harpa inimii tale...

.

Silken Threads by `Foxfires on deviantART

Ca sa canti la harpa inimii tale,
Intai ai nevoie de coarde.
Doua n-ajung, nici chiar noua...
Sunt multe, coardele inimii desfacute candva,
Poate rupte, poate chiar pierdute sau risipite.
Ori cele care s-au inmultit dintr-o data, cele din clipele inflorite.
Puse bine, pastrate cu grija, acum fac o harpa.
Legate in lemn mangaiat sa-si invie chemarea aceea de viu si de cald,
Coardele harpei sunt gata.
Mai ramane cantecul.
Acesta vine singur, de cele mai multe ori nu-ti da veste.
Uneori vine si chemat, alteori insoteste cantarea altei harpe,
Facuta din coardele altei inimi...
Si-alteori poti gasi un camp intreg de cantareti leganandu-se,
Mangaind duios coardele inimii lor si lasand valul dulce al dragostei
Sa le poarte vietile acolo unde vrea el.
Pe campurile aride cantecul seaca si se opreste ani buni.
Uneori sute de ani, ori milenii...
Dar ajunge o singura inima sa fie gata sa-si adune coardele
Ca sa cante.
O singura pereche de maini iubitoare sa prinda, sa lege in lemn si sa mangaie.
O singura fiinta gata sa-si lase inima sa cante.
Celelalte inimi, atat de dornice de atata timp, vor simti repede
Ceea ce se cheama rezonanta.
Si vor intra si ele in cantec.
Si incet intai, apoi mai repede, si mai repede,
Pamantul isi va primi iar campurile lui
In care se leagana cantaretii, respirand aceeasi suflare,
Cantand in aceeasi bataie de inima...

Ha! Uite inca o coarda, crescuta in clipa asta de inflorire.
Ma leg cu ea de cer si las cantecul sa se curga...
Atingeti doar bland, degete, coarda asta,
Orele noptii inca picura vise. Si cantec de dragoste...
.

joi, 1 iulie 2010

Omul care planta copaci

.
Prin bunavointa unor prieteni, povestea asta a ajuns iar la mine. Nu m-am putut abtine si am pus-o aici...




"Omul care planta copaci"
de Jean Giono

Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.

Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti, în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală.

Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.

La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă.

Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.

Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele în acest climat de o duritate excesivă atât iarna cât şi vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi apoi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.

Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invita să-l însoţesc dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.

Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.

După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.

Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar işi pierduse unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.

Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.

În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.

Ieşit din război, m-am trezit în posesia unei minuscule prime de demobilizare, plin de dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.

Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că, la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.

Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice – am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.

Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.

Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştiase şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de neconceput. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?

Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.

Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el s-a manifestat într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul...

În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani – se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.

În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţară multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.

Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu era degeaba prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu …

Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci.

Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur – adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această munca de ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii de copaci li le-ar fi putut oferi.

Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din 1939, cum ignorase şi războiul din 1914.

L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.

Am avut nevoie de un nume de sat pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, caci era deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.

Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.

Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.

Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.

.