joi, 2 iulie 2009

Cand deschizi ochii

...
foto

Cand deschizi ochii, VEZI...

Asta, deschiderea ochilor, ca si viata insasi, e un mare dar al Iubirii.

Am orbecait zeci de ani... Nestiind ce inseamna sa vezi. Voi povesti, candva, mai mult... Acum, doar scurta, cat mai scurta istorie despre deschiderea ochilor.

Cand s-a intamplat inchiderea ochilor, nu stiu. E undeva, in ceata, toata povestea asta. Inca nu mi-am rezervat timp sa o privesc. Dar o sa-i vina si ei ceasul. Poate deja e aici, langa mine...

Totul e ca m-am trezit - ei, m-am gasit, trezirea inca nu fusese - ca nu mai nimeresc drumul. Ca nu mai gust viata. Nu mai simteam vreun gust, darmite sa ii simt gustul cel bun... Incet-incet, ape tulburi si grele ma cuprindeau si ma trageau la fund, spre letargie. Si chiar daca in jur erau tot felul de minunatii, nu mai vedeam... Nici nu mai voiam. Aveam doar senzatia maaaare a unui soi de End...

Pe urma, dintr-o data, asa cum se mai intampla unui corp viu scufundat in apa, am avut o zabatere sa ma ridic la aer... Ca si cum trupul ar fi preluat comanda. De fapt, cam asa era... Pe urma inca o zbatere, si inca una... Dinauntru, ca dintr-o cutie cu zabrele scufundata in apa, ceva sa chinuia sa iasa...

Aceste zbateri au facut sa crape apele, sa se deschida si sa faca o poteca in sus. Am fost scoasa la suprafata, aproape impotriva vointei mele. Pe urma apele s-au retras si a trebuit sa invat sa merg. Parca eram pe Insula lui Robinson, dar eram pe o insula, nu sub ape.
Si asa, cu poticneli, am mers. Prin propria Vale a Plangerii. Am ajuns in cele din urma sa strabat desertul. Am ajuns si la oaze. Am invatat mersul prin furtuna. Si pe urma, ca si dar, a venit zborul...
Plutirea a fost mai intai, apoi revenirea in lume. Ciudat, si chiar pe dos. Dar asa a fost. Dupa zbor am invatat sa merg prin lumea asta, asa cum e. Si intr-o zi, am inceput sa vad...
Era vara si mergeam pe jos in fiecare zi. N-am sa uit acea vara, in care am fost purtata pe brate de inasi fata pamantului. Ele m-au invatat sa vad: Florile iesite din boboci, la inceputul verii, apoi iarba, gazele, firele de traista-ciobanulu, albastrelele, irisii de langa un bloc luuung pe langa care treceam zilnic, trandafirii, hortensiile. M-au invatat sa vad ce e acolo. Cata viata, cate culori, cate schimbari de stralucire. Irizarile se schimbau in fiecare zi, pe aceeasi petala, era atata nou!
Am inceput sa vad oamenii. Vedem curgerea luminii in ochii lor sau trecerea umbrelor peste ea. Si m-am uitat enorm de mult la cer. Uluitor, enorm, cu tot cu pasarile lui. Mereu altele, alte cercuri, alte povesti in drumurile trasate pe cer.
M-au invatat toate cum sa respir, gustand prezentul.

Dar cea mai mare intalnire a fost acolo, in Peru.

Desi in vis facusem drumul de copil, n-am putut imagina ce va fi fost sa fie...

In acele pamanturi am intrat cu toate poverile adunate si inca in semiintuneric. Vedeam asa, ca prin ceata, si nu stiam ce vad. Doar, uneori, mici flash-uri...

Multe s-au intamplat acolo. Raman in cupa lor, sa-si verse lumina, toate acele intamplari. Dar a fost asa: pamantul, acest dar al Mamei, mi-a dat cateva socuri puternice. Ca descarcari de milioane de volti, dar fara sa ma ucida, ba dimpotriva. Ca o resuscitare extrema, cu descarcare in timp...

In Poarta Soarelui. Pe Machu Picchu. Trecere cu inima goala, deschisa, golita de tot, sa primeasca... Instantanee lumina, in tot launtrul... merg printre ierburile verzi, prin acest Acasa al meu, visat cu foc, cu ardere, de copil... Inca nu pot sa respir, asa de fierbinte e lumina asta... Si buna, si arzatoare, incandescenta. Ma vad si dinauntru si din afara, parca sunt o torta umbland pe pamant. Ochii vad dinauntru in afara... In multe culori. Imi tasnesc din ochi, inspre lume, razele luminii din curcubeu... Imi vad lumea. O VAD...
Peste cararea de trepte, cobor si urc, ajungand la piatra altarului. Initirea solara. Pamanatul sageteaza lumina in sus. Soarele toarna prin ochi... Din nou, curgere de lumina.
Pe urma, drumuri in alte pamanturi andine. Asezarea pe iarba, in "Balconul Zeitei". Acolo, culcata pe fata Mamei, am primit iar in plin alt soc... Forta vietii, atat de puternica, intai m-a adormit, apoi a tras din mine si de pe mine toata neiubirea. Ca multe degete, mari si lungi, patrunzand pana in adancuri nestiute, Mama a cules din mine toate acele umbre. Neiubirile. In toate felurile lor. Facute de mine, mie insami... Crezute, crescute, hranite de mine ani de zile...
Neiubirile-s multe: acele asteptari neimplinite, pe care le-am fi fi vrut si nu le-am avut: iubiri de la iubit/de la iubita, de la mama/ de la tata, de la copii nascuti ori neavuti, de la tovarasii de drum, de la ce zicem noi ca-i lumea sau soarta... Si cea mai grea, neiubirea de sine... Toate asta mi le-a scos, ca pe fire cenusii si negre, infasurate in launtrurile mele.... Canalele luminii s-au destupat si am vazut... Oamenii frumosi care dormeau pe pamant, langa mine. In sus, in trupul lor, curgea din pamant dragostea Mamei, Viul. Din sus, de peste tot, dragostea Soarelui, a cerului, tot Viul. Din ape, din munti, din vanturi, din tot ce era in jur, rauri de lumina umpland oul de aur care este omul... Din om, spre lume, iar lumini... Totul , chiar totul, o lumina...

Aceasta curgere continua, atat de minunata incat te face doar sa stai si sa o sorbi, da o stare de nedescris.
Asa am simtit cum respir chiar Iubirea. Am vazut o fata a Ei, lumina asta, viata care curge in tot, peste tot...
Departe de a fi doar o poveste intre barbat si femeie, intre mama/tata si copil, intre "mine" si "ceilalti", ea este chiar in tot viul, clipa de clipa, peste tot... Care se vede, vibrand in tot...

Mi-am vazut ochii mari, plini de lumina asta care intra si iese din ei... Nu stiu unde incepe si unde se termina lumina. Nu mai e inauntru-in afara. Miscand prin viu, simt Iubirea. Tot este Ea si Ea e tot. Pamant, ape, copaci, flori, cer, nori, furtuni, ploi, soare - ooo! soarele e miez din Miez - nisipuri, paduri, oameni, pietre, vietuitoare, curucubeu... Tot. Forta asta care se invartejeste in fiecare respir. Facandu-ne sa-L simtim pe Cel Ce Ne Respira... In valurile Bucuriei...

Acum doua saptamani, o femeie frumoasa, care imi este calauza in arta vederii si in zburat, statea langa mine la masa si imi spunea acelasi lucru: Totul este Iubire. Ea e peste tot. Nimic altceva nu este, nu exista.
Doar mintea noastra ce se mai straduie si mai face umbre... Cand le privesti cu ochii deschisi, dispar...

Aici imi amintesc aceea: "Daca dragoste nu e, nimic nu e."

Adica nimic altceva nu este, decat Iubirea.

Cand deschizi ochii, poti vedea...

12 comentarii:

ajnanina spunea...

da...
cred ca inteleg...
nu. nu vad inca. dar uneori visez ca vad...

Mikka spunea...

Draga mea draga...
Vederea mea nu e acum ca atunci, adica in lumini, tot timpul...
Dar se simte viul, fiecare fir. Prezenta PREZENTEI, in orice. Se simte, in corp, ca forta care vine din tot...
Si in pace, in tacere, tot Ea e. Iubirea, manifestata in Viu. Nu stiu inca sa spun. Posibil sa nu stiu vreodata. Ce conteza e ca peste tot e doar EA... Fara granite, fara limite, Iubirea.

Crede ca vei vedea...

CREDENDO VIDES

ajnanina spunea...

cred
stiu
imi doresc
mi-e dor
uneori flas-uri
alteori ma ustura ochii
ceata, fum

nu trebuie sa ajung jos ca sa se petreaca, nu... ? sau...

oricum, nu ma lua in seama. ma rasfat...

Mikka spunea...

Nu.Nu trebuie. Tot ce ai de facut este sa vrei sa vezi, cu sete...
Nici macar sa vrei sa vezi intr-un anume fel. Doar sa zici "vreau sa vad!".
Aici imi este cutremuratoare povestirea Marianei Buruiana, din "Taina Marturisirii". Ea chiar a suferit operatii pe och,i era in pragul orbirii. La un moment dat povesteste de duminica orbului. Si spune simplu: "Iisus intreba pe orb:
- Ce vrei sa-ti fac?
Iar orbul zise:
- Doamne, sa vad..."

Asta a fost in mine declansatorul. Era prin 98 -99... Am cerut.

Atat e, simplu. VREAU SA VAD!

Pe urma, ce vine, e de nedescris... si al fiecaruia, pentru inima lui. Din inima, in ochi... Si iar in inima, si tot asa...

Priveste frumos totul, si vei vedea!

PS Acum doi ani, in vara, am intalnit-o pe Mariana Buruiana. I-am spus ce a insemnat pentru mine cartea ei. S-a bucurat. Si a fost o mare regasire...

Magic Storm spunea...

"Totul e ca m-am trezit - ei, m-am gasit, trezirea inca nu fusese - ca nu mai nimeresc drumul. Ca nu mai gust viata. Nu mai simteam vreun gust, darmite sa ii simt gustul cel bun... Incet-incet, ape tulburi si grele ma cuprindeau si ma trageau la fund, spre letargie. Si chiar daca in jur erau tot felul de minunatii, nu mai vedeam... Nici nu mai voiam. Aveam doar senzatia maaaare a unui soi de End..."
Mi-e atat de cunoscuta senzatia asta ...cel ce a trecut prin asemenea clipe le recunoaste. Acum inteleg...

Mikka spunea...

Draga Magic Storm (minunat nume!)
Multzam de vizita prin gradina.
Da, suntem multi cei care trecem prin asta. Si dupa aia, iesim in lumina. Uneori, asta e drumul... In cele din urma, iesim. Pin gaura de vierme, spre Lumina...

Magic Storm spunea...

Frumoasa si bogata gradina !
Renastem prin suferinta, lasam in urma totul dar uneori ramane un scai lipit de cine stie ce bucatica intunecata din mintea noastra si provoaca un uragan. Sau mai rau te lovesc altii de bine ce ai iesit la picatura de lumina.
Dar ce conteaza....!
Conteaza ca vezi , asta conteaza

Mikka spunea...

Ooo, da... Asta conteaza, draga mea...
Si uraganul, si cei care vin sa loveasca sunt cei ce ne valideaza iesirile. Oricum ar fi, raspunsul nostru va fi altul... si pe urma altul... si tot asa. Invatand sa fim asa cum ne descoperim a fi...
Uluitoare toata, asta, viata... O prietena imi spunea, dupa ce a inceput a pricepe (ori "a vedea", cum zic eu): "Doamne, ce fascinanta e descoperirea ta, de tine! Nu te plictisesti nicodata! " Cam asa...

O zi minunata iti doresc. O zi blanda si linistita, draga Magic Storm... :))))))

Geanina Codita spunea...

Bună dimineaţaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!
scumpă la vedere, dar de mâine ai mei pleacă iar la Tg Jiu şi voi fi mai liberă.

Eu îmi termin munca în două săptămâni şi vacanţăăăăăăăăăăăă!!!!!

Am trecut, am citit, am băut ceai şi VĂĂĂĂĂĂDDDDD!

Mirific, draga mea dragă.

Iubirea, bat-o vina, ea ne ajută să vedem şi să înţelegem totul.

Eu cred că o să mor îndrăgostităăăăăăăăăăăăăăă.....


Pupici geaninoşi, draga mea dragă!

Mikka spunea...

Draga mea Geanina, scumpa la vedere... :)))

Indragostita, asa sa ramai toata viata.

Vacanta, si mai si, loc perfect de vazut :))))

Hai, ca vedem cum ne si vedem.
Mai peste o saptamana, s-ar putea sa fie!

O zi minunata sa ai, luminoasa si plina de bucurii!

raimondflorin spunea...

Vedeam odata si m-am trufit
Si pentru asta, in iubirea Lui cea mare
Ce pentru nimeni inteles nu are
Dumnezeu m-a orbit...

Mikka spunea...

Draga Raimondflorin,
Multzam de trecerea prin gradina.

Ciudata alegere a Lui, desi doar El isi stie vrerea...

Mie mi-a daruit tot El vederea, pentru a gusta prezenta Lui in tot si-n toate, cu scaldare in Bucurie.
In fata Lui am venit, oarba, mai demult. A fost asa cum am povestit, ca in cartea Marianei Buruiana.
S-au desprins intelesuri ale vietii mele, si asa am vazut. Cum, de ce, unde. Si am vazut cat sunt de iubita.

A fost exact asa:

“Iisus se intalneste cu orbul.“Ce vrei sa-ti fac?“- il intreaba. “Doamne, sa vad!“ Iar Iisus, punand mana pe ochii orbului, spuse acestuia: “Vezi!“

Cam asa...
Nu pot sa cred ca in Iubirea Lui, El ne-ar orbi, ferindu-ne de stralucirea iubirii pe pamant.
Dar iara zic, doar El isi stie rosturile...