Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.
Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...
O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.
- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...
Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.
- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.
Si aerul s-a facut auriu langa ea...
8 comentarii:
"Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti" - cât de adevărat... Am citit chiar înainte de a pleca la birou, dar voi reveni...
nu eram la prima cadere.
mai trecusem prin perioade de stat fortat la sol, cu aripile rupte si pline de noroi, asteptand sa mi se vindece sau nu, ferindu-ma de vulpi.
doar ca de data asta vindecarea mi-a fost usoara si plina de dragoste...
in palmele ei am cunoscut adevarata liniste. nu aceea acuta de dinaintea furtunii, ci cea a cerului.
o liniste presarata cu pulbere aurie de cantec. cantecul zborului, cantecul de leagan pentur aripile mele ranite, cantecul mangaierii.
nici in ou, nici in cuib n-am simtit o mai deplina siguranta. si mai blanda...
cand aripile mi s-au vindecat, in ele pulsa energie noua. s-au ridicat si au falfait cu bucurie, urcandu-ma si pe mine in cer.
mai am amintire de atunci cateva fire de aur care mi s-au lipit de o pana din aripa stanga... si pana aia imi schimba uneori neasteptat directia de zbor, ca sa descopar locuri noi si minunate...
multumesc, dragoste...
cat as fi mai sta in palmele tale, cat m-as fi mai imbatat de linistea mangaietoare...
m-am intors in zbor...
As fi vrut sa incep precum Cristian, "nimic nu e sigur in zbor..." dar mi-a luat-o el inainte.
De multe ori in viata nu ne lasam sa zvacnim spre inalturi din prea multa teama, ca si cum fire nevazute ne retin aripile sa se desfaca si sa se lase umflate de vant.
Eu inca invat sa ma arunc spre zari, eu inca invat sa cad fara sa ma ranesc prea tare, eu inca invat sa-mi rup firele care ma trag inapoi, perseverez invatand tehnica zborului, intr-o lume destul de austera.
Mi-ai amintit de "Pescarusul Livingston', ma simt sora cu el intr-o oarecare masura, si as vrea sa am uneori indrazneala lui!
Draga Chris, sa-ti fie ziua usoara, ca zborul, si perfect senina.
Zborul sta aici, revino cand doresti.
Lin si bun.Liniste...
Ajnanina draga, toate frumusetile astea au venit cand ai fost gata. Meritul pregatirii e al tau.
Bucura-te!
Si eu ma intorc deseori la Culegatoare, cea care m-a cules din lanul de grau intr-o vara, si simt bucuria Ei cand priveste pasarile. Le stie pe fiecare, cu povestea, cu povestile ei.
Mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama cine e Ea... Dar acum Ii vad lumina peste tot... Cand a suflat, ne-a aratat cum sa O simtim...
Si da, ramanem cu lumina Ei pe aripi...
Bucura-te de zbor!
Draga Astharte,
Pescarusul... primul meu maestru de zbor... Am pus aici o poveste a mea, cu el http://ceai-si-cafea-de-dimineata.blogspot.com/2009/04/pasarile-mele-pescarusul.html
Am urmarit cum a invatat pe atatia sa zboare...
E minunat ca te inveti a zbura. Viata? Cel mai bun maestru, cel mai bun instructor de zbor. Nu te lasa pana nu faci ochiul perfect ager si senin, aripa intinsa si puternica, avand acea miscare fina, abia perceptibila, doar cu un varf din varful ei...
Lumea? Sala de forta. Acolo faci muschii, nu pe plaja... Desi, daca te stradui, si pe plaja poti lucra, da nu "tragi de fiare".
Pana la urma, lumea ne-o facem... in cea mai mare apret, o facem, vazand-o intr-un anume fel. Ea ne invata cum sa o schimbam, schimbandu-ne felul de a o vedea.
Zbor inalt si usor, in forta si cu nebuna indrazneala a lui Jonathan, iti doresc!
Si usurinta de a plana a lui Shimoda!
Zboruri, linişti, nelinişti, aripi frânte, vindecare, reinventarea zborului, a vieţii a cântecului ce dă ton vieţii...
Elemente îmbinate pentru a făuri cercul vieţii, al dorinţei de a trăi frumos, fără teama că îţi frângi aripile.
Siguranţa zborului, da , da , fără siguranţă, fără încrederea în tine, în ceea ce poţi făuri nu vei reuşi niciodată să zbori.
Când vei fi sigur că ai învăţat zborul, că-l stăpâneşti cu adevărat, trebuie să şi zbori, să nu mai amâni, amânarea înseamnă nesiguranţă, neîncredere, ceea ce te va face să vezi viaţa permanent ca pe un inamic, nu ca pe un prieten.
Te îmbrăţişez din zbor peste normă, evident!
Vindecarea, reinventarea, zborul...
Da, toate astea sunt parte din noi, inviati, insufletiti, cand eram cazuti, de Iubirea insasi.
Uneori ne avantam cruzi in zbor si il invatam in timp ce el "ni se intampla"...
Frumoase cuvinte, multumesc Genina draga!
Multumesc si de imbratisarile din zbor... iata, vin si eu, suuuus, sa ne bucuram de ele si sa cantam vietii bucuria noastra de a fi!
Trimiteți un comentariu