"Tin minte ca intr-o dimineata am ingenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea si am inceput sa balbai catre creator ceva de genul:" Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigura ca tu ai niste idei in legatura cu asta... asa ca... te rog sa faci ceva, bine?"
Cam ca discutiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Imi pare rau, dar asa ceva chiar nu se face. Mi-l si inchipui pe Dumnezeu uitandu-se peste rugaciunea mea cu o spranceana ridicata, inainte de a mi-o trimite inapoi cu o adnotare. "Cauta-ma din nou cand te hotarasti sa te dedici serios lucrului astuia."
Sigur ca Dumnezeu stie deja ce-mi trebuie. Problema e- stiu si eu? Sa te arunci la picioarele lui Dumnezeu in plina disperare e ceva de inteles - numai Dumnezeu stie de cate ori am facut-o si eu - dar in final ai mai multe de castigat cand te rogi daca pui si tu osul la treaba. [...]
Rugaciunea e ca o relatie; jumatate din tot ce trebuie facut imi revine mie. Daca doresc sa ma transform, dar nici macar nu ma deranjez sa articulez ce anume vreau sa obtin, cum ar putea vreodata sa se si intample ceva? [...]
Destinul e si el tot o relatie - o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat fiecaruia. Nu ai nici un control peste jumatate din el; cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nici o marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt - un picior pe cel numit "destin", celalalt pe calul numit "liber-arbitru". Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei? Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?"
(Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
.
6 comentarii:
Recunosteam textul si nu stiam de unde. :))
Oi fi indragostita!
Da, asa este, rugaciunea este o relatie... uneori, daca esti foarte atenta, chiar auzi raspunsul. Alteori, pasii tai se indreapta sigur spre locul, persoana ce te va ajuta...
Crede si nu cerceta!
Imbratisari si ganduri speciale!
O saptamana divina!
Pai da, ca tu pomeneai de curand de carte, nu-i asa?
Ba crede si cerceteaza! Cerceteaza adanc pana la miezul relatiei. Doar ca cercetarea e cu inima si cu mintea, impreunate.
Indragostita sa fi, ca asa-ti sade bine!
O saptamna divina si tie, frumoaso!
Am avut si mai am si eu dilema aceasta,sa o iau in stanga sau in dreapta inainte,inapoi? Cu timpul am inteles ca tine mult si de exercitiul de a te lasa in voia inimii,a sufletului, a esentei divine din tine care stie mai bine incotro sa te calauzeasca uneori.
Da, draga mea Mikka,cercetam, credem,asa e bine, pentru ca nu vad pentru ce Creatia ne-ar fi dat noua,oamenilor, minte, trup si suflet daca nu pentru a ne folosi de toate deopotriva si prin ele astfel sa crestem, sa ne invatam lectia/ lectiile de viata.
MI-ar placea sa inteleaga ideea aceasta si cei care asteapta sa le pice de undeva ceva, si cei care dau vina pe Dumnezeu cand li se intampla ceva rau, si cei care se roaga pentru orice fleac, de parca divinitatea n-are altceva de facut decat sa se grabeasca sa le indeplineasca dorintele meschine.
Bun citat... ;)
A te lasa in voia inimii, asa e, draga Astharte. Ascultand-o si intelegand cu mintea coborata in inima, e mai usor de "mers pe sarma" si de calarit doi cai...
Pana se face Unul.
Leuta draga, nici mie nu mie se pare de folos rugatul asta de picat din cer... Mai degraba, cum zice si Liz, tre' sa faci si tu ceva. Chiar si acolo, in felul in care vrei si doresti si te rgois pentru asta. Dar mai stiu ca Dumnezeu nu stie decat sa iubeasca. Asa ca asculta mereu, orice. Doar ca iubirea e un pic mai mult altfel decat credem, cand cerem cu ciocu' cascat tot timpul...
Uneori suntem extraordinar de iubiti cand nu "se intampla" ce ceream, ca prostii...
Trimiteți un comentariu