luni, 12 iulie 2010

In dragoste...

.

Imi lasasem candva barca la tarm. Gata. Prea multe drumuri, prea multe furtuni... Prea multa arsita, prea multa ploaie. "La ce bun?" imi zisesem, gasind ca pana si vraja calatoriei, atat de draga candva, se destramase de prea multa purtare.
Si totusi calatorul din mine, mai mult ars de maluri decat chemat de mari, fugise iar, de cateva ori, cu barca pe apa.
Intalnisem candva si pe Mesager, care imi daduse o foita de orez pe care scria aurit:
"Mergi pe apa. Voi fi cu tine, mergi pe apa!"
N-am mers atunci.
Cutele fruntii mele, venite prea curand peste mine, imi spusesera dinainte:
"Mersul pe apa vine dupa mersul prin foc".

Mi-era frica de foc.
Asa ca nu mai calatorisem, fiindca nu mai era vremea barcii, si talpile, temandu-se de foc, nu puteau ajunge sa mearga pe apa...

Dar intr-o noapte... Intr-o noapte am lasat fereasta deschisa. Si drumul s-a napustit pe ea. M-a agatat de piept, m-a inhatat bine si m-a luat pe sus... Pe sus am ajus pana departe, hat, depaaaarte, unde erau Batranul si Copila. M-au luat din bratele drumului. Eram aproape moarta de frica. Si obosita de viata. Obosita rau...
Batranul - un barbat frumos, frumooos, Doamne! - pasind peste munti aproape in zbor, cu pletele-i negre purtand margele impletite - m-a intrebat:
- Ce vrei?
- Vreau sa merg pe apa.
A zambit. M-a privit si stia ca stiu.
- Mi-e frica de foc, am zis eu.
M-a luat usurel, ca pe o pasare ce eram eu atunci, si m-a pus pe pamant.
Si pamantul m-a sorbit in pantecele lui. Pana acolo, in miezul facerii, m-a dus. Acolo era Focul. Intai, l-am vazut rosu ca sangele si curgand ca apa.
Doamne! Asta e foc?
Si pe urma, albastru. Ca cel mai azuriu cer in cea mai verde-albastra mare.
Doamne! Asta e foc??
Si pe urma, aur topit. Aur cu lumina pura, asa de lumina ca m-ar fi orbit, daca nu inchideam ochii.
Doamne! Asta e foc???
Si cu ochii inchisi am vazut. Acolo, inauntru. In miezul de foc al pamantului, acolo unde colcaie magma, de unde se fac trupurile si vietatile si atatea altele... Acolo era o femeie urata. Da' urata...foc, Doamneeee! Urata si rea. Cu toate uraciunile pamantului pe ea. Cu toate rautatile oamenilor in ea. Si aproape moarta. Cenusie, fara viata in ea. Nici nu imi dadeam seama daca respira. Dar era totusi vie, inca se misca. M-am tras inapoi cat am putut, dar focul m-a prins si m-a impins. Si femeia se uita la mine si eu la ea. Si m-am lipit cu ochii de ochii ei. Ochii cei aproape morti. O scanteie din foc a sarit in ei. Si a taiat, scurt , fereastra in acea privire. Si am vazut... viata mea. Cu toate cele ce erau in ea. Si as fi cazut atunci, dar nu mai avem unde. Eram deja in miezul pamantului.
Ma vazusem pe mine si stiam ca sunt ea.
De acolo, din miezul pamantului, am auzit cumva glasul Copilei.
- Priveste-te si primeste-te!
Si am luat-o la piept pe urata si reaua aceea. Pe aceea care secase si se uratise si urlase si batuse cu pumnii si lovea si ar fi facut oricare din relele lumii. Cum sa fi fost oare altfel? Cum oare? O, Doamne!
Cand mi s-a lipit de piept, am simtit-o drept in inima. Abia mai respira. Dar traise sperand ca odata si-o data voi veni la ea. Ca o voi vedea.
N-am murit cand am vazut-o. Am lipit-o de mine. Si mi s-a crapat inima. De durere si jale s-a crapat. Regasirea fusese prea vie si prea dintr-o data. Si prea multa suferinta din neiubire.
Dar buna a fost craparea inimii. Caci din izvorul de-acolo, curatat cu grija de mai multa vreme, Cenusia asta, Reaua asta, Urata asta a baut. Dulceata vietii a baut. Dragoste a baut. Cantec si bucurie si dans si apa si foc a baut. Si a inverzit, a inflorit si a stralucit.
Si am iesit la fata pamantului, eu.
In sfarsit, toata.
Si Batranul si Copila erau acolo si suradeau.
Si m-au dus la malul marii, sa ma vad. Si m-am vazut. Cu toate chipurile mele. Si ma tot intorceam intr-o parte si-n alta, sa vad inca o umbra sau o lumina, si inca alta... Si tot asa. Si ma tot leganam, incercand sa vad mai bine cine si ce locuieste in mine.
Si am vazut.
Si pe Joker, pe Wilma, pe Mike-Mana-Rece, pe Tantitza, Pe Anjin-San, pe Aricioaica, pe Kamikaze, pe Bambinutza. Si inca. Nu erau doar Cantareata si Dansatoarea si Culegatoarea de Pasari si Mesterul de reparat barci, Povestitorul sau Tesatorul de liniste, Magul si Calatorul, Cautatorul de aur si Zburatorul si atatia altii...

Tot leganandu-ma asa ca sa vad pe una si pe alta, pe unul si pe altul, ma clatinam pe picioare. Era sa cad de cateva ori, dar ma intorceam sa privesc alta umbra. Pana cand le-am vazut pe toate. Si m-am oprit. Si totul s-a linistit. Si s-a oprit si vantul. Si soarele. Si ploaia... Eram in liniste si pace desavarsita, usoara si transparenta, cu toate culorile trecand si jucand prin trup, intrand si iesind din ochi... Si mi s-a parut ca si pamantul nu se mai rotea. Dar ma mangaia cumva, dulce, pe talpi. M-am aplecat, mirata, sa vad.

Eram in mijlocul marii.

Si era numai dragoste...
.

10 comentarii:

ajnanina spunea...

salut cu drag toata comunitatea ta de apa, de foc, de umbra si lumina...
si te imbratisez/ii imbratisez si eu pe fiecare... ma rog, pe cei care vor :))
vin si eu, cu toti ai mei, din valea umbrelor, pe firul raului ce se varsa in marea cea mare...

DOAR NOI spunea...

Superb! Si eu sunt obosita de viata si rauatatea din jur... si imi doresc sa il pe Domnul DRum sa ma ia de piept si sa ma poarte prin superba Natura datatoare de energie si frumos si dragoste...

Multumesc pentru aceast poveste!

Mikka spunea...

Ajnanina,
Tovaras de drum prin valea umbrelor...
Salut si eu cu drag si imratisez pe tine si pe tine si pe tine...
E o mare bucurie sa calatoresti asa, impreuna. Si o mare putere. Si un mare dar.
Gracias!

PS la mine, acuma, toti vor :)))

Mikka spunea...

DoarEu,

Ma bucur ca povestea ti-a placut.
Numai ca... ea e "foarte" adevarata.
Si vorbeste de rautatea care e in singurul loc "adevarat": noi insine. Acolo e "jurul", acolo e toata lumea. De acolo ne facem lumile, fabricandu-le una cate una ori mai multe odata, dupa stiinta si putere.
Si tot acolo ne gasim si umbre si lumini.
Si puterea de a ne intregi si vedea asa cum suntem.
Si a de a ne iubi...

Zic fratii mei din munti: "Priveste degetul indreptat spre... "jur". Un deget arata spre altii, trei arata spre tine."

DOAR NOI spunea...

:) offf... deci eu sunt oaia neagra... in mine e raul...
atunci, ma pun la purificat.
Multumesc pentru tot!
Ganduri senine!

Mikka spunea...

...:))) DoarEu,
... Si binele. Si binele e acolo. Pune-l treaba, sa faca el "purificarea".
Daca ai nevoie de ajutor, doar cere.
(...8989... :))) sau 112 sau 911)
Sunt aici.

petra spunea...

citesc luni ..n-a venit ,pe urma vad *alta data*...inainte si dupa eclipsa . Sunt in aceasta miscare ,rasucire si nu stiu nimic .Mi-a fost ,ca-mi este dor de tne . nu stiu cum te vad ,dar parca oriunde as privi in mine rotund simt ca ai facut ceva acolo si plang .Dumnezeu stie clipa zorilor:) nu stiu daca ai vazut floarea de anghinare(e un ciulin frumos foarte evoluat) i-am facut o poza pe mobi si asteapta sa o vezi alaturi de paun . multumim pentru daruri ,le-am primit cu sufletul deschis in iubire :)

Mikka spunea...

Draga Petra,
Suflete...
Multumesc de intampinarea cu flori la iesirea din Valea Umbrelor.
Da, "am facut ceva acolo". Adica aici.
O roata de oameni care am plans cu totii cand ne-am vazut pe noi insine, cu toate ale noastre, cu toate la fel... Focul a ars tot si a facut alchimie.
Intr-adevar, Dumnezeu stie clipa zorilor. Iesirea Soarelui din burta noptii.
Si n-a ramas nici cenusa...
Doar stele si inimi stralucind.
Nu-s vorbe sa cuprinda.
Abia tine pielea biet trup, sa nu crape de implinire, de prea plin... Noroc cu inima, ca da pe afara si asa scapa trupul nevatamat, de mai face o tura prin lume...
O sa ne vedem, sa vad floarea, langa paun.
Gracias!

Anonim spunea...

Cum definesti dragostea?
Este de participare sau numai de imagine interioara?
Sau e alceva?

Mikka spunea...

Draga Anonim,
S-o definesc... Nu. Nu mai fac demult asta.
Orice definitie e acolo, undeva, intr-o arie de idei. Suprafata, adica.
Prefer sa o traiesc. Sa o simt. Intr-un fel, un fel miraculos as zice, mi-am dat seama ca e peste tot. Nimic nu e unde sa nu fie ea.

Imaginea? Nu. Esenta. Viata. Tot.
(Hmmm ... vezi? am zis ca nu zic, dar tot am zis... cuvintele - tot suprafata. Prefer scufundarea si inaltarea in simtit, in trait. Dragostea - dumnezeiesc si al naibii de frumoasa!)