In dragoste...

.

Imi lasasem candva barca la tarm. Gata. Prea multe drumuri, prea multe furtuni... Prea multa arsita, prea multa ploaie. "La ce bun?" imi zisesem, gasind ca pana si vraja calatoriei, atat de draga candva, se destramase de prea multa purtare.
Si totusi calatorul din mine, mai mult ars de maluri decat chemat de mari, fugise iar, de cateva ori, cu barca pe apa.
Intalnisem candva si pe Mesager, care imi daduse o foita de orez pe care scria aurit:
"Mergi pe apa. Voi fi cu tine, mergi pe apa!"
N-am mers atunci.
Cutele fruntii mele, venite prea curand peste mine, imi spusesera dinainte:
"Mersul pe apa vine dupa mersul prin foc".

Mi-era frica de foc.
Asa ca nu mai calatorisem, fiindca nu mai era vremea barcii, si talpile, temandu-se de foc, nu puteau ajunge sa mearga pe apa...

Dar intr-o noapte... Intr-o noapte am lasat fereasta deschisa. Si drumul s-a napustit pe ea. M-a agatat de piept, m-a inhatat bine si m-a luat pe sus... Pe sus am ajus pana departe, hat, depaaaarte, unde erau Batranul si Copila. M-au luat din bratele drumului. Eram aproape moarta de frica. Si obosita de viata. Obosita rau...
Batranul - un barbat frumos, frumooos, Doamne! - pasind peste munti aproape in zbor, cu pletele-i negre purtand margele impletite - m-a intrebat:
- Ce vrei?
- Vreau sa merg pe apa.
A zambit. M-a privit si stia ca stiu.
- Mi-e frica de foc, am zis eu.
M-a luat usurel, ca pe o pasare ce eram eu atunci, si m-a pus pe pamant.
Si pamantul m-a sorbit in pantecele lui. Pana acolo, in miezul facerii, m-a dus. Acolo era Focul. Intai, l-am vazut rosu ca sangele si curgand ca apa.
Doamne! Asta e foc?
Si pe urma, albastru. Ca cel mai azuriu cer in cea mai verde-albastra mare.
Doamne! Asta e foc??
Si pe urma, aur topit. Aur cu lumina pura, asa de lumina ca m-ar fi orbit, daca nu inchideam ochii.
Doamne! Asta e foc???
Si cu ochii inchisi am vazut. Acolo, inauntru. In miezul de foc al pamantului, acolo unde colcaie magma, de unde se fac trupurile si vietatile si atatea altele... Acolo era o femeie urata. Da' urata...foc, Doamneeee! Urata si rea. Cu toate uraciunile pamantului pe ea. Cu toate rautatile oamenilor in ea. Si aproape moarta. Cenusie, fara viata in ea. Nici nu imi dadeam seama daca respira. Dar era totusi vie, inca se misca. M-am tras inapoi cat am putut, dar focul m-a prins si m-a impins. Si femeia se uita la mine si eu la ea. Si m-am lipit cu ochii de ochii ei. Ochii cei aproape morti. O scanteie din foc a sarit in ei. Si a taiat, scurt , fereastra in acea privire. Si am vazut... viata mea. Cu toate cele ce erau in ea. Si as fi cazut atunci, dar nu mai avem unde. Eram deja in miezul pamantului.
Ma vazusem pe mine si stiam ca sunt ea.
De acolo, din miezul pamantului, am auzit cumva glasul Copilei.
- Priveste-te si primeste-te!
Si am luat-o la piept pe urata si reaua aceea. Pe aceea care secase si se uratise si urlase si batuse cu pumnii si lovea si ar fi facut oricare din relele lumii. Cum sa fi fost oare altfel? Cum oare? O, Doamne!
Cand mi s-a lipit de piept, am simtit-o drept in inima. Abia mai respira. Dar traise sperand ca odata si-o data voi veni la ea. Ca o voi vedea.
N-am murit cand am vazut-o. Am lipit-o de mine. Si mi s-a crapat inima. De durere si jale s-a crapat. Regasirea fusese prea vie si prea dintr-o data. Si prea multa suferinta din neiubire.
Dar buna a fost craparea inimii. Caci din izvorul de-acolo, curatat cu grija de mai multa vreme, Cenusia asta, Reaua asta, Urata asta a baut. Dulceata vietii a baut. Dragoste a baut. Cantec si bucurie si dans si apa si foc a baut. Si a inverzit, a inflorit si a stralucit.
Si am iesit la fata pamantului, eu.
In sfarsit, toata.
Si Batranul si Copila erau acolo si suradeau.
Si m-au dus la malul marii, sa ma vad. Si m-am vazut. Cu toate chipurile mele. Si ma tot intorceam intr-o parte si-n alta, sa vad inca o umbra sau o lumina, si inca alta... Si tot asa. Si ma tot leganam, incercand sa vad mai bine cine si ce locuieste in mine.
Si am vazut.
Si pe Joker, pe Wilma, pe Mike-Mana-Rece, pe Tantitza, Pe Anjin-San, pe Aricioaica, pe Kamikaze, pe Bambinutza. Si inca. Nu erau doar Cantareata si Dansatoarea si Culegatoarea de Pasari si Mesterul de reparat barci, Povestitorul sau Tesatorul de liniste, Magul si Calatorul, Cautatorul de aur si Zburatorul si atatia altii...

Tot leganandu-ma asa ca sa vad pe una si pe alta, pe unul si pe altul, ma clatinam pe picioare. Era sa cad de cateva ori, dar ma intorceam sa privesc alta umbra. Pana cand le-am vazut pe toate. Si m-am oprit. Si totul s-a linistit. Si s-a oprit si vantul. Si soarele. Si ploaia... Eram in liniste si pace desavarsita, usoara si transparenta, cu toate culorile trecand si jucand prin trup, intrand si iesind din ochi... Si mi s-a parut ca si pamantul nu se mai rotea. Dar ma mangaia cumva, dulce, pe talpi. M-am aplecat, mirata, sa vad.

Eram in mijlocul marii.

Si era numai dragoste...
.