Tesatorii de liniste

.

foto

Undeva, intr-o rasucire de nisipuri, se culcusise o mica asezare stransa intre case mici si rotunde, largita intre pomi ciudati, cu ramuri rsaucite spre cer, sa prinda temerarii nori avantati peste dune.
Intre casele asezate in cerc se facuse un loc batatorit si pavat ici si colo cu dale mari si mici. Copiii locului fusesera lasati sa-si incerce curgerea viselor si sa aseze peste pietre desene colorate. Asa se face ca in mica piata seara, dupa ce se retrageau carute, cai si oameni si se indepartau stivele de marfuri, ramanea sub umbre si lumini o lume desenata cu pesti, pasari, fructe si flori ciudate, tot felul de alte case si alti oameni.
De unde stiu copiii desertului de toatea acestea?
Din povestile de langa foc.
Seara locul se goleste pret de un ceas-doua, pana ce oamenii se trag pe la case si-si astampara foamea, setea si dorul de ai lor. Apoi se intorc iar acolo, in mijlocul micutei asezari, sa-si asculte povestile si sa se incalzeasca la foc.
Uneori cate unul paseste in mijloc, spune o durere, o poveste ori un vis.
Si uneori primeste sfat. Alteori nu. Iar alteori in timp ce-si rosteste intrebarea raspunsul apare el insusi. Omul il vede, surade si multumeste Izvorului Soaptelor, de unde vin toate, si intrebare si raspuns...

In seara aceea drumul adusese niste straini. Dupa praful adunat pe chipuri, pe incaltari si pe straie se vedea ca fusesera calatori multa vreme. Doi barbati, doua femei si o copila.
Se invartisera o vreme printre localnici, apoi ramasesrea trasi deoparte, spre unul din zidurile pe care apusul deja asternea umbre rosiatice. Dupa ce-si impartisera intre ei hrana si apa, ramasesera sa priveasca locul si oamenii lui.
Incet-incet furnicarea de oameni se linisti si umbra incepu sa se albastreasca si sa se intinda, pana se aduna in asternut peste case, uliti si copaci.
Dintr-una din case iesi un batran, cu o copila balaie. Purtau impreuna o toba mare, iar copila se juca desenand in aer cu batul colorat la capat, ca un bumb inflorit.
Se asezara in mijlocul pietei si copila incepu sa bata toba. Bataia se risipi repede printre ziduri si se intoarse, adunand curiosii acelei nopti.
Cercul de oameni se facu repede, iar calatorii nostri abia isi gasira un loc undeva, mai in fata.
Si in zumzaiala de glasuri ridicate usor peste sunetul tobei auzeai ici si colo rasete si mici strigate de salut. Oamenii locului se revedeau, se regaseau pentru inca o seara.
Usor bataia tobei se stinse si batranul incepu o poveste. Cantecul bland al vocii se lasa peste toti, aducand lumi departate, imagini de lupte si victorii, patanii si intelepciuni, iubiri si intrigi, toata incheiate cu bine, caci
"Totul ne e dat spre folos."
Asa sunase spusa la sfarsit de poveste. In linistea cea de dupa, cand oamenii mestecau inca intelesul istorisirii, intrebarea cazu grea:
- Chiar tot? Chiar si moartea?
Intrebase unul din calatorii straini. Ochi curiosi clipira spre dansul.
- Chiar si... spuse batranul. Chiar si ea.
- Chiar cand rapeste pe cei dragi? Cand ne sfasie inima?
Batranul privi calatorul o clipa, apoi facu semn. Randurile se desfacura si omul, ca tras pe un fir nevazut, se apropie de povestitor.
Palma arsa de soare matura cerc in praf iar omul se aseza langa batran. Umarul aproape de umar, palma odihnind langa palma.
- Ai avut in maini viata cuiva?
- Nu. Dar mi-a fost data insotirea, o vreme, cu drag si cu multa blandete. Si s-a dus.
- Ai dat viata cuiva?
- ... As fi zis altadata ca da. Dar acum stiu ca suntem doar purtatori si slujitori ai vietii. Ea vine si pleaca, doar noi punem un picur.
- Asa deci, stii. Suflarea ne e data, e dar, doar in trup putem pune o parte din noi. Si atunci? Ai avut in maini sau ai dat viata?
- Nu.
- Atunci ce ti-a rapit moartea?
- Bucuria acelei vieti impreuna. Glasul si rasul. Dragostea...
- Asa-i. Uneori ele pleaca odata cu purtatorii lor, spre alte lumi. Dar vezi, daca privesti mai bine...
- Ai sa zici ca-s alti oameni ce-ti pot aduce galsul, rasul, dragostea. Poate. Dar nu pe acelea. Si-atunci?
- Si-atunci, ce folos iti da moartea si plecarea acelora... Vrei sa stii? Chiar vrei?
- Da. Mi-ar fi poate macar o clipa dat sa gust linistea. Poate nu bucuria, dar macar linistea.
- Bine. Sa facem atunci tesatura de liniste.

... Sa facem! mumura adunarea intreaga, si se aseza mai bine in jurul celor trei: batranul, calatorul si copila.
Sunetul tobei se auzi iar, si la semnul batranului omul se lasa sa se culce pe pamantul inca purtand caldura soarelui bun...
Cercul de oameni se stranse in palmele prinse una de alta, iar sunetul tobei deschise cararea spre cantec. Incet, murmurat mai intai, apoi mult mai viu, cantecul incepu sa se teasa. Barbati se femei, lenganandu-se-n valuri usoare, ii cantau calatorului ce incepuse acum un drum nou. Drum in umbre.
Palma batranului ii tinea fruntea, sa simta si lumea de-aici...

Sub pleoapa inchisa barbatul cobora usoa pe firul cantecului. Coborarea se facu mai mult lin si odata ajuns in adancimea umbrei drumul intra intr-o apa lina. Omul, in vis, intre lumi, se lasa in apa aceea, sa curga cu ea... Plutind intre undele ei, incepu sa isi vada pe cei plecati... De undeva, parca de pe un mal indepartat, bucati de viata, una dupa alta, tesute una prin alta. Chipuri dragi, cuvinte, fapte, gesturi, atingeri... Ras si plans, vise impreuna, mers impreuna, apoi despartirea. Ramas agatat in durere, pasi afara din apa si ramamse pe un mal. Un mal de mare, cu soare lucind, cu pod de lumina pe ape, cu ziua frumoasa si limpede. Si de acolo, din apa acelei mari, iesi ea.
Asa cum o stiuse, frumoasa si tanara, zambind si plutind peste apa.
Cu ochii jucand in culorile marii, venea catre el. Cand sa fie aproape, se opri. Ramas inca in ametire, barbatul privea si sorbea adierea aceea. Acum stia de ce Frumoasa lui mirosise mereu a mare...
- Cum esti?
Intrebarea sunase bland, argintiu, ca un susur de apa. Dar buzele ei nu miscasera. Parca ochii intrebau, parca ochii...
- Sunt obosit si ars. Obosit... Si mi-e dor.
- Oare ce ti-e mai greu?
- Mi-este drumul. Fara de tine, fara de zambet.
- Oare ce ti-ar fi bun?
- Tot drumul. Cu zambetul tau.
- Iata-l. Al tau e.
Si mana intinsa spre mare se aduse in fata, prinse usor adiere pe buzele ei, apoi se lipi de gura lui, deschisa inca in mirare. Femeia zambi, stralucind bland in soare. Lumina toata se aprinse in ochii lui, in ochii ei.
- Al tau e. Poarta-l iara in lume.
- Mi-as dori si glasul...
- Glasul... vine si glasul indata. Mai ce?
- Si povestile noastre. Viata noastra.
Mana pleca iar spre mare, apoi palma inconjura sanii, deschise in managaiere cuta dulce dintre ei si atinse usor apasat. Lasata o clipa, ramase asa.
Murmurul cercului se inteti, oamenii cantara mai tare. Marea suna, adunata in valuri la picioarele celor doi regasiti.
Palma porni catre pieptul barbatului, se opri in valea dulce a gatului, cobori apoi si apasa iar usor, de data asta in mijlocul pieptului lui. Coborata in palma cu miros de mare, inima ei batea. Inima ei era vie. Urcata spre palma, acolo, pub pielea arsa de soare, inima lui se urcase, sa soarba, sa simta, sa primeasca. Asaaaa...

- Vezi?
Glasul ei, intre buzele zambitoare.
- Toate-s ale tale, asa cum au fost mereu. Zambetul tau, povestile inimii.
- Si glasul.
- Si glasul. Va veni...
- Asa... Si ar mai fi ceva. Tu. Tu cum esti?
- Eu sunt si mai fara margini. Sunt mai mult pom, si vant, si soare, si floare, si... si zambetul tau.
- ... Ar mai fi fost ceva, dar acuma pricep ca nu-i rostu-ntrebarii. Mi-as mai fi dorit...
- Atingerea. Stiu... Si mie mi-ar fi fost poate dor daca nu m-as fi facut toate astea si inca. In ploaie..
- In ploaie, acolo te-am simtit mai bine, asa-i! Mirosul de mare... As vrea...
- Stiu. Cand vei vrea sa calatorim impreuna, fii iara pe drum, ca acum. Nu-i nevoie de tesatorii de liniste. Acum stii. Doar lasa-te pe pamant, sufla bland si doreste-ti. Drumul va veni sa te ia si te va aduce aici.
Palma dulce se ridica de pe piept si arata spre mare.
Si apa lumina tot soarele din ea, stergand dintr-o data tot... Doar lumina.
Incet, leganat, cantecul cercului viu il aduse inapoi pe calator. Atingerea batranului astepta pe fruntea umezita pana ce ochii inflorira iar.
Ridicat usor de bratul batranului, calatorul se aseza si privi in jur. Chipurile cantaretilor asteptau. Omul ofta. Oftatul umbla, repetat iar si iar, prin multime.
Linistea se juca putin printre cei ramasi inca in cercul legat intre palme. Apoi galsul copilei straine deschise poteca si se facu mai intai ras, apoi chicotit, apoi intrebare:
- Cum era marea?
Omul ramase cu sufletul agatat, prins intre doua suflari. Glasul. Venise.
Raspunsul ii curse apoi din uimire, iesind singur din gura:
- Albastra si buna. Si calda, ca ea...
Batranul intra-n intrebare:
- Acum ai gasit?
- Gasit, zise omul, privind iara lumea de-aici.
Am gasit ca purtam cu noi tot. Si numai o parte, aceea agatata pe drum, se duce. Ce este in noi de la inceputuri ramane. Si zambet, si poveste, si atingere, si...
- Si glas. Desi poate suna diferit, glasul e unul singur. Al inimii.
- Al inimii, da...
- Si rostul mortii?
- Sa-ti arate viata... s-o simti...

Murmurul cercului se urca inca o data spre stelele noptii, toba suna.
Si chemata de toata cantarea, Luna iesi din pantecele noptii si zambi rotund peste lume.
Zambetul era aidoma...
.
.