Spiritul dansului (III) . Zorba

Daca as fi fumat, mi-ar fi placut teribil sa folosesc un tigaret prelung... Sau mai bine o pipa.
O, desigur, am facut si experienta asta, intr-un mod exotic, asa cum mi se intampla mie toate "chestiile".
Pai, cum altfel?... Intr-o cafenea din Cairo, pe o straduta cu multe magazine si cafenele la vedere, adica de cele cu scaunele afara, de unde poti sta si admira trecatorii. Lemnul lambriurilor, colorat de licarul de candelabre cu sticle rosiatice, verzi, galbene si albastrii, era impregnat cu parfum de mosc si de mar...
Parfumul de mosc, ce imi parea asa de greu inainte, imi aduce mereu serile acelea in tremurul amintirilor dragi, adanc incrustate in carne, in oase, in inima...
Shisha, pipa de apa, narghileaua, cum o stim noi, cu pasta de mar sau capsuni, cu aburul ametitor, cu mustiucul trecut curajos din gura in gura, de tovarasii mei de drum... Aburii celor o mie si una de nopti mi-au deschis pofta de fumat si au inchis-o la loc.
Doar shisha, nu alte foi, mi-ar fi prins bine azi.

Dupa trei zile de sarbatoare, azi a fost o zi pe care am decretat-o, la birou, "zi de luni". Biata zi de luni, n-are nici o vina... Putea sa o cheme oricum, dar noi, astia care aveam atatea chestii grozave de continuat acasa, azi n-aveam chef deloc... "N-am chef azi"...

Asa ca am invidiat pe fumatorii care tot ieseau "la o tigara". Eu beau cafea, da' fir-ar sa fie, ea se bea la birou...
Iar shisha mea de acasa, primita cadou acum niste ani de la cineva care a revazut Cairo, sta si acum in "piese" , caci nu m-am invrednicit a descoperi cum sa o asamblez si mai ales cum sa pun carbunii... Subiect de lucru, Mikka!

Pana una alta, mie fara chef nu-mi e bine, asa ca, dupa cum am invatat in ultimii... cincisprezece ani, mi-l fac eu, cum imi fac mai toate bunatatile...
Asa ca astazi mi-am facut chef in felul meu... si nimeni n-a bagat de seama. Ca de obicei, in scaunul meu la birou, dansam "pe dinauntru". Le-am pus muzica din PC si mi-am vazut de "ale mele"...
Azi a fost cel mai greu, fiindca mi-am ales cel mai drag dans.

Cheful cel mai tare este ala in care "ma rup in figuri" si dansez. Dansul cel mai tare, cel mai puternic, cel mai cel, este acela in care lumea, viata, toate sunt subiect de sarbatoare si de ras. Si nu e un dans de femeie cu plete despletite, desi si asta imi e drag, ca dans arab, ci si mai mult imi place dansul lui Zorba.

Desi il danseaza barbatii, caci e o infruntare barbateasca a lumii, lumea asta care te sparge in bucati si si rade de tine, mie asta imi place.

Cu tot soarele in el, aruncand balansul in stanga si in dreapta, mimand caderea, saltul, aplecarea si inaltarea, inainte-inapoia, sirtaki-ul lui Mikis Theodorakis...
Devenit celebru in filmul lui Michael Cacoyannis, Anthony Queen m-a fermecat de copil si a reusit sa imi transmita acea bucurie nebuna a vietii, cand tot ce ai dispare, si nu ramai decat cu ea... Cu viata. Atunci abia ii intelegi frumusetea, golita de artificial, curata si "pe fata", ca pietrele albite de ape si de soare din Creta. Ca vartejul nebun pe care ti-l faci singur si tot tu singur il opresti...

Asa mi-a fost de clar, de ma si mir cum de am priceput, de copil, asta. A fost ceva ca si cum intr-o vraja, cineva mi-ar fi zis: "Priveste! Asta e!"
Si m-a tras din apa, cand ma scufundam, mereu, "Zorba the Greek"... Dansul solar. Dansul "zburat", cum ii spuneam eu, candva...

Dansul poate de aici imi vine. Mai intai, ca forta care misca sangele in vine, cand crezi ca nu mai ai putere. Ca puls, ca leganare slaba, care se hraneste apoi din launtru, ca focul care creste si iar creste...

Apoi a venit ca bucurie, ca celebrare, ca joc de-a jocul vetii.

Apoi ca ras eliberator, care triumfa si rastoarna orice situatie asezand-o pe partea ei constructiva. Acel "mergi mai departe" din "If", a lui Kipling...

Acel "eu sunt aici"- si marchez buricul pamantului prin faptul ca de aici incepe lumea mea. Si nu ma opresc in a-i vedea capatul...

Uneori vin aproape cei cu care imi petrec viata. Prinsi de brate, impreuna, dansand pe o muche, pe o margine rotunda, pe roata vetii. Apoi iar ne desprindem, pe urma iar ne apropiem...
Acesta este dansul.
Putere, solaritate, ras, miscare, dragoste de viata...
Acel "ma bucur fiindca sunt viu"!

Zorba, dansatorul, maestrul meu dintotdeauna...

Daca as fi putut, l-as fi luat in brate pe Kazantzakis. El l-a facut pe Zorba, din lutul dansatorilor... Si el, ca si Anthony, sunt in lumea umbrelor care ne inspira. Umbre care dau lumina...

Multumesc insa lui Yanni, tanarul grec casatorit cu o romanca din Maramures, proprietarul hotelului "Rex" din Kalambaka...
Impreuna cu doi prieteni, ne-a aratat acum multi ani frumusetea, forta, tristetea si bucuria, schimbarea, lupta si impacarea, prin dasul lor nemaivazut.
Si apoi pe noi, romanii inca ametiti de spectacolul fantastic, ne-a invatat un pic sirtaki. Un pic, fiindca asta-i mare maiestrie. Doar cat sa dam pe gat o picatura din frumusetea rosului viu al acestui dans...

Multumesc,Yanni, Nikos, Anthony, Michael si Mikis!
Efharisto parapoli!