Mate de Coca (12). Intre ape, Focul...

...


Intre apele lacului Titicaca sunt insule ale indragostitilor. Amantani, Taquile...

Amantani, insula cu nume cantat, m-a primit dintre ape, purtandu-ma pe un drum serpuit si urcator. Locuitorii au pavat de curand drumurile, carari strajuite de portaluri, arcuiri de pietre asezate de cate un iluzionist nevazut, intr-un echilibru ce pare imposibil...

Ajungem in piata centrala, numita Plaza de Armas. Toate orasele din Peru se pare ca au cate o Plaza de Armas... In jurul unei statui, a unui razboinic din vremi pierdute prin timp, cateva bancute si flori. Localnicii, imbracati frumos, ca de sarabatorile noastre inflorate de duminica, se ridica de pe bancute si se indeparteaza discret, lasandu-ne sa ne tragem sufletul. Dupa urcusul pe dalele colorate si trecerea pe sub sapte arcuri de piatra, suntem in fine “pe teren plan” si respiram. Greu, caci aerul e rarefiat. In mersul asta pare ca impingi muntele. Cred ca de fapt intrarea in aceste taramuri se face asa, incet, ca sa fii in pace cu tine, atent pe respir si ascultand bataia inimii Pachamamei... Cum o fi sa alergi pe aici? Copiii locului o stiu, cu rasul alergat printre tufele verzi de pe margineile potecii pietruite, dar ei sunt deja oamenii insulei, noi avem de facut intrarea in pamanturile ei.

In insula am petrecut o noapte. O noapte de vis si de magie.
In micuta camera de oaspeti, in jurul mesei, am primit darul de suflet al lui Vicente. Don Vicente, care nu-si spune “don”... da’ noi stim... :)

Cu rabdare si atentie impartasita pentru toti, alege din uriasul sac frunze de coca si cheama spiritele din toate zarile, si spune incantatii stiute doar de el. “Y una cosita mas?” Fiecare isi asterne, intre dorintele celor dinainte, ruga lui de suflet.

Iesim in noapte si gasim locul unde focul va fi cel care, de data asta, va savarsi alchimia.
Un cerc viu in jurul viului focului, fiecare dintre noi cu chipul luminat de flacari, de visele personale, de visele colective, de scanteierile de pe pragul misterelor...


Vicente adapa focul cu vin. Crecuri-cercuri si rosul vinului curgand intre flacarile care descompun si recompun violetul: rosu-roz, galben-auriu, albastru.
Focul creste si danseaza. Danseaza pe cantecul Alannei, care cu dragoste il ridica din rugul ce-i raspunde, trosnind in limba Lemnului. Alanna canta pamantului si Universului. Canta pentru Pachamama, pentru TataInti, pentru Mama Quilla (Mama Luna), pentru fratii si surorile stele, pentru cei nevazuti.

“Willka... Willkanina....” Alanna canta Focului, chemandu-l pe numele sacru, alintandu-l cu dragoste. Cantam apoi cu totii.




Vicente trece “mesa” fiecaruia. Atingem cu smerenie, dam mai departe. Cercul viu oglindeste chipuri cu aceleasi culori: roz, auriu, albastru. Peste noi, un cer cu multe-multe-multe stele.
Fiecare paseste lang foc, il hraneste cu vinul rosu, se apleaca si-i incredinteaza, pe asternut de hartie, ce doreste ca focul sa transforme in propria-i faptura. Stiind ca focul asa va face.

Aproape lipiti de flacari, atingem caldura si o lasam sa se imprastie in trup. Dupa ce ultimul calator si-a facut atingerea fierbinte, ne lasam sa privim focul. Mult, adanc, intrand in vraja. Incet-incet, rosul se trage catre marginile lemnelor arse, facandu-se mic si palpaitor, sub jar.


Vicente se apropie. Parca-si intinde o aripa uriasa de vultur peste foc... Parca il invaluie, culcandu-l usor-usor in poala pamantului... Ultimele zvacniri, scurte, apoi lumina cade si coboara in negrul lemnului ars.
“Muy bien, Vicente!” Mallku a fost tot timpul in umbra lui Vicente, ca un asistent, ca un frate.
Ne imbratisam unii pe altii, cautandu-ne, incercand sa nu lasam pe nici unul neatins, nestrans langa inima. Avem intre noi niste prieteni noi, portughezi, veniti special in acest loc, sa prinda ceremonia cu Willkanina. Alchimia focului sacru.


Suntem usor ametiti, mirosim a foc si fum, avem toate stelele adunate in ochi. Nu ne mai trebuie lanterne la intors spre casa, lumina din foc asterne poteca in fata pasilor.


In urma, Mallku rade cu Vicente: “Mai, prietenii nosti inaripati te-au cam vizitat, in seara asta!”
Niste pasari isi tot foisera aripile in noapte, cautand sa “boteze” focul si pe Vicente.