Nu-i nimic daca pare incredibil. Miracolul tot e.
Fie ca eu cred sau nu noaptea in existenta soarelui, el exista. Sta acolo unde sta si face ce are el de facut.
Ieri am facut o Calatorie cu o femeie frumoasa. Am vazut-o asa, frumoasa, de cand am vazut-o, adica de prin februarie. Numai ea nu se vedea frumoasa. Nu e o figura de stil, ea chiar e frumoasa. E facuta din mici si delicate alunecari pe marmura alb-albastruie. O statueta fina si fragila, care rade. Chiar si cand ar plange, si chiar cand plange sangerat, ea tot rade...
A venit la mine sa lucram O Mare Tristete.
Am mers impreuna in adancuri, acolo, in Umbra, si am gasit un izvor. Unul din multele care ne curg lacrimile in intru... Am gasit, am dez-valuit, am dat la o parte nisipul, malul, crengile rupte ale viselor sfaramte, am dat foc... S-a limpezit si am facut Calatoria in inima...
Si femeia s-a ridicat de jos, din frig, si s-a miscat, desi avusese picioarele legate. (Cand lucrez cu oamenii, calatorind spre recuperarea sufletului, se intampla sa-i gasesc legati sau pironiti sau acoperiti de greutati. Aaaa, da. Avea si o mare greutate in spinare. O femeie asa de micuta si de fina, cu asa o greutate in spate! Doamne, cum o fi putut sa o duca? Eiii... ce pot oamenii... )
Si s-a ridicat si s-a privit, asa cum aparuse acum, cu partea de suflet venita inapoi, la reintregire.
Si s-a vazut... si a spus, cu vocea ei micuta, plina de uimire, tremurata:
"Sunt frumoasa din cap pana-n picioare"...
Si o vedeam cum se schimba, o vedeam cum se face, sub ochii mei, luminoasa-de-tot, daurita, incredibil... Frumoasa din cap pana-n picioare.
Desi mi se tot intampla miracole de-astea, desi mi se tot aseaza oameni in palme, tot ma uimeste nasterea asta a Frumusetii din om.
Si nu trebuie sa mergi pan' la capatul lumii ca sa vezi asta. E nevoie doar ca un om sa vrea sa fie iarasi om.
Si apoi, sa se vada...
Si sa se lase sa fie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu