Calutul meu sur

.

foto

Dintre toate, cea mai adanca durere mi-a fost sa nu fiu asa cum sunt...

Am deschis usa si am iesit, lasand sa intre vantul prin mine si sa ia ce nu-i al meu.
Si vantul a venit si a luat...
Si mi-a cantat cantecul mortii si al invierii.

Si am cerut ajutor celor patru vanturi, cerului si pamantului. Si Lui, mai ales Lui...

Si a venit asaaaa, de departe, pe pajistea inverzita, langa piatra mea cea rosie, acolo unde imi fac si desfac viata.
A venit el, calul meu sur-rotat.
M-a uimit caldura lui. Mai intai l-am simtit. Pieptul lui mare si cald s-a lipit de fata mea si m-a tinut mai tare, mai mult, mai bland si mai puternic ca o imbratisare. Inima lui batea ca o toba...
M-am desprins greu de acolo, din caldura lui, si m-am dat in spate, sa-l privesc. Ochii jucau in ape negre si aurii. Gene lungi, mangietoare. Si-a tremurat pielea picioarelor, a fornait usor.
Si m-am pomenit sarind pe spinarea lui, dintr-o rasucire. Parca facusem asta de cand lumea...
Poate ca da. Poate ca in lumea din care venim eu si Rotatul meu noi am fost mereu impreuna.
M-a ridicat dintr-o data, lasandu-se pe spate. A nechezat si a inceput sa alerge. Mai intai usor, apoi am simtit suierul vanturilor pe langa urechi. Eram, eu si el, o sageata.
Am sarit peste ierburile inalte, peste movile si pietre, am inconjurat un lac albastru-de-tot, am intrat asa, o sageata, in adancul padurii. Calul stia bine padurea, m-a purtat fara gres prin desisuri si luminisuri, pana am strabatut dincolo. Dincolo, la mare. Am dat de locul larg si stralucitor... De iubita mea cantatoare, de Mama Cantecelor, marea...
Am ramas acolo, privind si respirand impreuna, toti trei: marea, calul meu sur si cu mine.

Si apa s-a limpezit, s-a netezit, s-a ridicat in fata ca o oglinda uriasa si am vazut...

Brrrrr... ce negura rece... Asta era turnul in care ma lasasem inchisa? Mi se parea mai degraba o pestera ingusta, dar pana si pestera e mai calda, mai in pamant, mai la Mama... Era recele cel mai rece, cel de pe urma.
Mi-am vazut spaimele si neputintele, dar de data asta nu dinauntrul lor, ci de pe mal... De pe calul meu care alearga sageata si sare peste orice...
A fost mult mai bine ca alte dati. Privita in fata, frica s-a speriat ea insasi, caci ma pierduse din cleste. Alunecasem si sarisem in sa si eram sus, pe calutul meu drag si puternic, cel cu inima mare, care ma purtase in salturi peste, prin, dincolo...
Am suflat peste tot ce vazusem, marcandu-mi vederea, intelegerea, acceptarea si inceputul lepadarii de cele vazute si intelese.
M-am simtit teribil de vie si de tare cand frica s-a topit in ape, tremurand... Marea s-a lasat iar spre maluri si am vazut in sclipirile ei bucuria. A ei si a mea.

M-am simtit binecuvantata de tot si de toate. Mi-am primit cu minunare invierea si ridicarea, alergarea si zborul.
Si-am venit cu calutul meu drag inapoi, prin padure, peste ape si ierburi, catre locul linistii mele, acum luminat de luna plina.
Si am facut un foc strasnic, aruncand toate cele ce nu-mi sunt bune si de folos... Luand cu mana, din flacari, lumina si hranindu-ma cu ea. Si plangand de bucuria neincaperii in pielea cea noua, de bine.
Si calutul cel drag a mancat din jaratic, asa cum face el de cand lumea... de cand lumea noastra.

Sunt in trecere pe aici, ca peste tot.
De data asta insa pasesc tare, apasat, cu puterea renasterii.
S-ar putea sa las urme...



Deocamdata, bag mana in viata si o rasucesc.
.