Ceai si cafea pentru drumul de noapte

.
Intre apele noptii dune de nori lasa cate un ochi instelat sa ma vada. Sorii stelari, mai departe ca soarele nostru, clipesc cand si cand, semn al unei tandreti unice, infinit de luminoase...
Nu-s reci stelele, nu-s reci... Doar ca glasul lor e mai altfel si cere un timp pentru ascultare.

Imi iau acest timp... Infasurata in salul cel azuriu, in leganatorul scaun din lemn de brad, imi gust daruri de azi - clipe de viata - si sorb cu nesat mirosul cafelei.
Cafeaua bauta in noapte imi place mai mult. Imi ghicesc in aburi jocul de lumini si umbre al vremurilor trecute, prezente si viitoare.
De inchizi usurel palma, toate se strang in ceea ce sunt: suflare de-o clipa.
Si asta imi este ce am: clipa de-acum. Ramasa sa cante in sange, daca o ascult. Ramasa sa lumineze, daca o vad. Gustul ei cald , daca simt... si atingerea uneori uda de roua, alteori uscata si aspra... dar vie, intotdeauna vie.
Mi-era dor si de un ceai si-o cafea...
Ceaiul... hmmm. Mate de coca se termina. Rand pe rand frunzele s-au imprastiat pe la iubiti si prieteni si prin intortocheatele cute ale trupului meu, bucuros si-nsetat de extaz. Oh, desi are, tot nu-i ajunge!
M-a invatat insa frunza sa-mi fac aburii si fara ea. Si sa ridic in rasuflare duhul frunzei mele, cea topita in caldura apei, apa la randul ei iubita de foc...

Si iata: "trei frunze, priveste, simte, agata vointa si sufla"...
Asta cu agatatul vointei nu-mi era limpede. Doar pana ce l-am urmarit pe Don Vicente cum aseza una peste alta gramajoare de frunze de coca. Cate o gramajoara pentru fiecare calator ajuns pe acolo, prin buricul pamantului.

Si fara sa fi facut ceaiul, doar prin visarea cea vie, ma si vad calatorind ca in basme.
Ma stii?
- Cum sa te duc voinice, ca vantul ori ca gandul?  
- Ca gandul, ca-i mai iute!

Hmm... mai iute-i visarea.
Acum sunt pe malul de mare. Marea Rosie, nu alta. Calda, cu miros de nisip de Sahara, aroma de mosc si de mar sorbit in shisha.
Acum sunt in clarul de luna umpland dealurile mele dragi de departe, de langa hotarul de nord... Miros de lapte si mere mici si rosii in miez.
Si iara mirosul de lemn de brad. Asa de viu, asa de dulce... Cred ca am fost brad si voi mai fi.

E usor sa calatoresti, asa ca firul visarii e trainic si drumul se trage singur, doar cu trei frunze... si acestea de care-or fi. Pentru mine, sunt funze de coca. Adica de lumina... (priviti in fotografie)

Si picurata incet, doar sa atinga pe buze si apoi sa lase loc poftei crescande, lumina lunara isi face rostul de a chema. Inca plina, ne tine pe toti treji in noapte.
Sunt cercuri de foc pe pamant, sunt cercuri de foc... In jurul lor sunt cercuri vii. Oameni care tin luna in palme, stelele pe frunte si soarele in inima. Le canta in sange si curge prin gura lor mierea iubirii nesfarsite.
In noapte, inainte sa dorm, privesc la stele si stiu ca in ele se afla lumini insamantate de fiecare. Cei care si-au amintit sa priveasca din cand in cand cerul si sa puna pentru ei, pentru neamul lor si toate semintiile lumii, ba si pentru alte lumi inca nevazute noua, semintele viselor lor. Hranite cu dragoste si cu incredere si mai ales cu curaj.
In ele sunt iubiti iubitii inca necunoscuti, copiii inca nenascuti, ca si cei ce-s cu noi sau au fost intr-o cuta de timp. Si iubite sunt toate darurile acestui pamant.
Daca vreau sa vad, nu-mi mai trebuie neaparat frunze de coca.
Sunt de ajuns lucirile stelelor in care se oglindesc privirile oamenilor, insamantate de mii de ani.
Cele asezate si hranite cu dragoste se vad si cu ochii inchisi...
.