Cantaretul

.

foto

Casa lui Ali Ben J'Ali era cea ma mica din sat. Mica si rotunda. Nu era ceva nou o casa rotunda, da' asa mica...
Isi pusese si niste paie pe casa, un fel de stuf mai "intepenit", cu o culoare stranie, un pamantiu care dimineata se facea auriu si seara rosiatic, dupa cum lumina soarele. Cand era umbra, chiar se albastrea.
Nu stia nimeni de cand era Ali asta, toata suflarea il stia in sat si al satului, era neschimbat. Parca timpul uita de el.
Picii care se jucau intre cele cateva case treceau pe acolo, prin marginea satului, dupa ce veneau cu caprele de la pascut. Dincolo de liniile frante ale unei ingramadiri de pietre crescute in camp se gasea loc inverzit si copiii mergeau pana acolo cu caprele. Se alergau toata ziua pe dupa stanci, sareau peste firul sarac de apa ce se incapatana sa reziste in arsita, tipau si radeau, facand sa tresara aerul toropit al amiezii.
Cand si cand se furisau langa casa cea mica si rotunda,cautand sa vada vreo miscare. Odata unul din ei, mai curajos, ramasese pana tarziu in noapte ascuns intre ierburile inalte, ca sa vada pe omul acela despre care multi doar auzisera. Adormise acolo, intre tufe, si avusese un vis straniu.
Se facea ca intunericul noptii se desfacuse cumva, lasand sa se vada un glob luminos. Usor, ca si cum ar pluti, se apropiase de el un om infasurat intr-o haina lunga, albastra. Omul se aplecase si-l luase usurel in brate, purtandu-l apoi peste camp. Printre gene, prin vata aceea de lumina si cald, baiatul putuse zari, intre faldurile acoperamantului albastru, linia unui obraz, suvite de par inchis la culoare si apoi ochii. Mai mult privirea aceea, venind de undeva, din umbra albastra. Ca niste stele, ca niste lacuri aprinse. Privirea aceea ii intrase cumva baiatului prin ochii intredeschisi, raspandindu-se apoi ca o miere in tot trupul si toropindu-l. Inchisese ochii si se lasase purtat si leganat.
Ca prin vis fusese undeva, intr-un loc cu arome placute, cu susur si cantec dulce. Un cantec ce semana cu al mamei sale, pe vremea cand el inca nu stia a merge.
Se trezise dimineata intre ierburi, in locul in care ramasese la panda. Speriat de un strigat de pasare, sarise in picioare. Asa de iute ca nu stiuse cum calca si era sa-si franga glezna intr-un bat. Se aplecase incet si vazuse un bat. Ba nu, un tub de lemn bortelit. Un fluier. Vazuse fluierul lui Omar, pastorul de capre, si stia ce-i acela. Baiatul dusese fluierul la buze si suflase. Stangaci mai intai, apoi mai priceput, pana gasise firul cantecului. Sau mai degraba cantecul il gasise pe el si incepuse sa curga...

Povestea baiatului facuse si pe altii sa se puna la panda. Dar niciunul nu indraznise a ramane acolo peste noapte. Pe seara umbrele se lateau asa de inspaimantator spre casa cea rotunda, ca toata caldura serii se risipea in fiorii de teama strecurati pe spinare. Pandarul ingheta. Si apoi, odata fraiele temerii rupte, fugea ca din pusca spre sat...

In noaptea aceasta venise spre marginea satului un tanar. Nu era de prin partea locului. Fusese vazut cand trecuse de dealuri si se apropiase de case. Le luase la rand cu privirea pe fiecare, apoi tresarise dand de casa cea mica, acum cu acoperis albastrui.
Se indreptase spre casa cu pasi mici dar indrazneti. Indrazneti, dar mici...
Se oprise in fata usii facute din cateva scanduri. Ramasese un pic sa sufle, sa se adune. Nerabdatoare, mana se ridicase, apoi coborase. O data si inca o data.
Si iar se lasa in jos, tremurand usor.
Si iata ca usa trosnise din vechile incheieturi, ca si cum s-ar fi rasucit intr-un fel spre-nauntru, si lasase loc deschiderii. Pasul voia sa se faca, piciorul nu-ndraznea...
Casuta lumina intr-un fel, a chemare. Si un glas, dinauntru:
- Paseste... Cina e gata si-si cere oaspetii.

Ca si tras de o mana, tanarul pasi inauntru. Cam repede, cam nauc...
Din trei pasi era aproape de mijlocul odaitei. Purtata de un cerc de lumina, privrea juca peste locul acela, cuprinzand uimita o incapere nemaivazuta. Odaia, rotunda si ea ca si casa, avea peretii de pamant. Peste ei, ici si colo, un fel de harti si desene. Unele luceau in culori vii, aruncand focuri lucitoare. Parca ar fi fost pictate cu nestemate. Intr-o parte era vatra casei, cu focul aprins. In noaptea cea milostiva cu oamenii locului, aducatoare de strop de racoare dupa ziua dogoritoare, in aceasta casa era foc aprins. Langa foc, o masuta scunda si langa ea un om asezat pe un soi de scaun leganator. Nu mai vazuse asa ceva tanarul nostru. Incaperea parea pustie dar multele firide rotunjite lasau vederii lucruri care mai de care mai ciudate. Aici, cateva carti groase. Dincolo, un soi de ochean. Mai incolo niste roti asezate una peste alta, invartindu-se intruna. Uimitor, nimic nu parea sa le roteasca.

Omul acela infasurat in straie albastre intinse mana si il pofti pe scaunelul de langa masuta. Ca si cum atunci ar fi fost scoase din cuptor, painisoare rumene aromeau incaperea, langa o bucata de unt galben si lucios.
Tanarul se pleca mai intai, apoi se lasa la picioarele celui din scaun.
- Sunt fericit de ajungere si primire. Nu credeam...
- Ba credeai. Asa ai ajuns sa strabati desertul. S-a mai clatinat credinta, stiu, caci povestile ti-au parut...
- Povesti. Bunul meu...
- Bunul tau, batranul Shams... Una din florile acestei lumi. E inflorit cerul si mai mult de cand el a pasit intre stele. De dragul lui si al darului tau ai ajuns azi la mine.
Tanarul privi pe cel cautat indelung. Pletele negre lasau vederii obrazul prelung, ars de soare. Parea un om tanar, dar ochii... Ochii adanci, ca doua lacuri pline de stele, te trageau in apele lor si daca priveai asa incat se vezi, vedeai. Si daca ei te lasau, vedeai lumi departate si timpuri stravechi.

- Daca ai venit si-ai ajuns e semn ca esti gata. Asa-i?
- Tu stii, prea bunule. Tu.
- Si tu, de buna seama. Stii cum sa stii, nu-i asa?
- As crede ca da.
- Crede. Si voieste. Si apoi da-te la o parte si lasa sa se faca.
- Acum?
- Acum. Conteaza alta clipa?

Tanarul sa dadu un pas inapoi, cauta sub haina si scoase intai o invelitoare de piele. Dezvelit, aparu de sub ea un tub de lemn. Ca un fluier, dar fara de gauri.

Omul in albastru il lua, il privi, il cantari. Mangaie fatza lemnului, atinse capetele.
- Sahms...
- Da. El l-a facut, putin inainte sa... Mi-a zis ca va fi gata doar cand vin la tine. Atunci va fi si bun pentru cantat.

- Stii cum se face?
- Oarecum. Mi-a spus el...
- Da. Una e povestea, alta-i facerea. Hai sa vedem... Zici ca esti gata?
Si omul in albastru incepu a-l privi pe tanar. Il privi pana ce acesta pleca privirea,desi nu fusese nici sfredel, nici indrazneala stanjenitoare.
Apoi omul inchise ochii si prinse o plama a tanarului. Statu asa o vreme privind cu ochii inchisi si vazu povestile acelui calator.
Aici drumul in furtuna. Si caderile. Si intoarcerea.
- Hm... te-ai intors dar ai revenit.
Vazu si trecerea muntilor. Si marea strabatuta. Si desertul.
- Aici... hmmm... da. Era frumoasa. A trecut...
Vazu si veghea in padure. Si focurile la lumina lunii, cand una cate una povestile s-au destramat.
Tanarul era acum asemeni picurului de apa. Limpede...
Ii omului in albastru ceea ce vazuse.
- Da. Esti gata.
Se ridica, deschise usa si pasi afara.
Tanarul iesi in urma lui.
Luna impletise tot in tesaura de matase aurita. Un glob de aur se facuse si casuta cea rotunda.

Dupa cum stia ca ar fi sa fie, tanarul se aseza pe pamant, cu tubul de lemn langa el. Incet, inchise ochii. Omul in albastru se aseza langa el, scoase un fluier si incepu sa cante.
Cantecul, aprins mai intai ca o scanteie, incepu sa urce si sa se intinda peste lume. Cuprindea lumi intregi, cantecul... Povesti ale lumii acesteia si ale altora, inca nevazute dar unele stiute. Si apoi incepu clatinarea. Mai intai, luna salta usor. Doar usor, dar cand de aseza la loc, tresarira stelele. Apoi, cu toata arsita noptii, veni o pala de vant. Inca una, si inca... Vantul facu fuioare si apoi vartej. Dadu roata casei si cantaretului, apoi se departa o clipa, suierand. Lasa in urma-i picuri de ploaie. Usor, cativa stropi, apoi si mai multi, pana cand ropotul se lupta zdravan cu cantecul. Dar fluierul tot se-auzea. Ca prin minune, cantaret si fluier scapara doar cu abur trecand peste ei...
Pe urma, tunete si fulgere. Zbuciumul din zari se apropie de cei doi oameni pana cand un cerc de fulgere ii prinse si juca in jurul lor. Vantul se-ntoarse si sufla mai tare.
Cu ochii larg deschisi acum , tanarul primea in trup toata aceasta invartire a firii. Tot: sunet si lumina, apa, vant... Sorbea cu fiecare rasuflare.
Si-apoi, deodata, liniste. Tot zbuciumul cazu si veni linistea.
Si in linistea aia se-auzi pamantul.
Calda, vie, bataia inimii pamantului.
Inchise ochii iar si se lungi, sa simta. Bum-bum. Bum-bum...
Si cantec. Un cantec cald si bland si puternic totodata se inalta din adanc, cumva din inima lui, a tanarului calator. Veni si pulsul acela viu, simtit ciudat. Ca si cum ar fi fost femeie si-ar fi simtit prunc in pantece. Vartej zvarcolit mai tare si mai tare, apoi mai sus...Inca o zvarcolire sub coaste. In dreptul inimii, vartejul se facu si mai tare, se roti intr-o parte si in alta. Apoi se hotari si se repezi prin gat. Tanarul nu se putu impotrivi. Deschise gura si striga. Clocotul tot se deschise si sari in lume, prin gura aceea larg deschisa. Si strigatul cobori apoi, se facu unduire de glas, apoi murmur, ca un cantec de leagan... Apoi iarasi liniste.
Si iarasi cantecul de fluier al omului in albastru. Iar fir strecurat, usor, pana la adunarea cantecului in albie si curgere iarasi peste lume.
Si langa el, mai intai tremurat, cautand, vrand sa paseasca, apoi din ce in ce mai frumos si mai puternic, alt sunet. Fluierul tanarului capatase borte si acum chiar era fluier. Pana la rasarit cantara, pana la rasarit...

Cand soarele se lasa vederii, intai cu cateva raze, apoi cu intregul chip, cele doua fluiere il intampinara cu cantecul lor. Si toata lumea canta, fir cu fir toata iarba, pasarile in zbor, frunzele in fosnet, apele in susur, vantul in rotiri printre flori, ierburi si copaci, pamantul si marea...

Tanarul se opri o clipa. Ochii lucind de lacrimi se intoarsera spre cel care-l calauzise.
Si privind, vazu in ochii cei instelati nesfarsita iubire. Si se inveli si se umplu de ea.
Cand putu vorbi, sopti doar...

- Multumesc.
- Nu mie, stii doar...
- Stiu. Cantaretul alege El insususi cand vine in fluierul cuiva. Dar tu ai facut drumul mai inainte...
- Si tu acum l-ai facut pentru altii care vor veni la tine, dupa ce-L vor fi cautat...

Si se intoarsera amandoi sa cante soarelui ce-si revarsa lumina peste lume. Doi oameni si fluierele lor din lemnul padurii.

Si peste toate, prin toate, canta Cantaretul...
.