Omul padurii (II)

.
Mergand inspre dunga aceea de verde, la marginea pamantului, omul vazuse prea putin drumul.
Undeva, in adanc, inauntru, frica aceea descatusase un tremur care ii cam muiase picioarele. Parca erau din ceara topita, abia mergea. Avea un soi de motor in burta, o toba in piept si un vajait in urechi. Mersul facea parca sa treaca prin fasii dense de aer; se tara si se strecura pe sub ele.
Sus, soarele facea deja sageti dupa sageti si le arunca nemilos spre campie.
Arsita incepea sa se-ntinda si omul nostru cauta in sfarsit cu ochii un adapost. Nimic. Padurea ramanea inca departe, oricat ar fi mers, parca fugea de el.
Incepusera si ochii sa-l doara de atata lumina si arsita. Se opri un pic, sa mai rasufle, lasand fierbinteala aerului sa intre doar cate putin in piept... Inchise ochii o clipa, si cand ii deschise il zari pe el. Omul care statea pe piatra. Aparuse asa, cu piatra cu tot, in campul infierbantat.
Statea pe piatra crescuta in iarba si il privea. Sub palaria de pai, umbra. Doar umbra si cate un licar, abia zarit. Sfredelul privirii insa se simtea, ca si cum ar fi dat deoparte perdelele arsitei si ar fi pipiat fata omului nostru. Fata, gatul pieptul... Omul se simti cautat si atins. Cantari atingerea si hotari ca nu-i rea. Doar noua si stranie. Se lasa.
De indata ce-si lasa jos cercul incordarii, palaria de pai se misca usor.
Mana arsa de soare scotoci sub invelitoarea de in ce-i tinea loc de haina si scoase o butelca. Intinsa cu un gest scurt, butelca astepta. Omul lua si sorbi.
Alea doua guri de apa facura cat odihna de o seara intreaga, sub racoarea crengilor.
Inca doua... Ahhh, ca o dimineata!
Lasa butelca inapoi in mana arsa de soare si privi. Palaria misca iar usor. Umbra se ridica putin, lasand sa se vada gura, intinsa usor in zambet. Apoi se lasa la loc.
Palma arsa de soare netezi un pic piatra. Semnul stiut il muie pe calator, care nu mai avusese tovaras de drum sau de stat de multa vreme. Se lasa pe piatra. Peste haina de in mana se misca usor si palma deschisa lasa sa se vada un mar mic, mic de tot.
Omul nostru il lua si se bucura de el.
- Cat de departe vrei sa jungi?
Glasul umbrei taiase adierea vantului, lasand linistea suspendata undeva sus, sus de tot. Un zumzet usor se porni. Omul nostru il primi. Coborat peste cap, peste umeri, pe sira spinarii, ca un tors de pisica, pana jos la talpi.
- Cat pot. Nu stiu. Cat pot. Acum vreau sa ating padurea.
- Inca nu esti gata. Cari cu tine toate crengile tale uscate. Uscate, dar te trag, si te tarai in loc sa mergi.
- Ce sa fac?
- Vrei sa mergi?
- Da.
- Vrei sa poti sa mergi?
- Da.
- De ce?
- De ce ce?
- De ce vrei sa mergi?
...
Umbra astepta.
- Ca sa traiesc.
- De ce?
...
- De ce?
...
- DE CE VREI SA TRAIESTI?
... Sufocat, omul ridica ochii spre umbra de sub palaria de pai. Umbra se intinse dintr-o data mare, mare, mare de tot, se lati peste camp si peste cer si-l lovi dintr-o data in cap, tare si scurt. Omul se pravali.
Intunericul il primi in bratele lui moi, in inveli si-l trase adanc inauntru.
.