Omul padurii (I)

Omul padurii traia acolo, in padure, de cand se stia om. Si se stia de mult timp...


Nu gasise placere si bucurie mai mare ca aia in care isi muia picioarele in roua, se invelea in lumina stelara si umbla aproape gol vara, fara sa asude invelit in plastic.
O vreme daduse si el tarcoale orasului, asa cum facusera altii, incercand sa inteleaga de ce si cum sa traiasca asa cum traiau cei din oras.

Fusese copil al strazii, asa i se spusese, si mult timp crezuse ca il nascuse o bucata de asfalt, ca fusese facut din asfalt. Pentru ca, asa ca si piatra bordurii, nu mai simtea mare lucru. Nici daca era lovit ori taiat.
Intr-o noapte fusese batut foarte tare si calcat in picioare. Atunci l-a durut, daaa, l-a durut...
Nu mai stia cum se trezise la marginea orasului, aruncat pe niste gunoaie, si o atingere umeda l-a infiorat mai tare decat durerea din coastele rupte. Era un caine, maraind incet, plimbandu-si limba peste bratul lui sangerat. Nu a stiut cum s-a tras asa repede in sus, pe movila de gunoaie. Cainele dupa el, maraind. S-a uitat in jur, nimic cu care sa se apere. Nici o bucata de lemn, un fier, macar o sticla. Nimic. S-a tras mai sus, taindu-se intr-o cutie de tabla. Geamatul lui a facut sa creasca maraitul cainelui.
Stomacul i s-a strans si mai mult, s-a strans pana n-a mai putut. Cu ochii in ochii galbeni ai cainelui, s-a lipit de butoiul de plastic din varful gramezii de gunoi si acolo s-a oprit. Nu avea unde sa se mai duca.
Cainele s-a oprit si el. Cu ochii in ochii omului, s-a apropiat si mai mult. Cu limba atarnand dintre dintii galbeni, s-a apropiat si s-a urcat peste trupul omului, prinzandu-l sub picioarele departate. Rasuflarea lui atingea fata omului, naucindu-l. Ochii lor se prinsesera intr-un fir intins, incordat. Asa de incordat, ca zumzaia tot in jur... Lipit de butoi, omul s-ar fi topit, s-ar fi scurs... Frica muscase din stomac asa de tare, ca acum il trecuse in amortire... Ramas suspendat in privrea aia intinsa, timpul se oprise si el.
Rasuflare, ochi, iara respir.
In capul omului totul se goli. Ramase doar lumina galbena a ochilor de caine...
Rasuflare, ochi...
Si deodata cainele se apleca. Limba fierbinte, uriasa, il atinse pe obraz, pe gat, cobori pe maneca sfasiata, pe bratul ranit, pana la degete. Ridica botul. Iar, ochi in ochi...
Omul privi si apoi intinse cealalta mana. Atinse botul cald. Cainele rabda. Misca mana spre cap, intre urechi. Cainele primi.
Rasuflare, ochi...
Cainele se lasa pe spate, se trase incet de deasupra. Intoarse apoi capul in dreapta, ridica botul si latra scurt. Pe urma, ca si cum ar fi fost aruncat dintr-o sageata, se risipi alergand, disparu undeva, inspre dunga verde de sub burta cerului.
Inca tremurand, omul statu o vreme intins. Apoi se ridica incet, pipaindu-si locurile dureroase dintre coaste, acolo unde il intepasera tot felul de lucruri din gramada aia.
Se uita in zare, apoi in spate, spre oras. Din nou, in zare, spre fosnetul verde.
Cu pas incet, tarsait, porni pe urmele cainelui, intr-un undeva nestiut...
.